Stomacul lui Chronos: arta la început de mileniu   interviu cu criticul-curator de artă Brett Yviet
Cremaster3  de Matthew Barney

Dragă Brett, la un moment dat (Respiro 3) spuneai: ”Accelerarea paroxistică a noilor medii ne produce supraexcitaţie, vertij,  intrăm într-o stare de orgasm epileptic, o stare de şoc în care orice fel de atitudine critică dispare. Imersaţi în oceanul informaţional nu mai putem diferenţia nimic, totul devine ecstatic, sublim”. Care este opinia ta vizavi de expoziţia recentă Matthew Barney de la muzeul Guggenheim din New York?

Ciclul cremaster (1994-2003) este o suită de coşmaruri orchestrate cu virtuozitate,  un plonjon într-un infern de stimuli violenţi şi obsesivi: conştiinţa omului contemporan. 

Proiectul face aluzie la coborîrea testiculelor în scrot din timpul perioadei intra-uterine. O spirală cu cinci inele. Cremaster 1 reprezintă poziţia cea mai nediferenţiată cînd testiculele sunt încă în abdomen iar Cremaster 5, poziţia cea mai coborîtă cînd testiculele au ajuns în scrot. Cinci creaţii video, fiecare cu o durată de aproximativ două ore  proiectate continuu la nivele diferite ale cohleei care este muzeul Guggenheim. Pe pereţi şi pe sol, în jurul monitoarelor video, instalaţii, fotografii, şi alte elemente din recuzita esteticii fetişiste a pop-horrorului: sînge, clăbuci, răşină, silicon, gnomi bărboşi, japoneze goale, porumbei vii.  

Proiectele video amestecă într-o supă groasă bucăţi pe jumătate digerate de mitologie celtică, franc-masonerie, geologie, decoruri de operă şi literatură de senzaţie. Coşmarului din filme îi corespunde un coşmar simetric, hiper-real, alcătuit din sculpturi în silicon şi desene în vaselină, aranjate şi ele într-o ordine corespunzătoare ciclului la care fac referinţă. Într-un interviu, Barney a declarat că scopul principal al videomontajelor a fost de a crea obiectele. Filmele au precedat sculpturile, instalaţiile şi lucrările de grafică şi nu viceversa.

Expoziţia este un pisc negativ, un abis al abjecţiei. Fascinaţia pentru pornografie şi erotismul sadomasochist al autorului ating o pseudo-sublimare în ultima sală a expoziţiei. Pereţii negri şi fotografiile obscene ca în booturile unui sex-shop şi muzica plină de nostalgie şi disperare a ultimului film (Cremaster 5) anunţă centrul obsesiei al cărei sens refuză orice explicaţie: o încăpere claustrofobă în care gînguresc trei porumbei cu penaj elegant.

Universul lui Matthew Barney este universul omului contemporan contaminat de maşini şi automatisme. Arta lui nu este o oglindă, artistul vomită ceea ce societatea de consum l-a silit direct sau indirect să îngurgiteze pe parcursul experienţei lui de locuitor al ţării celei mai dezvoltate tehnologic din lume. Ritualurile sugerează repetiţia mecanică, compulsivă.

Lung-metrajele, în sensul cel mai literal, sunt filme de “acţiune“. Contemplaţia este complet absentă din aceste colaje macabre şi groteşti.

Care este valoarea estetică a unei astfel de arte? În « Diary », ultimul roman al lui Chuck Palahniuk, Misty, o femeie care-şi redescoperă la maturitate pasiunea pentru pictură, spune undeva că în zilele noastre, toţi cei care se mai încumetă să picteze o fac folosindu-şi propriul sînge sau spermă. Apoi adaugă că acum se pictează pe cîini vii luaţi de la azilul de animale sau pe deserturi de gelatină şi nimeni nu mai întrebuinţează  astăzi pînza. Ce crezi în legătură cu astfel de experimente?

Palahniuk exagerează, desigur, dar ironia lui ilustrează foarte bine situaţia prezentă.

Şoc-valoarea, capacitatea artei de a şoca, a devenit principiul estetic dominant  pe scena artei occidentale. Cel mai important acum este să şochezi. Frumuseţea a devenit desuetă, cine se mai preocupă astăzi de frumuseţe? Este foarte posibil ca în viitorul apropiat  criteriile estetice clasice să nu mai intereseze decît pe muzeografi şi pe studenţii la istoria artei.

