Patañjali vs. tramvaiul 34

                                                                   de Lucian Dantes

În tramvai, venind de la birou spre casă, reuşesc pentru un minut să-mi controlez respiraţia şi afluxul de gânduri. Cad atunci într-o amintire care mă ajută să mă concentrez asupra unei singure percepţii şi să elimin orice altă reprezentare mentală. Sunt cu Dorin, în urmă cu zece ani şi urcăm prin pădure pe traseul “Măgura”. O dată cu percepţia vizuală, cu reprezentarea pură şi limpede a imaginii arborilor bătrâni şi a pantei pe care o urc, mă cuprinde un simţământ de putere nemărginită: m-am concentrat asupra unui singur gând (dhäraëä), detaşat de orice dorinţă (vairägya), suspendând temporar orice risipă de energie mentală.

Sunt Eu, Aici şi Acum, în afara timpului şi a durerii.

…De fiecare dată când, înghesuit ca într-o conservă în pântecele gândacului de metal ce alunecă pe şine, am viziunea acelor codri, în sânul cărora eu şi Dorin ne chinuiam trupurile câteva ceasuri pe zi, trăiesc o binefăcătoare clipă de linişte. Aici, în mine, sunt fagii cei uriaşi, printre care îl văd pe prietenul meu departe, sus, înaintea mea, sărind ca un cerb peste nămeţi de frunze şi crengi uscate. Aici, în sinea-mi, e tăcerea întreagă pe care o caut şi o strig de atâţia ani…

…Starea de Non-Timp…

"Karmäçaya”, rezervorul din care seminţele faptelor şi gândurilor încolţesc neîncetat, şi-a slăbit strânsoarea, o dată cu încetinirea respiraţiei. Chiar dacă aceleaşi imagini încearcă să-mi rănească ochii prin geamul tramvaiului – blocuri de beton paralelipipedice, figuri de oameni extenuaţi, zăpadă amestecată cu noroi pe care o spulberă roţile maşinilor fără număr, aflate într-o veşnică, nebună, inutilă întrecere…Tot acest peisaj în agonie mă atacă, la fel ca în orice zi, cu înverşunare atroce, încercând să mă îmbolnăvească, să mă ucidă. Iar eu, în aceste clipe de eliberare din cătuşa karmei, deşi îl văd, deşi îi simt în nări miasmele otrăvite, am reuşit să rămân în afara lui; nici o fărâmă din mine nu se mai zbate, nu se mai opune. Pentru că eu, cel adevărat, mă aflu cu Dorin într-o pădure de fagi, într-o mare de linişte, în Realitate ("sat-cit-änanda") şi privesc tramvaiul, cu tot ce-l înconjoară, ca spre un vis urât, preschimbat de mult într-o amintire ce şi-a pierdut puterea de a mă mai durea.

Dar iureşul gândurilor (citta-våtti) mă ia din nou în stăpânire, vârtejul involuntar al minţii, cu miile ei de asociaţii perverse, mă transformă la loc în Sisif. Pacea, în care mă scufundasem câteva clipe, trăind revelaţia propriei mele fiinţe, eliberate, se destramă, se înapoiază în amintire şi în locu-i prinde formă, redevenind palpabil, cumplit de real, coşmarul începând să mă macine mai departe.

Coborând pe peron, conştientizez că o nouă zi fără rost se apropie de sfârşit.

