Giotto reîncărcat

 

de Dorin-Liviu Bîtfoi

 

     De la o vreme îi auzeam tot mai des pe băştinaşi discutând în trenuri – şi nu despre orice, ci culmea, despre Giotto. Indiferent de destinaţie, părea că intram în postul unei mari celebrări, aniversări, ori expoziţii, tot aşa cum la sosirea în Roma o colegă de bursă prinsese ultima zi de „Velasquez”, iar eu aş fi putut prinde, la o adică, 2-3 zile de „Dali” pe Via del Corso şi aproape întreaga perioadă de „Caravaggio” în Piazza Venezia. Dar despre trenuri Velasquez, Dali şi Caravaggio nu auzisem – şi, oricât ar părea de curios, nici pe admiratorii lui da Vinci sau Michelangelo nu-i întâlnisem.

Hotărârea mea era, oricum, luată: voi citi intens despre respectivul, spre a ajunge măcar la nivelul călătorilor de pe trenurile italiene!

     Dar mi-am dat repede seama că suporterii săi nu erau de fapt prea încântaţi. Cât mai degrabă îngrijoraţi. Ba chiar am surprins de câteva ori o umbră de vergogna, printre frânturile de conversaţie pe un ton scăzut. Şi m-am alarmat: se întâmplase oare ceva cu opera marelui artist? Şi de ce le era ruşine compatrioţilor săi? Deruta a fost totală când în calcule au intrat şi americanii, ba chiar şi George Bush jr.: se pare că îndeosebi faţă de el erau localnicii stânjeniţi!

     În fine, totul a luat o amploare nebănuită, căci pe primele pagini ale jurnalelor au început să apară fotografii cu ciocniri dure între manifestanţii contra lui Giotto şi forţele de ordine. Şi am revenit cu picioarele pe pământ: nu Giotto, ci „Gi-otto”, care va să zică G-8. Întâlnirea de la Genova, 2001, a celor 7+1 cele mai industrializate state din lume.

     Eram aşadar într-o fază acută de “negare a realităţii”, opunând o „rezistenţă prin cultură” spre a mă „retrage din istorie” – fie şi din cea italiană. Destul de ciudat, căci anunţuri despre bombe plasate prin gări existau în acea perioadă cel puţin o dată pe zi, mai ales la Roma şi la Genova. Iar un prieten din Iaşi fusese deja legitimat şi luat la întrebări în gara de tristă faimă din Bologna, e drept, pe la 2 dimineaţa, sărmanul aşteptând însă nu prăbuşirea companiilor transnaţionale, ci deocamdată o legătură spre Veneţia. Carabinierii îl suspectau, evident, că se îndreaptă spre Genova. I-au şi spus-o, cu o antipatie sinceră. Norocul său cu permisul de şedere, pentru care cheltuiserăm amândoi două, trei dimineţi (un Dali, poate şi ceva Caravaggio) la chestura de pe – culmea! – strada Genova din Roma, unde ajungeam cel mai bine dinspre Piazza della Repubblica, remarcând uneori prin vitrină o varietate de salate cu totul neaşteptată la McDonald’s-ul din colţ şi, imediat apoi, familiarul grafitti Forzza (sic!) Steaua. Ne îmbulziserăm în curtea îngustă a chesturii printre toate naţiile pământului, motiv pentru care, atunci când poliţistul care împărţea acele soggiorni proaspăt ştampilate m-a naturalizat spontan drept Bitfidi, m-am grăbit să recunosc, mai ales că una bella ragazza cine ştie de pe unde se asociase cu mine la beneficiile botezului. Primele semne despre Gi-otto le aveam aşadar încă de la Roma, ori cel puţin efectele sale nivelatoare – foarte evidente în ţarcul supraaglomerat şi cosmopolit al chesturii. Ba şi dezbătusem destul de aprins despre tragicul destin al lui Carlo Giuliani, manifestantul ucis pe 20 iulie în Piazza Alimonda din Genova – e drept, un antiglobalist mascat (la propriu), dar dificil de tratat ca pericol letal de carabinierii din jeep-ul către care se îndrepta. S-a spus ulterior că a fost victima unei „legitime apărări impulsive”, formulă destul de clară pentru ambivalenţa tulbure a opiniei publice şi a mass-mediei. În Genova acelor zile domnea de altfel un haos general, antiglobaliştii erupând devastator contra lui Gi-otto. Departe de a cădea în uitare, moartea lui Giuliani e succedată până azi de alte şi alte manifestaţii, care denunţă statul-asasin. Anchetele continuă şi ele, în toate colţurile Italiei. Câţiva extremişti ai curentului (deşi, se spune, aceştia nu au de-a face cu programul no global) au format chiar o „Brigadă 20 iulie”, revendicând atentatul de la Chestura din Genova din decembrie anul trecut. 11 septembrie a fost de asemeni interpretat prin prisma mişcărilor din iulie.

