La noi, când vine iarna

- fragment de roman -

de Mircea Diaconu

La noi, când vine iarna, toţi norii anului trecut se aşează pe pământ şi sunt zăpadă. De asta e atât de senin şi rece. De asta nu plouă şi putem vedea toate avioanele, care merg spre ţările calde. E drept -că uneori cerul se lasă jos de tot şi ninge. Văzut de aproape, e plumburiu sau negru, după cât e de frig. .Nouă însă nu ne e frică, pentru că bunicul nostru e preot.

încolo, toate ar fi bune — păcat că locuim atât de departe şi avem musafiri numai de două ori pe an. Suntem la trei trenuri depărtare, dintre care unul mic şi două mari. Nu-l cunoaştem decât pe cel mic, unde mergem să întâmpinăm rudele, adică unsprezece unchi şi cincisprezece tanti. Uneori luăm şi roaba, pentru bagaje.

Bunicul meu, care are şaptezeci, de ani şi înainte de a fi preot a fost rănit în război, spune că iarna oamenii sunt mai buni. Am un scăunel cu trei picioare, pe care stau o oră pe zi să văd lumea care trece pe poteca bisericii, îmi place că zăpada e mare şi oamenii par mai scurţi de picioare. Stau ascuns după fântână şi le dau bună-dimineaţa. Toţi tresar, îmi răspund şi pleacă mai departe, cu picioarele scurtate, cocoşaţi, peste potecă, pentru că iarna nimeni nu poate să mai meargă ţanţoş. După ce trec, le pun puţină apă pe potecă şi mă dau cu sania de douăzeci de ori, de la biserică până în drumul mare. Spre seară mă aşez iar pe scăunel să văd lumea. Acum când poteca e numai gheaţă, îmi plac mult mai mult. îi aştept după fântână şi le dau bună-seara, brusc şi vesel. Apoi îi ajut să se ridice de jos, îi scutur de zăpadă şi ei îmi mulţumesc si-i spun mamei că sunt bine crescut. Cel mai bine cade dascălul, că e gras şi are un coş cu colivă. După ce îl ajut, îmi dă colivă şi începe să înjure de stele, garduri, câini turbaţi, scripturi, scobitori, bocanci, turnul lui Babei şi nu mai ştiu ce, că nu se mai aude. Într-adevăr, iarna oamenii sunt mai buni.

Când ninge, însă, mama mă închide în casă şi n-am decât să-mi lipesc nasul de geam, să mi-i ciugulească piţigoii, care ne arată cât de grea e iarna. Dacă te uiţi în sus când ninge, vezi cum se învârteşte pământul, dar asta numai în prima ninsoare. De aceea-mama mă

închide în casă cu multă mâncare şi o carte de citit, ca să nu mă duc la marginea brazilor, să văd cum se învârteşte pământul. Ne adunăm acolo toţi băieţii şi ne uităm în sus. La început nu simţim nimic, nici nu se poate, câtă vreme avem căldură în noi, apoi cădem, încet, odată cu fulgii, pe spate şi începem să simţim cum se învârteşte pământul. Nu e nici o primejdie, că ne găseşte întotdeauna cineva, ne duce acasă şi ne îmbolnăvim, E drept că o dată mi-a fost foarte rău, dar în ziua aceea pământul se învârtea foarte repede şi o lună întreagă n-am văzut decât umbrele fratelui meu, şi mamei mele iar dacă încercam să merg, era în spatele meu cineva care îmi fura paşii şi nu vrea să-mi dea înapoi decât unu, doi, pe zi.

De atunci mă închide mama în casă la prima ninsoare, când se aşează norii pe pământ. Nu-mi pare rău, că şi după aceea e foarte frumos, se vede orice urmă, chiar şi a păsărilor prin aer şi a avioanelor care trec spre ţările calde. Pe la noi trec în fiecare zi câte două, dar din acelea foarte mici. Şi nu înţeleg de ce toate se duc şi nu se întoarce nici, unul. De fapt, e normal, din ţările calde nici eu nu m-aş întoarce ; decât să mă dau cu sania, să mănânc cir na ţi, să visez ciraci, să-mi fie. frig, să-mi fie dor de-căldură,- să mă îmbolnăvesc de două ori pe lună, să colind... De fapt m-as întoarce. Sau mai bine nici nu mai plec.

Şi la urmă, eu iarna aud mai bine. De exemplu, am auzit că ne vor sosi rudele şi mama spune că trebuie să fim bucuroşi, că ne vor aduce cadouri peste cadouri, că ne vom îmbrăca frumos (frumos înseamnă cu hainele de marinari), că vom. cânta romanţe şi-vom fi fericiţi. Un singur lucru e rău : am în total unsprezece unchi şi cincisprezece tanti. Băieţii mă invidiază că am atâtea - mătuşi, .dar nu cred că merit, că şi-aşa nu le deosebesc deci t după miros. Iarna vin toate odată, mă sărută de câte două ori fiecare, adică de treizeci de ori şi mi se face rău de la mirosurile acelea, care la noi în sat nu există. Fratele meu, Sandu, a fost odată la oraş cu corul şcolii, au cântat trei cântece. într-un concurs şi zice că acolo miroase peste tot aşa şi el s-a obişnuit, chiar îi place. O să mă duc şi eu la oraş, dar acum sunt foarte ocupat, trebuie să mă dau de patruzeci de ori cu sania pe zi. De fapt, tata ne-a promis că ne duce să vedem bâlciul şi cu ocazia asta o să ne cumpere şi pantaloni largi, că noi purtăm numai trening, iarna pantaloni pană şi vara, scurţi. La noi aşa e regula : cât eşti copil porţi o cămăşuţă sau pantaloni brodaţi, apoi când eşti tot copil, dar mai mare, porţi trening şi pantaloni scurţi, iar când ajungi să porţi pantaloni largi, e altceva, poţi să dai mâna cu prietenii şi să spui : ,,hai noroc" ! Niciodată n-am înţeles ce e cu acest „hai" — cred că înseamnă : „hai să bem o bere", că „noroc" ştiu foarte bine ce înseamnă. De exemplu, noi când furăm din dulceaţa mamii spunem : „noroc că nu ne-a prins" ! adică fratele meu, că eu stau afară şi ţin de pază, în timp ce el mănâncă.

Dar să mă întorc la rude, că despre ele vorbeam. Eu îmi pierd mereu ideile şi fratele meu zice că sunt incoerent. El citeşte mult, Sunt şi neserios, şi neatent, şi uituc, şi cu capul în nori, şi fricos şi obraznic, şi nepăsător, şi-mi rod unghiile, şi bolnăvicios, şi lasă-mă să te las. Astea, zice el, sunt defectele mele principale, defecte de frate mai mic. Eu mai am unul, dar nu i-l spun ca să nu profite de el : mă gâdil. Dar nu mă gâdil oricum, mă gâdil aşa, ca Stan. Adică Stan Popescu, colegul meu, care se gâdilă şi când bate vântul.

