de Shinichi HOSHI

traducere din japoneză de Victor Ieremia

-- A cam venit timpul să ne apucăm de alegerea aceea de personal, spuse şeful de departament, iar eu răspunsei:

-- Nu e o treabă prea plăcută, nu-i aşa? Ba chiar, să ştiţi că nu există o treabă mai neplăcută decat asta.

-- Nu vorbi aşa. Trebuie să ne achităm de datoria de serviciu.

Postul meu e în cadrul departamentului de personal. În alte departamente, sub şeful de departament se află nişte şefi de servicii şi uneori şi ranguri de genul şefilor de birouri, dar departamentul acesta de personal e o excepţie, dedesubtul şefului de departament nu suntem decât doi, eu şi cu încă un coleg. Adică trei în total.

Cineva s-ar putea gândi că nu e cine ştie de capul companiei ăsteia, dar s-ar înşela. Este o mare întreprindere al cărei număr de angajaţi se ridică la câteva mii.

În cazul acesta, poate s-ar întreba careva cum de e posibil ca doar trei oameni să se descurce cu atâta treabă, însă la asta ne suplineşte computerul gigant care ocupă vreun sfert din birou. Eu şi cu colegul meu ne-am angajat în companie specializaţi fiind în domeniu şi cunoaştem de-a fir în păr ce performanţe înalte are. De aceea, e sigur că noi nu vom fi niciodată transferaţi altundeva.

Uneori ne gândim că şeful de personal ar putea foarte bine să nici nu existe. Însă, fiind vorba de un departament de sine stătător, e nevoie de un responsabil; mai există şi nişte directive specifice ale companiei, astfel că e nevoie de cineva care să conducă punerea lor în aplicare.

Ne ocupăm aici de problemele de personal până la nivelul şefilor de serviciu. Poate mai precis ar fi să ni se spună “Repartizări de personal”. Aici avem înregistrate datele fiecăruia dintre angajaţi, pornind de la rezultatele examinărilor cu prilejul angajării şi până la detaliile referitoare la situaţia activităţii în prezent.

Pe de altă parte, avem pus la punct un sistem care ne permite ca oricând să putem răspunde oricăruia dintre departamente cu privire la ce fel oameni le sunt necesari şi în ce fel de posturi. Care necesităţi bineinţeles că evoluează clipă de clipă.

Prin corelarea acestor două sisteme, computerul este în măsură să determine cazurile în care situaţia generală ar putea fi îmbunătăţită prin transferul unui salariat undeva (deşi desigur că lucrătorii propriu-zişi fiind nişte oameni, nu e neapărat să muncească tot timpul în exact acelaşi mod). În asemenea cazuri, apare automat un mesaj de atenţionare, anunţând precum cutare să fie transferat la cutare tip de activitate care i s-ar potrivi mai bine. Noi la rândul nostru ne asigurăm de corectitudine, prin cercetări amănunţite şi reverificări. Acesta este ceea ce s-ar putea numi un sistem ideal.

Cu toate acestea, funcţiile deasupra şefilor de servicii nu au treabă cu computerul, fiind hotărîte în consiliul de conducere. Privitor la acestea, mai presus de statistici sunt puncte din caracter nepotrivite funcţiei, loialitatea faţă de companie, cooperativitatea, impresia exterioară, puterea voinţei. Asemenea decizii generale cuprinzând aspecte umane e mai bine să fie lăsate in seama superiorilor care au cunoştinţă de munca de zi cu zi a fiecăruia. Şi acesta s-ar putea numi tot un sistem ideal.

Astfel că, în ciuda faptului că există câteva mii de angajaţi, în acest departament sunt de ajuns trei oameni. Iar compania noastră este administrată în cele mai bune condiţii şi are rezultate excelente.

Şeful repetă:

-- Deci, să ne apucăm de alegerea salariatului în cauză. Introdu opţiunea specială şi pune computerul să scoată combinaţia optimă.

-- Am inţeles, nu vă faceţi griji.

Am făcut-o. Într-o clipită, fu emisă o cartela pe care erau tipărite un nume şi o profesie. Pentru preîntâmpinarea oricărei greşeli, colegul meu operă computerul încă o dată. Comparând cartelele, literele înscrise erau identice. Înmanarăm cartela şefului; el îşi plimbă ochii peste ea şi zise.

