Satelitul natural al
pământului
de Adrian Drăgan
Love rescue me
raise me up and dont let
me fall (U2)
Dacă ar sta cineva să pună cap la cap
nenumăratele drumuri pe care liftul imobilului cu numărul 23
de pe strada Odessa le-a făcut, ar descoperi că acea cușcă de
tablă și lemn ar fi putut ajunge foarte bine până la Lună și
chiar dincolo de ea, nu doar până la meschinul etaj șase care
i-a fost capăt de drum de la început. Asta și pentru că
imobilul cu pricina este vechi, are mai bine de o sută de ani,
mai bine de o sută de ani de drumuri necontenite pentru liftul
nostru, adică. La început, când casa era nouă și strada se
numea altfel (bătălia de la Odessa avea să aibă loc peste vreo
50 de ani), poate avea și liftul planuri mari, și este chiar
interesant de aflat cât timp - câte drumuri - i-au trebuit ca
să înțeleagă că plafonul etajului șase este ultima lui stație.
Sperăm să nu o fi înțeles de la primul drum - ca și în cazul
bipedelor este probabil că a păstrat speranța, tot mai puțină,
e drept, încă multa vreme, în ciuda unei evidențe atât de
categorice ca un acoperiș de beton. Poate așa se explică de ce
ani și ani a executat cuminte comenzile date de degetele
pasagerilor săi, atât de trecători, pe care e limpede că și
le-a însușit rapid: erau, de fapt, doar șase. Mai întâi a
învățat bine fiecare etaj. Ani de zile a căutat și a găsit
câte ceva nou în fiecare, o nouă pată pe un zid la doi, o nouă
plantă într-un ghiveci la patru, o nouă culoare a pereților de
la cinci... Apoi alte pete, alte plante, alte culori... Ani la
rândul, aceste trecătoare și rare schimbări de peisaj i-au
colorat drumurile, dăruindu-le un minim de variație care să le
facă suportabile. Așa se face că, deși aproape nimeni nu o
știe, liftul urca prompt la trei sau cobora cuminte la parter
mânat mai ales de speranța unui nou tablou cu peisaje sau a
unei uși noi la cutare apartament. Aceste schimbări pe care,
din afară, le-am putea găsi nesemnificative, erau sarea pâinii
lui amare. Ah!, daca s-ar fi știut ce bucuros a fost când a
priceput că, o dată cu locatarii, se schimbă și înfățișarea
peisajului pe care îl străbătea de zeci de ori în fiecare zi!
și totuși, de la o vreme, aceste schimbări nu au mai fost de
ajuns. Simțea și el nevoia unei schimbări profunde, adevărate,
și atunci nu a mai privit afară, către paliere, ci chiar în
sinea lui. și câte schimbări adevărate a găsit aici! Căci
oamenii care urcau și coborau cu el se schimbau destul de des,
deși, evident, unii erau pasageri constanți. Acești tovarăși
de drum însă nu erau singurii - mai erau postașii,
vizitatorii, instalatorii... o mulțime de oameni noi care îi
umpleau viața și drumurile în afara locatarilor, tovarăși de
drum constanți și fideli. Deși era atât de obișnuit cu
aceștia, pe ei îi iubea însă liftul cel mai mult. în tovărășia
lor nu mai simțea vechiul impuls, vechea sete de a urca și a
urca fără oprire, fără etaj și fără butoane... Ei erau mai
blânzi decât străinii, apăsau butoanele mai delicat, nu
trânteau ușile și, mai ales, nu îl scrijeleau și nu făceau
mizerii în el. Acestea erau principalele lui supărări: în
unele seri târzii, primea în cabină câte un individ mirosind
suspect, care apăsa brutal și la întâmplare butonul unui etaj
pentru a smulge brusc ușa până ca el să ajungă la destinație,
blocându-l în gol. Aici, își dădea jos pantalonii și se ușura,
pentru ca apoi să apese grăbit pe butonul parterului și să îl
părăsească satisfăcut. Dacă ar fi știut ce lasă în urmă!