Să mă întorc iar de unde am plecat, la rudele mele, care trebuie să sosească. Toată săptămâna aceea nu mă simţisem bine, mi-era aşa cum ai mânca prea multe cireşe şi nu m-am putut bucura deloc de telefonul pe care tocmai îl montasem, adică două cutii de chibrituri legate printr-un fir, în care fratele meu spunea „eşti un prost", iar eu îi răspundeam „ba tu". El stătea în casa mare, eu; în cea mică. Am uitat să spun că. avem două case, una mică în care stăm noi şi una mare pentru rude. Când nu sunt rude, e plină de păianjeni foarte periculoşi, că ne pişcă şi din asta mama înţelege că am fost acolo să furăm dulceaţă din sobe.

Nici vremea n-a fost prea bună ; cerul era o rufă pusă la uscat şi două zile n-a trecut nici un avion spre ţările calde. Nişte păsări de noapte s-au ascuns în bradul nostru şi Gugiuman le-a lătrat tot timpul, dar ele nu ieşeau decât noaptea ca să le visez eu. Gugiuman e câinele nostru, alb ca zăpada, abia îl vezi în curte. E de-o vârstă cu mine şi nu înţeleg de ce zice tata că e bătrân. îl iubesc foarte mult şi nu pentru că mi-e prieten de când m-am născut, dar nu e un câine obişnuit. De exemplu, cască timp de treizeci de secunde, fără întrerupere şi latră mai tare decât clopotul bisericii. Cred că iarăşi trebuie să mă întorc la rude.

în dimineaţa aceea, cerul se lăsase atât de jos, că-mi venea să umblu aplecat şi de peste tot se auzeau pocnete de bici şi buhaie, care diseară vor fi pluguşoare. îmi pare rău că nu pot merge şi eu cu colindul, am auzit că se câştigă foarte bine. Mă dădusem numai de cinci ori şi jumătate cu sania, când mama m-a adunat de pe pârtie. M-a dezbrăcat şi m-a pus pe un scăunel în faţa sobei, să mă usuc. Lemnele pocneau, clin picioarele mele ieşeau aburi şi am aţipit. N-am avut însă timp să visez nimic, că mama a început să mă îmbrace cu pantalonii negri, pe care i-a purtat, ca anteriu, bunicul meu, care e preot.

în timp ce-mi punea bocancii cei noi, îmi spunea să nu plescăi la masă, să nu dau mân-care la pisică pe ghetele rudelor, să nu mă cert cu fratele meu, care e mai serios, să nu beau ţuică, iar dacă-mi întinde cineva să spun că nu-mi place, să nu mă scol de la masă chiar dacă am vreo nevoie, să fiu atent să nu adorm dacă m-apucă somnul, dacă mă-ntreabă cineva câte cărţi am citit, să spun că două, să nu vorbesc despre lucruri caraghioase, sau mai bine să nu vorbesc deloc, dacă mă-ntreabă de poezii, să le-o spun pe aia cu batista şi mai ales să nu le încurc pe tanti între ele. Asta nu-mi place mie la mama, că-mi dă prea multe sfaturi odată şi nu le ţin minte.

Fratele meu era gata demult şi se încrunta în oglindă, să găsească o figură potrivită cu costumul de marinar. A găsit-o şi a ieşit afară cu ea, păşind în vârful bocancilor ca să nu si-i umple de zăpadă. S-a întors şi pentru că e serios şi studios a mai luat o carte în mână, până vin rudele. Mai bine de mine, care sunt plin de defecte şi nu trebuie să iau mereu o carte în mână.

Mi-am copiat figura de marinar de la el şi ne-am aşezat pe un scaun special de aşteptat rude, adică un scaun pe care încăpem amândoi şi fără cuie ieşite, care sa ne rupă pantalonii. Tot aşa, împreună, suntem noi într-o poză la minut, pe care am făcut-o cu un castel în spate, dar acolo eram mai marinar decât el, c-aveam picioarele strâmbe.

Era frig. El citea, iar eu mă gândeam la cele patru tanti care n-aveau unchi. E o problemă destul de grea, pentru că normal e ca orice tanti să aibă un unchi, dar de exemplu şi eu am tanti, fără să fiu unchi. Cel mai simplu ar fi să întreb pe cineva, dar nu vreau, pentru că-mi plac la nebunie lucrurile pe care nu le înţeleg.

Poteca până la poartă era curăţită bine de zăpadă, ca să nu cădem când le vom ieşi în întâmpinare, veseli. Nici Gugiuman nu se mai vedea în curte ; el pleacă întotdeauna când ne vin rudele, că nu ştie pe cine să latre şi pe cine nu.

După ce a fluierat trenul de zece, fratele meu a pus semn la carte şi a luat-o înainte pe potecă, să le spună bine au venit, îl las întotdeauna înainte, că ce sărută el să sărut şi eu ; unele tanti nu te lasă să le săruţi mâna, altele te pupă de trei ori, altele numai o dată, altele încep cu obrazul stâng şi pe urma dreptul, altele invers şi el ţine minte toate astea şi nu se încurcă.

Primele au sosit tanti Corni, tanti Arni şi tanti Mari. Asta pentru că ele nu-şi cară niciodată bagajele. Sunt foarte vesele şi în timp ce ne sărută, o strigă pe mama. După ele au venit tanti Ami şi tanti Cici, nedespărţite şi surori, apoi încă cinci tanti, pe care nu le prea cunosc şi la urmă tantile bătrâne : tanti Miţi, tanti Vivi, tanti Fifi, tanti Sofi, tanti Emi, adică — Miţa, Viorica, Filofteia, Sofia şi Esmeralde. Cu unchii e mai uşor, ei dau mâna cu noi, afară de unchiul Ion şi unchiul Petre, pe care îi iubim cel mai mult, că sunt studenţi.

Când s-a terminat, fratele meu a luat repede zăpadă să mă şteargă de ruj, ca să nu mi se facă rău. Mă ţinea de cravata de marinar şi când m-am liniştit mi-a spus că primisem cadou două pachete de bomboane, dar că sunt din acelea mai tari ca dinţii şi mai bine să dăm la ţintă cu ele. Avem un cocoş pe casă, în care ţintim de obicei, un cocoş de lut, fără cioc, dar probabil din vreo boală, că noi nu l-am nimerit niciodată în viaţă.