     Mi-am reamintit de episodul genovez de curând, odată cu tulburările de la întâlnirea celor 8 de la Evian. Apele minerale care fac faima localităţii nu au avut, cum nici Giotto, vreun rol în poveste. În schimb, Evianul s-a transformat instantaneu într-un oraş închis. O prietenă din Lausanne era plăcut impresionată de dramaticele schimbări de relief din apropiata Genevă: panouri mari de lemn gardând fragilele vitrine! Sentimentul de regret când primejdia trece, iar panourile dispar. Şi apropo de pitoresc: Halkidiki, Grecia. O altă destinaţie turistică, cu plaje faine şi preţuri rezonabile. Şi cu măsuri excepţionale de securitate la întâlnirea UE. Armata mobilizată, la sol, în aer şi pe apă. Şi un Salonic devastat.

 

     Mobilitatea turistică a antiglobaliştilor mi se pare, la drept vorbind, un semn de sănătate. Luxul dietetic care urmează şi contrazice în principiu societatea postmioritică a hainelor de firmă şi a maşinilor de telenovelă. A fi pro sau contra unui fenomen global precum... globalizarea nici nu mai contează. Cât reacţia. Un belgian (pro-globalist), stabilit cu afaceri în România, îmi spune că e şocat de încremenirea mediilor locale – cu deosebire a celor studenţeşti, prin tradiţie o inspiraţie şi un etalon pentru celelalte. Nici idei, nici mişcare; nici mişcarea vreunei idei. Suntem doar turiştii eterni ai actualităţii…

 

     Pe 22 iulie mă aflam deja într-alt tren, de la Milano spre Ventimiglia, la graniţa cu Franţa. Foarte mulţi tineri, călătorind ca de obicei în grupuri, din poporul nomad care se bucură atât de firesc de avantajele dromomaniei transcontinentale. Un bătrânel foarte simpatic, meşter argintar de generaţii, coborând din Como pentru vacanţa sa anuală la Mediterana; o tânără care se grăbeşte să ia feribotul spre Cagliari, unde a doua zi, după 12 ore de călătorie, va ajunge la lucru; şi un prieten din Suceava. Nu mai ajungem la Genova, unde nici un tren nu intră de câteva zile; suntem deviaţi spre Balsamo. Tânăra, şoptind şi ea glosse la complexul naţional – ce ruşine, ce vor spune americanii – mai are totuşi o şansă, cam subţire, de a prinde feribotul spre casă.

La Paris, în intersecţia dintre Raspail şi Montparnasse, o mare coloană de manifestanţi. Impresie deja de familiaritate şi de avans ideologic, pentru simplu motiv că vin “de acolo”. Aproximativ. Dar şi pentru că pe un banner uriaş citesc o delicioasă profeţie: Genova 2001 – Criza finală a capitalismului. Zâmbetul superior al esticului care ştie în fapt despre ce e vorba. Şi ideea bizară a aceleiaşi diversităţi occidentale de produse: la urma urmelor, sunt cu o opţiune mai sărac.

Apoi, pe drumul de întoarcere, din nou poporul de tineri (şi extrem de tineri!) nomazi. Senzaţia maximă a libertăţii de mişcare, a diferenţierii şi a democraţiei: de la copii bogaţi (niciodată opulenţi) până la beatnicii nespălaţi răstigniţi pe culoar, blocând ieşirea, aceleaşi peisaje pentru toţi şi acelaşi fior al drumului.

 

Autocenzura: aş coborî la Monte Carlo, care apare spectaculos într-una dintre sinuozităţile coastei. Dar sunt obosit şi grăbit. Motivul „ideologic”, secundar, care mă consolează: nici nu-mi doresc, parcă, să fiu discordant faţă de toţi aceşti adolescenţi, lângă care mă simt foarte bine!

Şi dialectica momentului: trenul se goleşte tocmai în oraşul cazinourilor şi al miliardarilor. Chiar şi slinoşii nonconformişti de pe culoar au dispărut, probabil primii.

 

Dacă mă gândesc bine, aş mai putea prinde la Roma puţin Caravaggio, cu sau fără ghilimele.