Mizerie și tristețe care aproape că îl făceau pe bietul lift
să se jure că într-o zi se va smuci din cablu și se va prăbuși
în gol. Butoanele, scripeții, mă rog, întregul mecanism pe
care nici măcar nu-l cunoștea atât de bine, îi interziceau
însă asemenea acte. și el și-a continuat drumurile. E drept ca
de fiecare dată când îl găseau într-o asemenea stare,
locatarii - tot ei, își spunea emoționat liftul - îl curățau
cu grijă.
Mizeria se șterge, însă nu și timpul.
Timpul care ruginește scripeți și lanțuri, timpul care îi face
pe oameni să gâfâie pe scări așa cum pe lift l făcea să
scârțâie la fiecare drum, timpul care scorojește uși și pereți
și care șubrezește zidurile... zidurile care într-o seară de
vară în care totul, și uși, și scări și plante și geamuri și
lift și oameni dormitau în cântecul greierilor, s-au zguduit
năpraznic, de parcă o mână gigantică le trăgea de urechi.
Luminile s-au aprins, țipete au umplut palierele și scările
s-au umplut de oameni îmbrăcați atât de ciudat încât liftului
care îi vedea gonind pe scări îi era foarte greu să îi
recunoască. Cel mai mult îl mira însă faptul că nimeni, în
acea goană generală, nu apela la el, nici chiar bătrânii care
nu ar fi urcat nici măcar două trepte pe picioare! Toți se
întreceau acum și se călcau în picioare pe scări cu o energie
pe care liftul nu le-ar fi bănuit-o niciodată. Asta a fost o
descoperire căreia liftul i-a acordat atenția pe care o
merita. Așa că atunci când zidurile au încetat să se mai
clatine și, timizi, oamenii s-au întors, liftul a refuzat să
urce cu domnul G. la etajul 4. Pur și simplu, în ciuda
insistențelor apăsări ale butonului respectiv, a rămas pe loc.
Domnul G. nu s-a enervat, cugetând că liftul s-o fi blocat din
cauza unor defecțiuni pricinuite mecanismului de către
cutremur și a luat-o cuminte pe scări. Alții au fost mai puțin
înțelegători, dar nimeni nu a făcut totuși prea mult caz de
acea defecțiune - poate acceptau că un cutremur poate
zdruncina și nervii unui lift. Adevărul era însă cu totul
altul: în acele minute care au părut ani în care zidurile din
jurul său se zguduiau amenințător gata să se prăbușească peste
el și să îl strivească și în care nimeni nu a apăsat nici un
buton care să îl scoată și pe el afară, unde fugiseră toți,
liftul a priceput că dincolo de pereții între care își urma
conștiincios drumul și pe care îi știa atât de bine încât nu
i-ar fi crezut capabili de un asemenea comportament, este
altceva, mult mai mare și mai puternic poate, ceva cu totul și
pentru vecie interzis lui. Iar groaza că ar putea fi strivit
fără să întrevadă măcar acel dincolo a avut urmări mai
serioase decât rugina scripeților sau ruperea vreunui cablu.
Pereții se revoltaseră, a dedus, șocat, liftul, împotriva
oamenilor sau a sorții de a se întâlni mereu la colț, poate au
și ei un dincolo -de fapt, cu siguranță îl au și poate au
vrut sa țâșnească din temelii într-acolo. Temeliile au fost
mai tari însă. Cum mai tari au fost și cablurile în care
liftul s-a smucit ca un turbat în acea noapte lungă, fără a
reuși altceva decât să smulgă decât unul dintre cei patru
scripeții care stăteau în spatele conștiinciozității
drumurilor lui. A doua zi, locatarii au adus un individ
îmbrăcat în bleumarin care purta o servietă ce zăngănea
amenințător în mână. El l-a cercetat pe toate părțile, l-a
ciocănit și i-a desfăcut panourile, pentru a constata ruperea
unui scripete, "de la suprasolicitare, probabil". Cum însă
acel model de scripet nu se mai producea de multă vreme și
instalatorul a spus că liftul ar putea funcționa - "e drept,
nu la aceeași capacitate" și în doar trei scripeți,
locatarii au hotărât că, "dacă merge și așa", așa să îl lase.