Curtea era plină şi toţi râdeau, fără să-şi dea seama cât de jos e cerul. Poteca se stricase şi fratele meu, Sandu, m-a dus de mână, ca-n fotografie, să aşezăm la masă, ultimile trei farfurii, lăsate anume pentru noi, ca să se vadă că ne ajutăm mama.

În timp ce noi ne ajutam mama, bunicul şi tata i-au condus în casa mare şi le-au arătat ultimele cusături ale mamei, : perne cu păuni şi feţe de mese cu păuni. Avem foarte mulţi, cincisprezece pe perne şi douăzeci pe feţe de mese.

— Lucrează frumos, săraca, dar păcat de ea, c-o duce rău cu ăsta. Şi-apoi aici la ţară, fără o perspectivă...

S-a auzit prin telefonul nostru, rămas în casa mare. Erau două dintre tanti. Apoi i-am auzit coborând în pivniţă, ciocănind -butia de ţuică şi la urmă au venit în casa mică, unde era masa. Doi piţigoi ciuguleau geamul. Rudele spărgeau nuci, mâncau mere si-l invidiau pe tata că trăieşte la ţară. L-au invidiat până s-au aşezat la masă. Masa asta e mândria tatii, el a făcut-o şi zice că e bună şi la nunta şi la înmormântare, dar mie îmi place că are un cui ieşit pe dedesubt şi rupe mereu câte un pantalon, îl ştie şi tata, dar nu-l scoate. Numai că, deşi e foarte lungă, nu ajunge pentru toţi şi atunci am pus şi maşina de cusut la un capăt. Eu, fratele meu şi mama vom mânca la maşina de cusut.

în timp ce se aşezau, pentru că tot treceau pe lângă noi, fiecare ne mângâia pe creştet. De aceea ne spălase mama pe cap cu săpun de rufe. Mă uitam la unchiul Aristică şi unchiul Gigi, ei sunt foarte buni prieteni, au case cu etaj peste deal şi fac aceeaşi glumă de când îi ştiu :

— Ce Dumnezeu, mă Aristică, face unchiul Gigi, iar celălalt zice :

— Bă, Dumnezeu nu mai există !

— De când, bă ?

— De la 23 August, mă ! şi râd amândoi. M-am aplecat sub masă, să văd la cine e

cuiul, n-am putut vedea din cauza unchiului Aristică care e foarte gras şi atunci m-am prefăcut că mă uit după pisică. Tanti Corni îşi pocnise mâinile şi tocmai zicea :

— Asta-i cu adevărat, nu acelea pe care le mâncăm noi !

Şi mama s-a grăbit să le pună la toţi ouă adevărate. Mâncau, erau veseli şi-si povesteau unul altuia ce-au mai făcut. Şi uite-aşa, unchiul Vili, soţul lui tanti Arni, povestind unchiului Aristică care stă peste deal cu tanti Ami, adică Amelia, a turnat cu adevărat pe pantaloni. Fratele meu i-a întins o cârpă udă, pe care o avea pregătită dinainte şi a spus : „Poftiţi". Asta impresionează. Aş putea să-i cer să duc şi eu cârpa, dar ar trebui să stau să mă mângâie pe cap.

Dintre toţi, tanti Corni, tanti Arni şi tanti Mari râd cel mai tare ; sunt de la Bucureşti. Ca şi bărbaţii lor, ingineri, dar foarte tăcuţi. Îmi pare aşa de rău că masa noastră are doar un cui .'

Mă doare capul, totuşi mănânc atent, să nu pătez maşina de cusut. N-aş vrea să plângă mama, şi-aşa plânge foarte des. Ea e singura din familie care plânge.

— Cum staţi la şcoală dragă ? ne întreabă o tanti, pe care din pricina mirosului de ou n-o pot recunoaşte.

— Câte doi, zic eu şi o văd pe mama cum apleacă ruşinată capul. Ea ţine foarte mult să fim deştepţi şi să ajungem oameni mari. Toată lumea râde, afară de surorile mamii : tanti Anii şi tanti Cici. Ele sunt credincioase, cucernice şi o critică pe mama că nu dă pomeni săracilor, că nu cântă în corul bisericii, că ne îmbracă prea frumos şi nu ne pune să muncim în gospodărie.

— Bine, zice fratele meu, după ce se şterge cuviincios la gură si-mi dă un ghiont ca să mă şters? şi eu.

O tanti din capul celălalt al mesei spunea că e foarte important ca orice copil să înveţe carte, să citească, să-şi formeze vocabularul şi să-i dau sarea, că a ţinut regim şi acuma se răzbună. I-am dat-o şi i-am spus :

— Poftiţi, tanti ! Cred că i-a plăcut.

— Tu citeşti, dragă ? ce cărţi ai citit ?

Era să-i spun ca nu citesc, dar am văzut că mama se înroşise şi făcea semn fratelui meu. Mama roşeşte pentru noi toţi, că toţi avem defecte.

— Da, citesc destul de mult, în timpul liber, cărţi ca Spartacus şi Fiii căpitanului Grant, a zis repede fratele meu şi mama s-a liniştit. Toţi s-au mirat, afară de tanti Ami şi tanti Cici.

— Cărţi foarte bune, bravo, a zis tanti aceea şi mi-a înapoiat sarea. Dar tu citeşti, dragă ? Şi precis, dacă ar fi fost mai aproape, m-ar fi mângâiat pe cap.

Mama se înroşise iar şi mi-era frică să nu plângi.

— Da, citesc şi eu, tanti...

— Cam ce, dragă ?

— Cam Spartacus şi Fiii căpitanului Grant, tanti. O clipă au renunţat la ouăle adevărate, ca să se mire, afară, bineînţeles, de tanti Ami şi tanti Cici.

— Vai, dar sunt prea grele pentru tine, greu de înţeles; despre ce e vorba ? Era sigura că mă prinde că nu le-am citit, dar eu citisem două cărţi la fel de groase ca acelea, două cărţi ruseşti.

— Despre ce e vorba ? a insistat ea. Am copiat figura de marinar de la fratele meu, pe care o pierdusem când am dat sarea.

— Despre partizanii sovietici, care ne-au eliberat ţara de sub jug, tanti. Sandu se uita la mine cu admiraţie, tata râdea, doar mama lăsase capul în jos.

— Bravo, dragă a spus tanti, să citeşti, să-ţi faci vocabular, s-ajungi om mare, ca unchiul Leon. Nişte apă-mi dai ?

Am uitat să spun că pe unchiul Leon îl respectă toţi, că e inginer. Are şi nume de inginer şi ochelari.

— Asta e literatura de azi. Nu mai e ca cea de odinioară, dar n-ai ce-i face, omul trebuie să citească, nu poate sta aşa. însă cartea asta... cum îi zice ? Spartacus, e chiar bună. Ţi-a plăcut ?