-- Asta e care va să zică repartiţia optimă…

-- Da. Nu este determinată şi perioada de timp, dar este sută la sută că se va obţine situaţia dorită. Fie că va isca o problemă însuşindu-şi o parte substanţială din onorariile vreunei companii afiliate, fie va face o delapidare…

-- Aşa deci…

-- Ori, poate că va apărea în vreun articol dintr-o revistă de scandal cu vreo relaţie incredibilă cu vreo femeie. Funcţie de caz, e posibil să işte vreun incident rănind pe careva. Pentru o vreme e posibil să îşi facă treaba în regulă, dar cu siguranţă că nu va tine mult.

-- Bine-ar fi să fie cum zici.

-- Sigur că aşa va fi. Doar aceasta e combinaţia ideală negativă: e ca şi cum ai pune un om beat să conducă un camion de mare tonaj pe un drum îngust de munte. Între date sunt introduse particularităţile de caracter determinate pe baza condiţiilor de muncă. Peste puţină vreme omul va începe să aibă probleme şi fie că va face o mare greşală, fie că va exploda în urma stressului acumulat, ce e sigur e că se va isca o problemă de proporţii.

-- Aşa e, cel de ultima oară a provocat un scandal cu un mafiot. Cel dinaintea lui s-a sinucis. Iar cel de şi mai dinainte s-a apucat de spionaj industrial şi a vândut altora secretele companiei. Nu ne aşteptasem la aşa ceva… A fost prins târziu, iar daunele au fost considerabile.

-- Asta din cauză că pentru personalul din acest caz, sistemul e programat astfel încât să nu mai emită mesaje de avertizare cu privire la condiţiile de muncă.

-- Aşa-i. N-ai ce-i face. N-ar avea nici un sens să întrerupem treaba odată începută. Să transmitem deci, cartela asta la administrativ.

Şeful contactă serviciul administrativ prin telefon; o tânără angajată veni şi luă în primire plicul cu cartela.

-- Ah, iarăşi e cineva transferat într-un post mai potrivit! zise ea ieşind pe uşă. Nu era nici o mirare să creadă aşa, pentru că formalităţile sunt identice cu cele uzuale.

-- Dacă e să mă gândesc, omul al cărui nume e pe cartela aceea e vrednic de milă. Dacă aş putea mai că mi-ar veni să mă duc să-l consolez.

Şeful îl certă pe colegul care vorbise:

-- Fii atent, asta e strict interzis. Din cauza asta, vouă doi vi se plăteste un salariu special. Încearcă numai să dai din gură în altă parte: nu scapi numai cu concedierea. Presupun că n-ai de gând să îţi faci harcea-parcea viaţa de familie.

-- Până unde e adevărat ce spuneţi?

-- Ai de gand să încerci?

-- Nici gând să vreau aşa ceva. Sunt foarte satisfăcut cu venitul actual. Pe lângă aceasta, nu există slujbă mai uşoară decat aceasta. Într-un fel, e ca şi cum mi-aş fi vândut sufletul diavolului.

-- Mai ţine-ţi gura. Facem un lucru folositor pentru mii de oameni. În schimb, e vorba de un om pe an. A nu ştiu câta mia parte, zise şeful, iar eu îl întrebai:

-- Însă, dacă s-ar vrea, s-ar putea elimina şi aceasta. La cât de bun e computerul pe care îl avem. Nu ne e prea uşor nici nouă, celor care operăm cu el.

-- Măi, voi amândoi sunteţi cam aiuriţi în perioada asta din an. Deveniţi sentimentali. Iar eu trebuie să vă explic de fiecare dată care e miezul problemei. Auziţi? Nu e bine nici ca totul să meargă perfect. Există vorba că prea mult noroc dă în nenorocire.

-- E drept că am auzit de zicala aceasta.

-- Compania noastră e o mare întreprindere compusă din nu ştiu câte mii de angajaţi. Nu v-ar lua un pic cu frică dacă totul ar merge absolut fără greşală?