Multe opere de artă au şocat cînd au fost prezentate pentru prima dată publicului. Bosch, Goya, Manet, şi mai aproape de noi, Warhol şi Basquiat, şi-au şocat şi ei, la  vremea lor, contemporanii. Astăzi însă, mulţi artişti vor să şocheze doar de dragul şocului şi operele lor nu par să conţină vreun alt mesaj. Şocul însuşi este mesajul.

Apropos de Palahniuk, în urmă cu cîteva seri, am fost la lansarea unei cărţi de-a lui în librăria Barnes and Noble din Union Square din Manhattan. Evenimentul începea la ora 7 seara. Am ajuns pe la şase jumate dar toate scaunele erau deja ocupate şi o mulţime de tineri se înghesuiau în spatele unui cordon de pluş verde. Pentru început, Chuck ne- anunţat că va citi o povestire scurtă, „Guts”. Înainte de a începe lectura, autorul ne-a mărturisit că intenţia din spatele nuvelei a fost explorarea sentimentului de jenă. Exemplele folosite în această incursiune în lumea deviaţiilor sexuale sunt extrem de şocante şi “grafice “. Un adolescent îşi introduce în anus un morcov uns cu vaselină, un altul foloseşte o bucată de ceară pe care şi-o va băga (şi o va scăpa acolo!) în interiorul uretrei şi, în fine, eroul principal se masturbează sub apă aşezat pe gaura de scurgere a unei piscine. La un moment dat, datorită forţei de sucţiune, personajul lui Palahniuk (pentru a mări impactul, autorul foloseşte persoana I), este gata să fie eviscerat. Scena este descrisă hiperdetaliat, chiar cu sadism, aş zice. Conţinutul, consistenţa şi chiar gustul intestinului prolapsat sunt redate cu lux de amănunte. Am privit în jurul meu, în sală. Foarte mulţi tineri, media de vîrstă a publicului abia dacă depăşea douăzeci de ani. Cîteva fete se înroşiseră şi priveau în jos, vizibil jenate. La sfîrşitul lecturii însă, toată lumea a aplaudat foarte entuziasmată.

Chuck Palahniuk, care în “Fight Club“ critica atît de acid societatea de consum, face şi el jocul sistemului, folosind exact aceleaşi comportamente pe care la începutul carierei le ridiculiza. 

În societăţile de consum, folosirea şocului ca strategie promoţională este un fenomen universal. Arte plastice, teatru, film, literatură, muzică, dans, astăzi şocul este prezent peste tot.

Cum crezi că s-a ajuns aici? Întrevezi vreo soluţie?

O vizită în Times Square este o experienţă filosofică. Lumini care îţi bombardează retina din toate părţile, teletexte verticale, orizontale, reclame luminoase colorate ţipător: roşu, albastru, verde, oranj, oamenii care se îmbulzesc zăpăciţi, alergînd de colo-colo, încercînd să privească, să surprindă ceva, o idee, un firicel de sens vizual în toată această harababură informaţională.

Nu e nimic de înţeles şi cu atît mai puţin nu poate fi vorba despre soluţii. Adicţia este dată de dopamină, o substanţă din creier. Receptorii dopaminergici sunt stimulaţi de impulsurile repetitive: circuitul adicţiei. În timpul actului sexual, de exemplu, acel du-te vino repetat, acea mişcare ritmică va determina o descărcare de dopamină percepută de noi drept senzaţie plăcută.

Aşa suntem construiţi. Ritmul, repetiţia, secuzele şi descărcarea de impulsuri nervoase fac parte din arhitectura noastră interioară.

Suntem hipersaturaţi de informaţii. Telenovele. Hipermarket. În fiecare după amiază un alt război nou-nouţ: Bosnia, Somalia, Irak. Cotele bursiere. Atacurile teroriste. Un ocean de impulsuri care degenerează inevitabil într-o apatie totală.

Pentru a reinduce ritmul este nevoie de stimuli puternici.

Artistul lucrează într-o stare intermediară între veghe şi somn pe care i-o transmite şi publicului amator de artă. Tehnici soporifice, care induc un somn cu vise frumos colorate. O artă derivată direct din şedinţele şamanice: transe cu ochii deschişi. Extaze, entaze. Imersarea în oceanul călduţ al iluziei.