— Da, mai ales când trec ei podul de vase, ca să cadă în spatele duşmanului, care tocmai bea şi mânca. Şi nu mai spun de iubita lui ! Nu ştiu de ce fratele meu îşi pierduse de tot figura de marinar şi parcă nu mai avea aer.

— Da’ ia spune, dragă, ea rămâne cu el, sau nu ? a clipit şmecheră.

Avea şi de ce, că într-adevăr era greu de spus dacă ea rămâne cu el, mai ales că-n cărţile alea, ea e dincolo de linia frontului, infirmieră.

— Şi da şi nu, tanti... şi i-am dat sarea, să se răzbune şi pe felul doi.

— Cum adică, dragă ?

— Adică la început rămâne, dar cinci vede că pe el îl cheamă patria şi lupta nu mai rămâne.

A fost mulţumită, s-a sculat şi m-a mângâiat pe cap. Mama era încântată, de parcă pe ea ar fi mângâiat-o, dar eu obosisem şi m-am băgat sub masă, să mă odihnesc. Acolo mă odihnesc cel mai bine. A venit şi fratele meu şi eram iar ca-n fotografie, unul lângă altul, marinari. Ne simţeam bine, mai ales că tanti Ami şi tanti Cici se descălţa-seră şi pisica dusese deja doi pantofi în cealaltă parte a mesei.

— Ascultă tu, cum stai anul ăsta cu nucile, că la Bucureşti stăm foarte prost, aşa s-au prostit ţăranii, nu mai aduc nimic bun !

Asta înseamnă că tanti Corni cere nuci mamei. Noi însă ştiam dinainte şi ascunsesem un săculeţ pentru cozonacul de la Paşti.

Cât am mai stat noi sub masă, tanti Mari a cerut fasole bălţată, iar tanti Arni, mere din alea care rezistă, nu din cele de anul trecut, pe care a trebuit să le facă marmeladă. I-am arătat lui Sandu cum unchiul Gigi căuta sub masă pantoful lui tanti Ami şi când l-a găsit, l-a călcat de două ori semnificativ. Numai că piciorul ei nu era acolo. Totuşi cred că s-a descurcat altfel, c-am auzit-o pe tanti Ami cerând morcovi şi ţelină. Sandu se aplecase mult, m-am dus şi eu

după el, printre pantofii cu care se juca pisica, dar din păcate n-am putut vedea unde e cuiul. Ne-am refăcut figurile de marinari şi am ieşit de sub masă. De fapt, nici n-ar mai fi fost cazul, nu mai avea nimeni nevoie de noi până seara, când va trebui să spunem poezii şi să cântăm.

Tata ieşise afară să fumeze. Deocamdată e singurul din familie care fumează şi cu toate că e înalt şi puternic, nu ne-a bătut niciodată. Nu pot să spun că nu ne e frică de el, dar nu cred că există un om pe care să nu-l sperie, că e foarte încruntat, are o cută grozavă între sprâncene şi o mustaţă cât un porumbel. Nu zâmbeşte aproape niciodată, nici măcar când mergem vara, cu toată familia, la Malu, adică satul unde s-a născut el, — un sat mic, numai cu poteci, unde poţi ajunge doar pe jos şi unde mai avem un bunic, foarte cocoşat, din cauză că a făcut amândouă războaiele, umblă numai în cămaşă ţărănească, şi iarna şi vara, ne dă zahăr candel, din care nu mai au decât bătrânii, ne spune povestea cu cel care a cumpărat un ou, vrând să se îmbogăţească şi până acasă l-a spart şi a rămas sărac, apoi ne spune despre ţări străine unde sunt fete foarte frumoase şi plouă mult şi la urmă mâncăm mămăligă cu lapte şi ne culcăm, îl iubim foarte mult. Un lucru nu înţeleg : de ce nu seamănă cu tata.

Aş putea povesti multe, dar mai bine las până la vară, când chiar o să mergem acolo. Deocamdată e frig şi tata fumează. Piţigoii ciripesc, supăraţi că i-a întrerupt de la ciugulitul geamului şi încep să mănânce sârma de rufe. De aia o şi schimbăm în fiecare an. Ţigara a sfârâit în zăpadă şi un piţigoi s-a repezit după ea, dar s-a întors dezamăgit la sârma de rufe. Abia aşteptam să intre tata în casă, îmi place foarte mult cum intră în casă : se apleacă mult, să nu dea cu capul de tocul uşii, de-i vezi doar părul negru şi mustaţa, face un pas mare de tot şi trânteşte uşa aşa de tare, că tresar toţi. Au tresărit şi acum şi au început să-l invidieze că la ţară e aer curat.

Am încercat şi eu de multe ori intrarea asta pe uşă, dar nu mi-a reuşit. Mă şi aplec, că nu e greu, trag şi uşa, dar nu pot face pasul acela mare. De fapt nici n-a avut cine să tresară, că nu era decât fratele meu şi el n-ar fi tresărit, nici dacă ar fi intrat profesoara de matematică.

Rudele mâncau felul trei, nu-mi cerea nimeni sare sau piper, aşa că a început să mi se facă somn, de mirosuri, am lăsat capul pe umărul fratelui meu şi auzeam de departe, ca printr-o gaură de cheie cum, după ce mama a adus castraveciorii, unchiul Aristică l-a întrebat pe tata câte oi mai are.

— Cinsprezece, a spus mama, pentru că tata n-avea de gând să răspundă.

— Le iau mai spre primăvară, a spus unchiul. Astea sunt din alea şase, care ţi le-am lăsat o iarnă acum doi ani şi de aia zic eu că le iau, că sunt din berbecul meu. Şi ce te încrunţi aşa, că doar ai venit în curtea asta numai cu pantalonii pe tine — ce, să-ţi dăm tot noi ? Du-te la ai voştri, la colectiv, să-ţi dea. Ce, dacă ai prostit-o pe nevastă-ta, crezi că-ţi merge şi cu noi ? Noi suntem familie bună, bă, uite aci numai oameni cu funcţii, ingineri, noi nu umblăm în opinci. Când ai văzut prima oară bocanci, mă ? Ai, când ai văzut ? Nu zici ?

Mama plângea. Ea plânge întotdeauna. Mă uitam la pumnul tatii, care se strângea încet pe masă, negru şi noduros. Ah, ce-aş fi vrut să am şi eu unul la fel, măcar unul, nu amândoi, ca să zdrobesc mutra şi ceasul lui cu lanţ de aur, de la burta unchiului, pe care mama ne învăţa să-l iubim, ca rudă.

— Şi că tot veni vorba, iau şi prunele, că sunt de la Hodaie şi sfoara aia de pământ mi-o dă mie tăticu, mie şi lui Cici, ca soră mai mare, nu-i aşa, tăticule ?