-- Ca o armată instruită la perfecţie. Ar fi posibil să mi se pară în felul acesta.

-- Exact, aici e problema. Aşadar, e nevoie de careva care să facă vreo prostie nemaipomenită.

-- Dar în acest caz, există metoda de a reduce din performanţele computerului.

-- Nu,nu, nu se poate. Echipamentele trebuie să fie perfecte orice-ar fi. Pe lângă asta, e imposibil să se reducă precizia cu nu ştiu cât dintr-o miime. Mai mult, cu o asemenea metodă, nici nu s-ar putea genera la anumite intervale un gogoman care să facă afaceri murdare.

-- Dar este aşa de mare nevoie de afaceri necurate?

-- Bineînţeles. E neapărat necesar pentru întreprindere. Fără aşa ceva, nu s-ar putea menţine sistemul de recompensări şi penalizări. Toată lumea şi-ar pierde simţul ăsta. Dacă măcar o dată pe an nu ar fi unul care să facă o faptă nelalocul ei pentru care să fie dat afară ca un aducător de nenorociri şi fără bonificaţie de încetare a contractului de angajare, angajaţii şi-ar pierde puterea de concentrare. Voi cu munca asta specială probabil că nu vă daţi seama de asta, dar ia puneţi-vă voi în locul unui angajat obişnuit.

-- …Într-adevăr… Există posibilitatea să mă lenevesc în cazul în care nu se întâmplă nimic niciodată. Aşa însă, într-o zi, unul de-şi avea locul în rând cu mine în acelaşi birou e deodată pedepsit cu demiterea Probabil că aş tresări şi mi-as revizui atitudinea cu privire la munca şi viaţa de zi cu zi, gândindu-mă la greşelile proprii. Cu alte cuvinte, e vorba de o pedeapsă cu rol de exemplu, pentru ochii tuturor.

-- Sau poţi să îi zici stimulare. O organizaţie e ca un fel de corp insufleţit. E mai bine să existe stimuli fel de fel. Iar asta şi pentru cei cu funcţii administrative.

-- Cum aşa?

-- Păi, nu se poate spune că e bine nici ca şefii să creadă că subalternii lor sunt care mai de care credincioşi şi entuziaşti în muncă. E nevoie ca şeful să fie permanent cu ochii pe activităţile subalternilor. Nu se poate şti când apare un trădător chiar între oamenii lui. Sentimentul ăsta de încordare e extrem de important. Pentru a fi sigur de victorie omul trebuie să îşi cunoască atât adversarii cât şi pe sine însuşi. Iar când vorbesc de sine însuşi, ma refer şi la subalterni. Bineinţeles că fiecare şef ar fi în mare impas dacă ar aparea trădători în neştire, dar e nevoie ca fiecare să îşi aducă aminte că există o posibilitate ca ei să apară.

-- Dacă e să ne gândim aşa, prin ziare apar deseori cazuri de delapidări făcute de funcţionari de bancă, pe care şefii le justifică zicând că nimeni nu s-ar fi aşteptat ca respectivul funcţionar subaltern să fie în stare de asa ceva.

-- Fie că se bazează excesiv pe o administrare temeinică a personalului, fie că au lacune dintru-nceput, ori una, ori alta. Din fericire însă, în compania noastră, datorită acestui sistem special, se întâmplă oarecari evenimente nedorite nici prea mari şi nici prea mici, dar nu catastrofe nemaivăzute.

Pe măsură ce vorbea, şeful arăta tot mai sigur pe el. Întrebai:

-- Totuşi, trecând peste evenimentele nedorite, veţi fi de acord cu mine că nu e nici o plăcere ca ele să ajungă în ziare sau reviste de scandal, e ca şi cum toţi angajaţii companiei ar fi priviţi în acest fel.

-- Tocmai asta e partea bună. Hai să luăm de exemplu un şofer care n-a facut nici un accident în zece ani. Nu te face asta să te gândeşti că în curând o să dea peste vreo belea? Dacă aş fi eu să aleg lângă cine să mă urc, l-aş prefera pe unul care să fi făcut câte un mic accident odată la doi sau trei ani.

-- Dacă e să ne gândim aşa, exista uneori studenţi din cele mai bune universităţi din ţară care o iau aiurea.