·        De aici, din intimitatea legăturii dintre mişcarea respiratorie şi succesiunea conţinuturilor mentale, pratyaya, izvorăşte misterul zbuciumului, al implicării noastre în chinul devenirii cosmice. Dinamica tranzienţelor mentale (citta-våtti), copiază legile care determină evoluţia materiei, miliardele de cauze generând nenumărate efecte. Orice conţinut mental, pratyaya, se fixează, ca întipărire inconştientă, saàskära (precum o plantă moartă pe fundul nămolos al unui lac), în karmäçaya, depozitarul tuturor gândurilor şi faptelor, memorie a întregii experienţe trecute, generator al experienţei ulterioare (prärabdha-karma). Atunci adoarme, pentru scurtă vreme, suferinţa (duhkha) când, controlând reprezentarea unui obiect oarecare, reuşesc să-mi menţin atenţia asupra lui pe durata mai multor cicluri respiratorii. Realitatea obiectivă din jurul meu (cosmosul, prakåti) nu dispare, nu se anulează activitatea senzorială, efectul ritmării respiraţiei fiind doar acela că obiectele percepute, “întipărite” nu mai află pământ roditor, căci atât timp cât seminţele, saàskära, nu sunt legate de o dorinţă (atracţie sau repulsie), memoria “karmică” (karmäçaya) le reţine ca simple acte neutre, fără ca ele să mai constituie cauze sau predispoziţii latente (väsanä), pentru actele şi, implicit, suferinţa viitoare. Esenţial este că experienţa pe care o induce fixarea atenţiei asupra unui obiect, dhäraëä, dublată de controlul suflului, (präëäyäma)şi absenţa oricărei pasiuni (vairägya), împiedică fapta virtuală să fructifice.

·        Momentul de concentrare şi de control al suflului experimentat în tramvaiul 34 a fost, bineînţeles, spontan, întrucât memoria (inconştientul), a restituit conştientului un obiect (senzaţie, apoi percepţie, apoi stare indescriptibilă) care a facilitat fixarea involuntară a atenţiei concomitent cu încetinirea respiraţiei şi detaşarea de orice stimuli interiori sau exteriori.

"Momentul de oprire (nirodha-kñana) ce impregnează mintea atunci când dispare întipărirea-care-iveşte şi apare întipărirea-care-opreşte este nirodha-pariëäma (transformarea numită oprire).

[A se urma] calma sa curgere, prin întipărire repetată.

Dispariţia dispersării şi apariţia concentrării minţii este samädhi- pariëäma.

Apoi, când conţinutul mental stins şi cel răsărit rămân mereu acelaşi, [această transformare] este numită ekägratä- pariëäma."

(Patañjali, Yoga-Sūtra, III, 9-12)

Această transformare păstrează mentalul fixat, momentul care se naşte reproducând conţinutul mental (pratyaya) care a dispărut în momentul precedent, pe când în modalitatea ei obişnuită, activă, (determinată de tendinţa rajas), mintea aleargă de la un obiect la altul, fiind ea însăşi tranzitorie.

Starea de linişte, de absenţă vremelnică a chinului ce mi-l provoacă zilnic peisajul urban, e uneori indusă în felul acesta, prin menţinerea concentrării asupra unui obiect care, impregnând mintea, o împiedică să alerge să se risipească, să fie “gândită de gânduri”, cum spune M. Eliade. E o posibilă cale de vindecare a sufletului de teroarea timpului şi a banalităţii cotidiene, cea mai grea boală spirituală.

·        Experienţa de azi, ca multe altele de acelaşi fel, trăite în ultimii ani, mă împiedică să intru în pura speculaţie la care mă ispiteşte intelectual edificiul de cristal al filosofiei dualiste patañjaliene. Ca suflet rătăcit în căutarea adevărului şi libertăţii, am folosit azi, în sânul disperării, tehnica pe care Patañjali o prescrie pentru explorarea fenomenelor subtile ale minţii umane, până la reacţii involuntare cărora nu le dăm decât arareori importanţă. De la o banală înţepătură de ţânţar putem construi, pe urmele meditaţiei prescrise de Patañjali (sau, mai bine, zis, de tradiţia milenară pe care el a consemnat-o), o cale practică de înfrângere a angoasei provocate de isteria vieţii moderne, a suferinţei umane în genere.

Poate că ziua ce se apropie de sfârşit nu s-a scurs fără rost, aşa cum credeam ceva mai devreme, întrucât am tras acum, spre miezul nopţii, măcar o concluzie clară: aceea că doar când reuşeşti să pătrunzi în propria minte, controlându-ţi gândurile, ai ajuns să cunoşti pacea şi libertatea, devenind, din rob – stăpân al propriului destin.

ianuarie 2003