— Da, Aristică, vi le dau, dar nu mai fă atâta vorbă, că e ruşine...

Tata se uita fix la ceasul de aur şi nu spunea nimic, îmi părea rău că tace, as fi vrut să fie viteaz, dar de fapt cred ca visasem totul. Am uitat să spun că eu visez foarte multe lucruri şi nu numai când dorm. De aceea, cum încep să visez, închid ochii şi mă culc, deşi cred că normal e invers.

Fratele meu ştie toate astea şi m-a dus, fără să-mi mişte capul, ca să nu-mi fugă .somnul, în camera de alături. Avem acolo un pat de patru persoane, în care însă dormim doar două persoane, eu şi fratele meu. Acum e plin de paltoanele rudelor, care miros la fel de tare, ca şi rudele, aşa că Sandu m-a aşezat între mirosul de tanti Corni şi cel de tanti Arni, care sunt aşa de prietene, că nici paltoanele lor nu se despart. Mi-era atât de somn, că nici nu m-am sinchisit de omuleţii în alb, de sub pat. Am uitat să spun că sub patul nostru sunt nişte omuleţi îmbrăcaţi în alb, care te apucă de picioare şi te trag sub pat, dar asta numai noaptea, că ziua le e frică de pisică.

M-am grăbit să adorm şi ce bine ar fi fost dacă n-ar fi mirosit aşa tare că din cauza lor am visat partizani şi nimic de mâncare. De obicei visez lapte bătut. Când sunt vesel şi duminica visez cozonac cu nuci, dar sunt zile, mai ales primăvara, când visez bomboane fondante. N-am mâncat decât o dată, într-un pom de iarnă, însă am citit mult despre ele. Şi bineînţeles, când sunt trist sau mă cert cu fratele meu şi mă gândesc că n-are rost să mai trăiesc, visez partizani.

M-am trezit. La o distanţă de două paltoane de mine, dormea fratele meu cu o bucată de cozonac în mână. Ori a furat-o, ori au ajuns la felul cinci. Dac-a furat-o nu e bine, iar dac-au ajuns la felul cinci, iar nu e bine, c-a luat şi porţia mea, aşa că i-am mâncat cozonacul şi m-am dus dincolo, unde rudele, moleşite de atâtea feluri, ne invidiau iarăşi că trăim la ţară. încolo, nimic nu se schimbase — tata se uita ţintă tot la ceasul de aur al unchiului Aristică.

Ştiam foarte bine ce vrea să-i facă, şi eu aş fi făcut la fel. Mă uitam cum ciugulesc piţigoii geamul şi nimeni nu le-aruncă o firimitură.

Unchiul Leon, inginerul, tocmai îi spunea tatii că se pensionase şi avea timp berechet să facă nişte vânători prin pădurile noastre şi o să-şi lase la noi puşca de vânătoare, belgiană, cu trei ţevi, să nu se mai care cu ea pe trenuri. Tata dădea din cap, dar se uita tot la ceasul unchiului Aristică. Şi mama văzuse şi cred că înţelesese şi ea că zâmbea strâmb către tanti Ami şi tanti Cici, care, ca .surori mai mari, o certau, nu ştiu de ce.

Am mai stat puţin, să văd dacă mă întreabă cineva cit fac cinci ori opt, sau ce cântece ştiu şi fiindcă toţi erau ocupaţi, am ieşit afară.

Cerul se târa pe zăpadă, abia aveam loc sub el. Se însera. Din pădure se vedea doar începutul de brazi. Acolo stau lupii şi pândesc. Noaptea li se văd ochii, iar când e foarte frig vin aproape de tot şi se prefac că sunt pisici, ca să te păcălească, dar tu trebuie să ai la tine o bucată de blană de oaie şi el, cum o simte, se dă pe faţă. Aşa spune fratele meu. El e curajos, iese noaptea afară şi stă cinci minute, pe pariu, cu ceasul în mină. Nu prea pot însă să-l controlez, că eu nu cobor din pat noaptea.

Asta ar fi singura noapte în care nu mi-ar fi frică să ies afară, pentru că în noaptea asta se schimbă anul şi până dimineaţă nu există draci. Bunicul zice că nu există niciodată, că mi-i fac eu, dar mă gândesc că dacă mi-i fac, înseamnă că există. Oricum, datoria mea de copil ar fi ca la noapte să colind, îmi părea rău că am musafiri.

Am ieşit în poartă. Costumul de marinar o fi el frumos, dar nu se potriveşte la noi, la munte — aici e foarte frig. Am ieşit să văd dacă e cineva pe pârtia mea. Câteva ciori se mutau din gard în gard, de frig, de parcă n-ar fi la fel de frig pe toate gardurile, îmi venise frigul de picioare, prin bocancii noi, care nu sunt buni decât de primit rude şi de mers la oraş. De asta ni-i şi cumpărase tata. Cam peste cinci minute va veni şi frigul de mâini.

Rudele începuseră să cânte. Suntem o familie sentimentală. Tata cântă de obicei: „Aş dori din piept să-mi scot", mama cântă: „Tristă duminică", mai ales când mătură — bunicul e preot, iar celălalt bunic cântă, mai mereu, atacul şi retragerea.

îmi scârţâiau paşii, de parc-aş fi fost încălţat cu două uşi şi parcă mi-era şi puţin frică. Am vrut să intru pe poartă, dar m-am speriat rău de tot de Aluniţa Cristescu. Sta lipită de zidul magaziei şi asculta „La umbra nucului bătrân", care se auzea din casă,

— Ce faci aici ?

— Stau.

Pe ea o tunde maică-sa numărul zero şi-n loc de cercei îi pune nişte aţă, cum se pune la haine, ca să le-agăţi în cuier. Dar e foarte deşteaptă şi-mi place să stau de vorbă cu ea, mai ales că e a doua după mine la catalog.

— Am şi eu cinci rude la Bucureşti şi trei pe aici. Opt.

— Eu am cincisprezece tanti şi unsprezece unchi.

A lăsat capul în jos, ruşinată.

— Ce ţi-au adus de sărbători ?

— Bomboane fondante, o minge mare, un cal pluşat şi trei cutii cu nu ştiu ce.

— Cuce?

— Nu ştiu ce.

I-ani povestit cât de darnici sunt toţi, dar mai ales un unchi cu ceas de aur la butonieră şi i-as mai fi spus multe, dar Aluniţa Cristescu a tresărit :

— Ce cântec e ăsta ?

— Sângele ochilor tăi, i-am răspuns.

— Frumos, foarte frumos... s-a tras ea de aţa din urechea dreaptă.