-- În asemenea cazuri, cei de la conducerea universităţii sunt nevoiţi să îşi bată capul cu respectivul de le-a facut probleme, însă opinia publică priveşte lucrurile altfel: la câţi oameni sunt acolo, şi normal să apară, măcar unul. Că dacă n-ar apărea…

-- Ar fi ca o armată instruită până la o perfecţie inumană.

-- Iar aşa ceva ar fi mai curând de spaimă. Întreprinderea nu e o adunătură de sfinţi. Tocmai pentru că există din când în când careva s-ajungă în paginile ziarelor sau revistelor de scandal, se pot apropia oamenii de noi. Bineinţeles că reproşurile si criticile primite la momentul respectiv nu ne fac nici o plăcere, însă zvonurile sunt rapid uitate, iar de rămas rămane impresia plăcută că respectiva întreprindere are o anume căldură umană.

-- E posibil să fie aşa cum spuneţi, încuviinţă colegul, şi cu asta şeful de departament continuă cu şi mai mare incredere:

-- Fiţi atenţi şi nu uitaţi asta: pare o contradictie, însă astfel creşte şi nivelul de încredere a altor întreprinderi faţă de noi. Să zicem că noi sancţionăm un angajat care şi-a însuşit nişte bani adunaţi de la alţi angajaţi. Lucrul ăsta e foarte important până şi pentru cei din afara întreprinderii, pentru că oricine va înţelege că întreprinderea noastră e foarte strictă şi în probleme interne, aplicând sancţiunile potrivite fără a trece nimic cu vederea. Adică ne recunosc că pe o companie solidă. Preţul ridicat al acţiunilor noastre e datorat tot recunoaşterii noastre. La fel şi faptul că la noi vin să se angajeze absolvenţi eminenţi. De aceea e nevoie să demonstrăm că, deşi nu putem preveni totalmente greşelile, atunci când acestea se întâmplă, noi luăm efectiv şi imediat măsuri de îmbunătăţire a situaţiei.

-- Într-adevăr, e un sistem care are numai avantaje.

-- Sunt sigur că în sinea voastră, voi amândoi ştiţi astea foarte bine. E drept că avem un computer excelent, insă în asemenea treburi delicate e nevoie de ajutorul unor oameni. E nevoie să creăm mici scandaluri, câte puţin, câte puţin. Gândeşte-te numai că totul ar fi perfect: e posibil că am uita până şi de propria existenţă. Ca să nu mai zic de posibilitatea ca vreun reporter de la vreo revistă de scandal să se apuce să investigheze să ne caute nod în papura şi fum unde nu-i foc. Un articol de genul ăsta ne-ar produce mult mai multe neplăceri.

-- Aveţi dreptate…

-- Mai mult, cei de la organizatia muncitorească s-ar apuca şi ei să ne găsească puncte slabe. Să urmărească fiecare mişcare a fiecărui angajat. Mai multă energie ne-ar costa să fim permanent atenţi cu măsurile în privinta asta. Să ştiţi că eu sunt sigur că şi voi, atunci când vă ocupaţi de treaba asta, simţiţi că faceti o treabă de folos. Fiindcă e clar că e altceva decat munca monotonă de obicei.

Mă opusei un pic vorbelor şefului:

-- Ba să ştiţi că eu rămân cu un sentiment destul de tulbure. În teorie, îmi dau seama de faptul că e un lucru necesar companiei şi că dă rezultate reale. Însă şi eu sunt un om. Nu pot să nu mă gândesc la omul de pe cartela de adineauri. Va fi având şi el o familie, nişte vise cu privire la viitor… Şi cu toate acestea, omul îşi va continua lucrul în noul post în care a fost transferat fără a bănui de nenorocul care îl aşteaptă în viitor. Dacă ar fi o catastrofă naturală n-am avea de ales, dar în cazul acesta, noi suntem cei ce îi creăm nenorocul. Vă rog să nu vă miraţi ca mâine o să fiu mahmur, pentru ca azi o să beau o grămadă.