și, șchiopătând în trei scripeți, liftul imobilului cu numărul
23 de pe Strada Odessa, și-a continuat drumurile în sus și-n
jos. Ceva însă, o dată cu acel scripet, ceva însă mult mai
important, s-a rupt în el. Acum făcea in lehamite drumurile
sale, iar locatarii nu îi mai erau defel dragi, părându-i acum
un fel de călăi moderați și pragmatici care îl umpleau de
silă. "Misiunea" sa, atât de sfântă, de înaltă sau măcar
plăcută la început, i se dezvăluia acum în toată rutina ei
înfricoșătoare si atotputernica, in lipsa ei absoluta de
libertate care îl făcea sa geamă mai abitir decât anii și
rugina lor. Dar nu avea ce face, lanțuri grele și uși de fier
și dincolo de toate ziduri groase îl condamnau la eternul
drum, dus și întors, uneori cu stații uneori fără, între
parter și etajul sase. Ce putea face? Era un biet lift, ca
atâtea altele, condamnat pe viață la cărăușia și la urcușul
acelea care nu sunt ale lui, la drumurile fără orizont între
două nivele unde el nu are liman și nici casă, la drumuri fără
sens și țintă. Biet Sisif electric, ispășind o vină pe care nu
o cunoaște și care poate nici măcar nu ii aparține pentru că
nu există. Atunci asculta ce s-a întâmplat cu liftul
imobilului cu numărul 23 de pe Strada Odessa și cu bolovanul
pe care îl ridica în fiecare zi până la etajul 6 pentru a fi
prăvălit iarăși la parter.
Într-o zi, domnișoara R de la 4 a intrat in
lift cu un pasager pe care liftul nu îl mai văzuse până
atunci, un tânăr fercheș care umplu cabină cu un miros
pătrunzător de lavandă. În drum spre etajul 4, tânăra femeie
lovi din greșeală un buton și liftul se trezi blocat între
etaje, spânzurând în gol. Amețeala îl cuprinsese și de abia
mai răsufla, sperând ca tinerii să îl pună cât mai repede în
mișcare. Dar se înșela: nu numai că aceștia nu se grăbeau să
își reia drumul, ba chiar au petrecut în lift lungi clipe de
neuitat atât pentru ei cât și pentru nevinovatul vehicul în
care pasiunea lor se dezlănțuise și care astfel se balansa
îngrozitor în gol, amețit de îi venea să verse pătimașa să
încărcătură. Era ceva nou, ceva miraculos pentru el, cel atât
de obișnuit doar cu tăceri sau cel mult scurte discuții despre
vreme și cu vizite atât de pasagere care nu lăsau nici o
urmă... Era dragostea, care se balansa în gol, nepăsându-i de
instrucțiunile scrise pe ușă, care gemea și șoptea și se
zvârcolea fericită, și care îl făcea pe lift să se simtă
pentru prima dată mai mult decât o biata carcasă sortită
trecerii de la un etaj la altul. Cineva îi dădea în sfârșit un
rost nou și nesperat și negândit, iată, acum era mai mult
decât apartamentele pe care le invidiase atât, decât orice
palat și chiar decât orice loc din lume, era chiar buricul
pământului, centrul incandescent al Universului prin care
toate există și fără de care nimic nu ar fi decât scrâșnet și
rugină. Blocat undeva între etajele 2 si 3 se simțea mai sus
de etajul șase, mai sus de acoperiș chiar și de ce ar fi
dincolo de el, în al nouălea cer se simțea și de fapt și mai
sus, mai sus, nu mai conta că în frământarea dragostei
trupurile celor doi atingeau la întâmplare butoanele și el
astfel urca și cobora și cobora și urca și urca și urca pentru
că acum alergătura sa nu mai era între două etaje, era de fapt
dincolo de toate etajele blocului și lumii, acolo unde năzuise
mereu să ajungă și de unde nu s-a mai întors, atunci când
umărul femeii a presat puternic toate butoanele deodată și el,
printr-un efort de care nu se mai credea în stare, a țâșnit cu
sfântă furie și bucurie în sus rupând funii și sârme și
scripeți, spărgând plafonul și decolând impetuos spre norii
albi prin care a trecut ca o săgeată azvârlită de un arcaș
dac, pentru a se pierde pe căile fără trepte ale eterului, un
satelit fără orbită rătăcind in necuprins.
În acea zi, vigilentul radar de la turnul
de control al aeroportului nu a semnalat nimic neobișnuit pe
cerul orașului.
|