Piţigoii au trecut pe lingă noi şi s-au ascuns în podul cu fân. înseamnă că se întunecă. Am hotărât ca mâine, că tot e alt an, să-i dau Aluniţei Cristescu o Mariană. Mariana e o poză. Avem foarte multe în podul magaziei, rămase de cine ştie când, poze de fete cu o mulţime de dinţi şi flori în braţe. Sunt de două feluri : Mariane şi Didine, frumos colorate şi cu poezie jos: „Toată viaţa-mi e a ta, dragă Mariana" sau „Viaţa-mi toată e a ta, dragă Didină !". Sunt foarte căutate, odată am cumpărat o pereche de patine cu două mariane şi o didină. Am cumpărat multe lucruri şi acum au ajuns şi băieţii să-şi vândă între ei pe mariane şi didine. Noroc că mai am un geamantan întreg în magazie.

Din sat se auzeau pocnete de bice şi cântece. Toţi colegii noştri erau acolo şi m-am gândit că n-ar suferi nimeni dacă aş lipsi puţin de acasă, că şi-aşa masa se termină abia dimineaţa şi au ei ce cânta până mă întorc eu, că romanţe, slava domnului, avem destule.

Tanti Corni cânta : „Niciodată vreun gând". După ,,... doar păreri de rău" a tăcut.

Acum ea plângea, iar ceilalţi priveau în farfurie.

Am luat-o pe Aluniţa Cristescu de mână şi am plecat să colindăm. Ştiam amândoi un cântec care se potrivea : „Şi te spală pe picioare, C-azi e zi de sărbătoare Şi te-mbracă bine Şi vino cu mine". Ea ştia şi strofa a doua. Mi-era frică să privesc înspre pădure, ca nu cumva ochii lupilor să mă cheme într-acolo şi mergeam aplecat, că cerul se lăsase foarte jos. Noroc că mâna Aluniţei Cristescu e mică şi caldă şi mă mai linişteşte, că altfel aş vedea în jur numai draci, deşi nu există. Când eram mai mic visam draci îmbrăcaţi în alb, dar mai ales unul şchiop, mi-a făcut multe necazuri, unul care cânta la trompetă. Nu mai puteam dormi decât dacă mă legam, cu o aţă de tata, că altfel dracul şchiop venea la mine şi mă trăgea în curte să-l ascult cum cântă la trompetă. Pe atunci dormeam trei persoane în pat. Din cauza acelui drac, dacă mă trezesc noaptea, aud o trompetă. Dar m-am obişnuit şi-mi place chiar foarte mult, pentru mine nu mai există linişte, orice linişte e un cântec de trompetă, în noaptea ele An Nou însă nu există draci.

Umărul Aluniţei Cristescu mă atingea din când în când si-i simţeam căldura prin broboada care o acoperea până la genunchi. Nu-i vedeam decât ochii, îmi părea rău că nu luasem la mine o bucată de blană de oaie, s-ar putea ca Aluniţa Cristescu să fie de fapt un lup. Dar chiar dacă luam, n-as fi avut în ce s-o ţin, că n-aveam nici un buzunar la costumul de marinar. Deodată, mi-am dat seama că nu ştiu unde mergem. Nu i-am spus Aluniţei Cristescu şi am hotărât să mă ţin după pocniturile de bici, deşi nu prea-mi dădeam seama unde ne aflăm, că ştiu eu drumurile foarte bune, dar noaptea toate arată altfel.

Noaptea era destul de albă, de pe acum mă gândeam ce o să povestesc mâine fratelui meu şi zăpada scârţâia ca-ntr-o poezie despre iarnă şi păşeam parcă pe patru uşi. Potecile sunt micişi de aceea trebuia să mergem lipiţi unul de altul. Când am ajuns în drumul mare, nu mi-a mai fost frică deloc erau case multe, pocniturile de bici se auzeau mai des, uraturi, cântece, Aluniţa Cristescu mă strângea tare de mână şi eram de acord cu ea, că noaptea de An Nou e cea mai albă şi frumoasă, că pe celelalte tot nu: le-am văzut. M-am gândit că ar fi timpul să intrăm şi noi într-o casă şi să colindăm, că trece noaptea degeaba. Era undeva în faţă o casă mai mare şi mai luminată unde intrau şi ieşeau oameni, se auzeau şi cântece destule şi mă gândeam că e tocmai bună de colindat. Avea trepte înalte, fără curte şi nu-mi mai aminteam s-o fi văzut vreodată dar noaptea se poate întâmpla orice, aşa că am urcat, înăuntru se auzea lume multă, râsete, dar nu m-a mirat asta, că tot omul poate să aibă rude şi rudele râd şi vorbesc tare. Aluniţa Cristescu a dat tonul, ne-am lipit capetele de uşa şi am început. După primele versuri s-a făcut linişte şi mi-am dat seama că aveam vocile îngheţate rău, dar dacă începusem, nu mai aveam ce face. La strofa a doua pe care n-o ştiam, am cântat cu la-la-la, ca după aceea să împărţim câştigul jumătate-jumătate.

„Că e zi de sărbătoare

Şi mărgele ţi-am luat

Hai, mândruţo, la plimbare

Pe la noi prin sat".

Cred că Aluniţa Cristescu ar mai fi cântat încă o strofă, dar se deschisese uşa şi ce vedeam acolo nu era deloc o casă de om. O umbră mare, nebărbierită, se uita la noi de aproape, mirosind a ceva foarte cunoscut, dar de frică nu-mi aminteam a ce.

— Ce căutaţi voi aicea — mă, micilor ? Ai?

— Colindăm, i-am răspuns şi mă gândeam cât puteam de tare că nu există ciraci, însă el a început să râdă gros şi cred că de noi.

— Păi la circiumă colindaţi voi, micilor ? Dinăuntru râdeau alţii la fel şi ne chemau acolo să ne vadă. Am intrat.

— Vă rugăm să ne scuzaţi, n-am ştiut că e circiumă... dar ei nu ne ascultau deloc, se întorseseră toţi spre noi şi ne întrebau dacă mai ştim să cântăm şi altceva. Mai ştia Aluniţa Cristescu :

„Sus boieri, nu mai dormiţi, Vremea e să vă treziţi..."

dar nu le-a plăcut, ziceau că nu vor să se trezească şi că să le cânt eu ceva cu marinari. Aluniţa Cristescu mi-a dat tonul şi am început, ţinându-ne de mână :

„Priveam pe malul mării, Priveam în sus şi-n jos, Cum valurile-albastre

Se legănau duios... Atuncea marinarul Mai scoate un pistol Şi împuşca fetiţa Ş-apoi trase şi-n ei"...