Sunetele, imaginile, gesturile repetate, toate impulsurile ritmice au efecte asemănătoare, orice formă de artă reproduce această stare de semi-transă. Forme şi culori ritmate. Dansuri hipnotice. Rap music. Trance music. Catharsis. Epifanie. Toate cuvintele pe care le folosim pentru a descrie impactul operelor de artă asupra psihicului uman se referă, de fapt, la această stare indusă de descărcările nervoase ritmice.

Japonezii servesc împreună cu bucăţele de peşte crud şi o pastă verde de hrean: wasabi şi nişte petale de ienupăr roz: beni-shoga cu scopul de a restabili sensibilitatea papilelor anesteziate de gustul monoton.

Înjurături, muzică rap, cadavre, sînge, sex, moarte, violenţă au acelaşi efect cu wasabiul şi beni-shoga: sincope. Arta contemporană reintroduce ritmul folosindu-se de stimuli şocanţi. Şoc-terapie. Şoc-valoare.

În acelaşi timp cu expoziţia Matthew Barney de la Guggenheim, Muzeul Societăţii Asiatice a găzduit expoziţia unui artist tailandez contemporan, Montien Boonma. 

Comparînd lucrările celor doi artişti, cu mesaje şi conţinute atît de diferite poţi privi arta şi ca pe un dialog imaginar între Parmenide şi Heraclit, între iubitorii de etern şi cei de efemer.

 În centrul artei s-ar găsi deci reprezentarea timpului…

 Într-un anumit sens…

Arta clasică, sau, mă rog, toată arta de pînă la finele secolului XIX, mumifică realitatea. Majoritatea operelor pe care le admirăm prin marile muzee de artă au contururi precise, sculpturale. Realitatea reprezentată de ele este îmbălsămată şi statică. Cele mai multe tablouri sunt sculpturi proiectate în două dimensiuni în care perspectiva nu este altceva decît o convenţie suplimentară. Frumosul este nemişcat, ca un “vis sculptat în piatră” după cum spunea Baudelaire.

De la impresionism încoace, în artă apare în mod explicit intenţia de a surprinde timpul. Pictorii impresionişti sunt primii preocupaţi să reprezinte o clipă, o amiază însorită, o stare sufletească. Impresionismul, expresionismul şi bineînţeles apariţia artei fotografice sunt rezultatele obsesiei de a capta timpul. Cubismul, abstract impresionismul, arta-pop, minimalismul, conceptualismul etc, majoritatea curentelor secolului XX sunt dezvoltări diferite ale aceloraşi preocupări de a surprinde fugacitatea, efemerul.

Post-modernismul a fost o reacţie împotriva dominaţiei efemerului. Pastişînd, ironizînd, citînd, post-moderniştii încep un alt ciclu. Arta post-modernistă de la “sfîrşitul timpului“, reinstaurează viziunea clasică asupra realităţii. Parmenide are din nou cuvîntul. Timpul reînţepeneşte.

Şi arta video, arta digitală, cum continuă ele acest dialog?

Arta video şi mai nou cea digitală reprezintă o schimbare de paradigmă, un salt, o trecere spre altceva. Pentru prima dată în istoria artei, raportul dintre privitor şi obiectul de artă se inversează. Din exterioare, pasive şi inerte, cum erau pînă la post-modernişti, operele de artă devin din nou agresive şi neliniştitoare. Timpul lor se "invaginează" în mod direct în mintea celui care priveşte.

Trăim mutaţii esenţiale. Arta nu va mai fi niciodată ca înainte. Obiectul de artă nu mai aşteaptă cuminte şi înrămat ca vizitatorul să vină şi să aibă o epifanie estetică în faţa lui. Opera de artă, în formula ei clasică e pe cale de dispariţie. Artele vizuale se transformă în arte ale spectacolului.

Din privitor şi vizitator, publicul devine spectator. O artă spectaculoasă, spectaculară, o artă a stupefacţiei.

Arta şi timpul: înainte privitorul se învîrtea în jurul obiectului: acum obiectul se învîrte în jurul privitorului. Obiectele curg şi impresiile noastre sunt şi ele antrenate în flux. Cinematografia ne pregătise pentru asta: imaginile mişcate instauraseră, deja, o altă estetică.