-- Eh, nu zic că nu-i aşa. Însă mai e încă un lucru pe care nu trebuie să îl uitaţi: nu noi suntem cei care i-am făurit nenorocul omului, ci computerul ăsta. Pe lângă asta, întreprinderile sunt nişte entităţi lipsite de sentimente. Şi nu doar ele, orice companie ca atare e la fel. E posibil ca asta să fie din cauză că înşişi angajaţii companiei sunt lipsiti de sentimente umane. În condiţiile astea, pentru a păstra daunele la cel mai redus nivel posibil, trebuie făcute nişte sacrificii. Gândeşte-te şi din partea cealaltă. E unul,pentru câteva mii.

-- Să ştiţi că aşa îmi zic şi mie însumi deseori…

Odată începută, discuţia a continuat la nesfârşit.

În ziua aceea, pe drumul spre casă eu şi colegul ne-am dus la un bar. Am discutat despre un subiect fără nici o legătură, nici nu vreau să mă gândesc la ce ne-ar face dacă am vorbi vreodată despre subiectul ăsta afară şi ne-ar descoperi.

Pe măsură ce ne îmbătam, ne-am înveselit. Doar, de bine, de rău, am dus la capat o treabă în folosul unei companii formate din mii şi mii de oameni. Pe lângă asta, nu ştiam decat numele celui sacrificat. Nu ştiam nici cum arată, nici ce fel de om e, iar asta ne făcea conştiinţa mai uşoară.

Aşa cum zisese şeful, era posibil că în fundul inimilor noastre munca chiar ne dădea un sentiment de satisfacţie. Deja era a nu ştiu câta oară când o făcusem, iar sentimentul de apăsare din primele dăţi se mai subţiase. Datorită acestei trebi, totul era în regulă în companie. Computerul era zeul păzitor al companiei. Iar noi, şamanii săi.

Pentru câteva zile rămâne ceva ca o nelămurire, dar şi senzaţia asta dispare după o vreme. Operarea computerului pentru a introduce în sistemul de înregistrare noile date cu privire la situaţia activităţii celor câteva mii de angajaţi. E foarte multă muncă. Fiindcă întreprinderea e un corp viu.

A trecut vreun an.

Şeful ne zise:

-- La ultima şedinţă a consiliului de conducere am fost avansat. Voi fi director executiv. Îmi închei conturile şi cu munca asta. Mi-aţi fost nişte subalterni foarte buni. Mă bazez pe voi să vă descurcaţi bine şi cu noul şef de departament.

-- Ce fel de om este?

-- Asta veţi afla voi de la administraţie. Repartiţiile de personal pentru şefi de departamente sunt hotărîte de către consiliul de conducere.

În curând, veni înştiinţarea.

De necrezut, era acelaşi nume cu cel de pe cartela scoasă de computer pentru a-l hotărî pe sacrificatul din anul precedent! Şterserăm în grabă toate datele referitoare la noul şef de la angajare încoace, conform regulamentului nici măcar şefului de la personal nu îi e permis să cunoască trecutul celor deasupra nivelului de şef de departament.

Noul şef îşi preluă postul în birou. Avea o expresie surazătoare. Ne duserăm să îl salutăm şi totodată să ne prezentăm, iar el ne zise:

-- În general am luat cunoştinţă despre conţinutul activităţii, însă mi s-a spus că mai există o activitate deosebită, specifică doar companiei noastre. Dacă tot mi-a fost încredintat acest departament, aş dori să fac ceva îmbunătăţiri. Însă în primul rând trebuie să aflu despre ce a fost până acum. Trebuie să fie in seif ceva documente despre respectiva metodă…

Şi pe mine şi pe coleg ne-apucă o nelinişte ca un fel de mâncărime în tot corpul. Uite aici e computerul cel super-performant. Conform instrucţiunilor primite de la el ne-am făcut treaba. Şi cu toate acestea, omul nu numai ca n-a făcut nici o faptă necinstită, ba a ajuns chiar să fie pus şef aici.

Iar hotărîrea a fost luată de consiliul de conducere. Cum de e posibil asa ceva? E ceva aiurea undeva. Ori computerul, ori noul şef, ori mahării din Consiliu.

Mă întreb ce fel de îmbunătăţiri are noul şef de gand să facă.