Cred că sărisem ceva strofe, dar le-a plăcut foarte mult, ne-au dat bani, de nu mai încăpeau în buzunarul Aluniţei Cristescu şi cel care ne deschisese uşa, câte o prăjitură, cam veche, dar totuşi prăjitură. Cineva a zis că eu sunt costumat în crai de la răsărit, altul a zis că sunt marinar şi au început să se certe. Nu mai avea rost să rămânem.

Din păcate, din pricina întunericului, nu puteam număra banii, dar erau mai mulţi decât mă aşteptam. Aluniţa Cristescu era veselă, se trăgea mereu de aţele din urechi şi-şi pipăia buzunarul. Ni se trezise pofta de colindat, ne-am luat iar de mână şi am pornit cu paşi aproape mari, că mari nu se poate pe zăpadă, către alte pocnete de bici. Tot mergând, mi-am amintit mai multe cântece şi le-am fredonat şi Aluniţei Cristescu, să le avem pregătite, dacă va mai fi nevoie.

Eram din nou pe poteci şi ne lipeam unul de altul. Deşi ne cunoşteam de trei ani, nu ştiam că Aluniţa Cristescu are o mână aşa de moale şi plăcută. Deodată mi-am dat seama că nu mai scârţâim, că nu mai suntem pe potecă, dar pocnetele se auzeau tot mai aproape, aşa ca m-am gândit la buzunarul Aluniţei Cristescu şi am mers mai departe. Dar parcă nici noaptea nu mai era aşa de albă, din cauza copacilor care se înmulţeau în jurul nostru, devenind, pădure ; nici case nu erau, Aluniţa Cristescu mă strângea tot mai tare de mână. Pocnetele erau însă foarte aproape, în faţa noastră şi atunci, de frică, am strigat : „Primiţi colindătorii ?" Imediat s-a făcut o linişte în care dracul şchiop a început să cânte cu trompeta, mai frumos ca niciodată, o umbră s-a furişat undeva aproape şi parcă avea în spate un topor şi tot sângele pe care-l am mi se urcase în cap, că din pricina asta nici nu mai auzeam foarte clar trompeta. De undeva din spate se auzeau pocnete de bici şi-mi venea să mă agăţ de ele, ca de ceva ce există, şi pentru că doar picioarele mai erau vii în noi, am rupt-o la fugă spre ele şi cineva alerga după noi — era spaima — care e un animal de care nu scapă nimeni. Fugind, mă gândeam cât puteam de tare că noi n-am făcut rău nimănui şi dacă e o răsplată pe lume, n-ar trebui să păţim nimic ; cred c-am făgăduit chiar că n-o să mai pun apă pe pârtie, să cadă lumea, dar zăpada ne trăgea de picioare şi cerul se lăsase ele tot pe pământ şi nu ne lăsa să trecem.

Abia după ce mi-a coborât o parte de sânge clin cap, am început să mă trezesc şi eram pe pragul unei case luminate în care se cânta, costumul de marinar era numai zăpadă, o ţineam strâns în braţe pe Aluniţa Cristescu şi, pentru prima oară în viaţă, îmi venea să-i spun simplu Aluniţa.

Şi am făcut atunci un lucru la care nu mă aşteptam ; am sărutat-o pe amândoi obrajii. Şi ea a făcut un lucru la care nu mă aşteptam : m-a sărutat şi ea, ca şi cum am fi fost veri primari. E o fată foarte bună şi nu ştiu ce ne-a venit c-am început să cântăm :

„După dealul cel mai mare, velerim şi veler doamne

Răsărit-a mândrul soare, velerim şi veler doamne..."

Şi uşa casei s-a deschis şi era mama în prag, speriată că lipseam de atâta vreme. Ne-a băgat în casă şi ne-a dat prăjituri, că-n timp ce-am colindat noi, ei ajunseseră la felul opt, adică dulciuri. Apoi Aluniţa a spus o poezie, ne-au dat haine uscate şi ne-am culcat în patul de patru persoane, împreună cu fratele meu, adică trei persoane.

Dimineaţa, ne-am urat la mulţi ani şi Aluniţa a plecat la ea acasă, înainte de a pleca, am intrat în magazie, am împărţit banii de colind, erau douăzeci de lei de fiecare şi n-am avut în viaţa mea atâţia bani.

La urmă i-am dat câteva mariane şi a plecat fericită, iar eu am ascuns banii sub o grindă din podul magaziei, ca să-i am pentru bâlciul de la vară. De fapt, aveam eu foarte mulţi bani în magazie, adică un butoi plin jos, şi o ladă cu bancnote în pod ; nici nu i-am numărat vreodată, a încercat fratele meu şi s-a oprit pe la o sută cincisprezece milioane, dar nu i-am câştigat eu şi nu mă interesează.

Avem foarte multe lucruri în magazie, dar ce mă pasionează cel mai tare sunt cutiile de scrisori. Citesc ore întregi. Cel mai mult îmi plac scrisorile de despărţire şi de multe ori am plâns. Sunt mult mai frumoase decât cărţile de partizani, mai ales vederile de la mare. Cele mai multe sunt : „Plecăciuni de la Marea Neagră". Dar am altele, ca de exemplu : „De trei ori, din depărtare, te sărut-a mea scrisoare", pe care le-am pus deoparte şi le citesc duminica. Şi sub scară sunt nişte lăzi, în care n-am umblat încă.

Rudele erau răguşite şi se pregăteau să plece. Tanti Corni era cea mai răguşită, dar tot îi cerea mamei nuci şi fasole bătută. A făcut şi o glumă : „Vai, dragă, de un an suntem la voi", dar nu prea a râs nimeni, din cauza răguşelii. în curte, unchiul Aristică înjura şi zicea că cel mai prost obicei al romanilor e ăsta cu colindatul, că el de acum încolo se închide în casă la Anul Nou. Şi-n timpul ăsta pipăia spinarea oilor.

Tata şi unchiul Leon coborau din casa mare, unde duseseră puşca şi o încuiaseră în lada de zestre a mamei. Unchiul Leon era vesel, iar tata se uita la ceasul unchiului Aristică, care ciocănea butia cu prune. Cuta rămasă de aseară pe frunte i se adâncise.

Piţigoii se învârteau printre rude, nerăbdători să ciugulească geamul şi frânghia de rufe. Zăpada îmi părea veche de când lumea. Cerul de ieri se lăsase iar peste noi, era acelaşi frig ca şi aseară nu lătra nici un câine, tot ce-ai fi spus rămânea parcă în aer, cele cincisprezece tanti se pregăteau să plece, cred că Aluniţa Cristescu se uita printre uluci şi nu înţeleg de ce azi e alt an decât ieri şi de ce trebuie să ne bucure asta.