Faimoasa schimbare a subiectului căutată de mistici are loc acum fără surle şi trîmbiţe în obscuritatea camerei în care urmărim un ecran de televizor sau monitorul unui computer. Transmisă prin intermediul televiziunii prin satelit sau al internetului, schimbarea devine globală. După cum arată, Victor Pelevin în ”Homo Zapiens”, cînd te uiţi la televizor “în fiecare secundă are loc o schimbare a unghiului de vedere al camerei , o mişcare de close-up înspre un obiect sau o schimbare completă a imaginii prin folosirea unei camere diferite. […] Schimbările imaginii se numesc tehnomodificare. […] Aceste schimbări ale imaginii produse prin diferite tehnomodificări pot fi corelate cu un proces psihologic virtual în care cel care priveşte este forţat să-şi schimbe atenţia de la un eveniment la celălalt şi să selecteze din ceea ce vede conţinutul cel mai interesant-adică, să-şi schimbe atenţia aşa cum doresc realizatorii programului. În continuare, procesul psihologic îşi creează propriul său subiect virtual, care pe durata programului de televizor va exista în locul individului, substituindu-se conştiinţei lui ca o mînă care intră într-o mănuşă de cauciuc.

Procesul este similar posedării de către un spirit. Diferenţa constă în faptul că în acest caz, spiritul nu există. Ceea ce există sunt doar simptomele posesiei. Spiritul este virtual, dar din momentul în care telespectatorul îşi încredinţează realizatorului programului atenţia pentru ca acesta să o direcţioneze după bunul lui plac, el sau ea, în mod efectiv, devin acest spirit, şi, acest spirit inexistent, va poseda împreună cu telespectatorul nostru şi alte cîteva milioane. “ 

Comunicarea prin intermediul internetului continuă procesul de zombificare. Personalitatea unui individ este determinată de o anumită constanţă a mediului, de măştile bine definite pe care trebuie să le poarte în jocul economico-social. Toate aceste identităţi, toate aceste personalităţi diferite sunt interşanjabile în funcţie de context. Pe o linie vorbim la telefon cu secretara şi pe cealaltă cu unul dintre şefi: concomitent ne verificăm mesajele de pe cele cîteva liste de discuţii la care suntem înscrişi.

Imersaţi într-o multitudine de medii virtuale diferite, zapînd continuu de la un program de televiziune la altul, la un moment uităm cine suntem.

Fuga de idei, dificultatea de a ne concentra este boala începutului de mileniu. Reclame, anunţuri publicitare, videoclipuri, o conspiraţie de distragere a atenţiei care ne tinde să ne reducă pe toţi la o turmă de consumatori cuminţi şi docili.

Şocul artei contemporane, este, pînă la un punct, un gest terapeutic. Din nefericire, însă, sistemul nervos al omului contemporan suprasaturat de stimului haotici, ajunge la un moment dat să se obişnuiască cu orice formă de şoc-terapie şi chiar o catastrofă reală de dimensiunile celei de pe septembrie 11 este extrem de rapid asimilată.

Îmi amintesc că prima oară cînd am văzut un Vermeer în original în Muzeul de Stat din Amsterdam, m-am cutremurat. Acurateţea delicată cu care el reprezintă lumea este bulversantă. Nu este şi asta o formă de şoc ?

Esenţa emoţiei pe care o simţim în faţa unei capodopere este dată de o schimbare de perspectivă, de un salt estetico-cognitiv, perpendiculară bruscă pe fluxul  percepţiei noastre temporale.

Multe opere valoroase şochează dar nu orice proiect artistic şocant este valoros. Astăzi mulţi artişti contemporani îşi îndreaptă eforturile spre crearea de “ efecte speciale“  cît mai şocante într-o încercare tragico-comică de a concura Hollywoodul.

Timpul şi operele de artă s-au aflat întotdeauna într-o relaţie pasiv agresivă. Într-un univers lipsit de timp arta nu poate exista. Mai mult, eu cred că frumuseţea este chiar această fulguranţă, această fugacitate care ne iluminează pentru o fracţiune de secundă sufletele.

Pe de altă parte, tot el, timpul, secondat de uitare, reduce la un numitor comun, kitschuri şi splendori deopotrivă, cu o seninătate terifiantă.

În mitologia greacă, timpul, era personificat sub forma unui zeu care-şi devora copiii: Chronos. Cîte dintre proiectele artistice contemporane vor rezista stomacului lui necruţător?

 Interviu realizat de Paul Doru Mugur, septembrie 2003