Mă gândeam să rămân în magazie, că se apropia plecarea şi voiam să scap nesărutat, că parcă nu mă simţeam prea bine. îi vedeam printr-o crăpătură, adunându-şi plasele cu nucile, morcovii şi fasolea noastră. N-auzeam prea bine, dar după figură cred că ne invidiau pentru aerul curat. Mama alerga de colo-colo, veselă. Ea vrea ca toată lumea să fie mulţumită şi mai ales rudele, care stau la oraş, sunt de familie bună şi trebuie să le stai dinainte cu de toate, c-altfel te judecă. Fratele meu sta pe prispă, pregătit pentru la revedere, bunicul începuse deja să le ureze la mulţi ani, iar mama se uita după mine. Mi-era teamă că mă strigă. Are o voce la care trebuie să răspunzi neapărat, nu poţi să te faci că nu eşti. Niciodată n-am putut rezista la mai mult de două strigăte. Are o voce ascuţită, care te pătrunde, ca şi cum te-ai curenta şi oricât te-ai gândi la altceva, a treia oară tot trebuie să răspunzi. Am început să spun tabla înmulţirii. Pe la trei ori trei a început să mă strige şi la trei ori opt am răspuns. Când am ieşit, piţigoii roiau în jurul meu şi pe prispă m-aşteptau tantile. Le vedeam doar buzele roşii şi plasele pline, în spatele meu, printre uluci, o simţeam pe Aluniţa Cristescu, care ar fi dat orice să aibă atâtea tanti, s-o sărute de treizeci de ori şi rujul să nu-l spele până-n prima zi de scoală, ca s-o vadă toată lumea.

Începuseră deja cu fratele meu şi trebuia să mă grăbesc, să fiu cu o tanti, două, în urma lui, ca să aud ce le spune, să zic şi eu la fel, deşi de aproape le cunosc pe toate, după miros şi nu le încurc. Mama era fericită şi ne privea cum ai privi o poză în care ai ieşit bine.

Unchiul Leon îi spunea tatii că peste două, trei săptămâni vine să ia puşca şi el .să aibă grijă că sânt bandiţi mulţi prin păduri şi s-o încuie bine în cufărul din casa mare, unde şi-aşa noi nu intrăm decât duminica şi atunci doar ca să ne uităm la pozele străbunicului nostru, popa Ghiţă. Tata-l asculta, dădea din cap, dar se uita tot timpul la unchiul Aristică, de fapt la ceasul lui cu lanţul de aur.

Fratele meu mai avea două tanti, iar eu trei. Simţeam un fel de dulceaţă în gură, ca şi cum aş fi mâncat ruj şi chiar mâncasem, o vedeam pe Aluniţa Cristescu înfiptă între uluci, eram sigur că nu mai poate ieşi de acolo şi n-avea nici o grabă, că şcoala începea abia peste o săptămână şi mă gândeam ce rău e să fii icoană, să te pupe cine vrea. Am văzut cum se apleca spre mine tanti Corni şi i-am spus: „Tanti Corni, sărut-mâna, să mai veniţi pe la noi, dar daţi-mi voie să mă duc până la toaletă". Eu şi fratele meu suntem singurii din sat care spunem toaletă, dar numai când avem musafiri. Mama s-a speriat foarte tare: „Nu ţi-e ruşine ?" „Ba da", i-am răspuns şi am plecat acolo unde am spus. Acolo aveam nişte cărţi groase, cartonate, despre care tata spune că nu mai sânt bune de nimic şi nu înţeleg de ce, că sânt mai grele ca nişte cărămizi. Unchiul Ion, care e student, zice că nu-i nimic, dar pentru mine sânt bune, că mă urc pe ele şi văd afară.

— Bă, tu dacă nu ştii româneşte, îţi mai spun o dată : oile alea sânt din berbecul meu, care a stat aici, adică sânt ale mele şi prunele tot ale mele, dar nu le iau decât când or fi ţuică şi nu te mai uita aşa rău, că nu mi-e frică de tine, că dacă e s-o luăm, eu am fost primar, bă, şi am ţinut un sat întreg sub mână şi am eu ac de cojocu vostru, al ăstora de-acu, care vreţi să schimbaţi lumea şi dă-mă si-n judecată, că am oameni peste tot şi te înfund, de nu te mai scoate nici popa, nici dracu!

Toţi încercau să-l liniştească pe unchiul Aristică, dar el parcă mai rău se înfuria, cu cât tata nu zicea nimic şi se uita fix la ceasul ăla al lui. Mama îl strângea pe fratele meu de mână, as fi vrut să fiu mare şi puternic şi pentru că nu eram, mi-a venit să plâng. Dar eu n-am voie să plâng şi am început să spun tabla înmulţirii, dar n-am mai putut, că peste gard a ţâşnit câinele nostru Gugiuman. Unchiul Aristică a smuls o oală din gard, s-arunce după câine, dar nici el n-a mai apucat, că tata l-a lipit de zid şi mână nici nu i se mai vedea, că se-nfipsese în burta unchiului. Câteva tanti ţipau că-l omoară, unchiul Ion şi unchiul Petre, care sânt studenţi, râdeau, chiar şi mama cred că se bucura şi ea zice că nu s-a mai bucurat de când era tânăr şi vedea filme. Mâna tatii s-a smuls brusc din burta unchiului şi-n ea lucea ceasul acela cu lanţ de aur. A stat dreaptă în nasul unchiului, apoi s-a deschis şi ceasul nu mai era un ceas, era ceva mult mai mic şi o rotiţă i s-a rostogolit printre degete. Tata a strâns-o de pe jos şi i-a îndesat tot fostul ceas în buzunar.

— La mulţi ani, i-a spus tata şi numai după ce a zâmbit strâmb unchiul s-a scurs încet pe lângă zid, cu varul pe spate. Apoi nu prea mai ştiu ce-a fost, că mi s-au dă-râmat cărţile de sub picioare şi am căzut. Avea dreptate tata, că nu sânt bune de nimic.

Eram vesel, dar toată ziua am simţit mirosurile acelea şi seara m-am îmbolnăvit. Un singur lucru mă supăra — că făcusem prostia să-mi las norocul într-o scorbură de copac şi până la primăvară n-o să-mi fie prea uşor.

Bolnav am fost o lună întreagă şi nimeni nu credea că de la pupături. E drept că nici nu era o boală normală, că nu mă durea nimic. Aveam doar temperatură şi auzeam tot timpul o muzică, aceeaşi muzică cu gust de sâmbure de prună uscată. N-am mai visat nici mâncare, nici fondante şi o lună întreagă m-a chemat diavolul acela şchiop ca să-mi cânte la trompetă. (va urma)

în curând în e-book în Colecţia Respiro