de Eduard Burlacu

Naşterea a decurs normal, nu au fost nici un fel de probleme, copilul era calm şi liniştea sa a crescut o dată cu el, insoţindu-l prin copilărie, adolescenţă şi chiar mai târziu, mult mai târziu, în bătrâneţe. Nu era prea mare lucru de povestit despre această viaţă, nimic important, nimic ieşit din comun, deşi a fost analizată în amănunt, cu înfrigurare chiar, de analişti competenţi din cele mai variate domenii. În şcoală nu s-a remarcat prin vreo înclinaţie expresă spre o anume disciplină, notele sale, fără a fi mari, nu i-au îngrijorat niciodată pe părinţi, de altfel prea ocupaţi cu munca. Taică-său era un şofer bun de TIR, nu dormea acasă mai mult de două nopţi pe săptămână, dar câştiga bine, era un om de gaşcă, avea mii de cunoştinţe mai mult sau mai puţin colorate în toate colţurile ţării, aşa cum ajunge să aibă orice şofer de cursă lungă. Maică-sa era o fiinţă foarte săritoare, cu un cerc de asemenea larg de prietene, cu care se ducea mereu la cofetării, filme şi bântuiau împreună magazinele oraşului. Se întorcea acasă târziu şi îşi găsea fiul dormind liniştit. Copilul crescu asemenea celorlalţi, nedeosebindu-se cu aproape nimic de ei, cu excepţia acelei ciudăţenii care a fost descoperită mult, mult mai târziu. În adolescenţă, spre sfârşitul liceului, s-a petrecut singurul episod din viaţa sa asupra cărora scormonitorii în amintiri n-au ajuns la un compromis, de altfel, nu se cunosc decât foarte puţine lucruri. Într-o zi de toamnă târzie, întorcându-se de la liceu împreună cu doi prieteni, fu strigat pe nume (toţi experţii au insistat asupra acestui lucru) de un bătrân care îl trase deoparte şi îi vorbi mai puţin de un minut. Colegii merseră mai departe, iar când îi ajunse din urmă, le spuse că avea să lipsească de la şcoală până luni (era joi). Apoi (conform cercetărilor întreprinse de fel de fel de jurnalişti şi alţi membri mai mult sau mai puţin atestaţi ai diverselor bresle de investigatori) nu mai fu văzut de nimeni până duminică seara. Taică-su era plecat în ţară, iar mama lui nu a fost întrebată de nimeni în legătură cu această întîmplare, episodul trecând neobservat la momentul respectiv, iar atunci când a început disecarea vieţii sale, ea era de mult decedată.

A intrat la Facultatea de Litere, secţia Jurnalism, pe care a terminat-o cu notă medie, fiind repartizat ca redactor la un ziar local, unde nu ieşi niciodată în evidenţă. Se căsători fără fast cu o tânără vânzătoare de la un magazin de unde se aproviziona în fiecare zi. A avut o căsnicie plată, fără copii, motiv (se presupune) pentru care nevastă-sa l-a şi părăsit trei ani mai târziu, plecând din oraş şi apoi din ţară împreună cu un francez bubos şi cu mai mulţi bani. A semnat actele de divorţ cu liniştea-i caracteristică. A ieşit la pensie şi a murit la fel de liniştit cum îşi dusese viaţa, pe o bancă în parcul cel mare al oraşului, la vârsta de şaizeci şi şapte de ani.

Mediocritatea sa ar fi rămas neatinsă, daca n-ar fi existat o replică spusă de un vecin prezent, din lipsă de ocupaţie, la înmormântarea sa: „nu s-a distrat deloc la viaţa lui”. Cuvintele au fost auzite întâmplător de un individ cu pretenţii de scriitor, aflat la respectiva înmormântare în scop documentar; urma să prezinte în romanul său o înmormântare oarecare şi făcea muncă de teren. L-a ironizat pe vecin, spunându-i că probabil mortul s-a distrat mai mult decât acesta. Iritat, vecinul s-a repezit, spunându-i răstit că, din câte ştie, subiectul remarcii sale nu fusese văzut zîmbind niciodată. Acest „niciodată” l-a provocat pe scriitorul în devenire (ajuns celebru nu prin scrierile sale, ci tocmai prin ceea ce avea să urmeze), care s-a apucat să se documenteze în legătură cu cel care părăsise lumea celor vii. Şi de aici a pornit acea febră a cercetărilor care avea să dea bătăi şi dureri de cap tuturor. Foştii colegi de muncă ai răposatului confirmară spusele vecinului (care avea să câştige bani grei patentându-şi remarca, fiind de altfel descoperitorul fenomenului). Stârnit, scriitorul cel nerealizat şi-a inceput munca de profunde căutări, anchetând colegii de liceu, facultate, amicii temporari ai mortului, cotrobăind prin hârţoage vechi şi punând mâna pe majoritatea obiectelor ce-i aparţinuseră „subiectului”, cu concurenţa binevoitoare a moştenitorului (un neimportant nepot de văr de gradul al doilea, care, fiind în constantă nevoie de bani, le vându rapid şi pe mai nimica). Astfel ajunse jurnalul personal al mortului în mâinile detectivului improvizat, care îl analiză cuvânt cu cuvânt, numai pentru a-şi dovedi, conform unui orgoliu de înţeles, că avea dreptate. Însă pe măsură ce avansa în cercetare, convingerea îi slăbi, pentru ca la un moment dat să ajungă să facă o întoarcere de o sută optzeci de grade, transformându-l în adept convins al faptului că cel analizat cu atîta îndârjire nu zâmbise, într-adevăr, Niciodată.

Îşi prezentă cu satisfacţie rezultatele cercului său de amici de pahar, într-un bar (care este şi acum locul de pelerinaj al unei mulţimi impresionante de oameni). Printre aceştia, un psiholog care negă cu fervoare teoria prezentată, distrugând evidenţa printr-un potop de termeni ştiinţifici. Dar pasul fusese făcut, îndoiala strecurată, scriitorul enervat la culme de ameninţarea unei noi înfrângeri, iar cele două sentimente aveau să colaboreze cu succes, bătălia dusă de foştii prieteni, ajunşi inamici, se extinse, au apărut cele două nelipsite tabere de pro- şi contrişti, cel ce se odihnea în mormântul transformat într-o altfel de Mecca lăsă întâietate fenomenului în sine şi astfel se născură curente ideologice, filosofice, religioase, se scriseră cărţi de magie, se fimară mii de kilometri de peliculă, fură turnate patru filme şi două seriale de televizune, nenumărate documentare, se vândură milioane de tricouri, şepci, pixuri, prezervative, toate purtând sloganuri stupide şi figuri reprezentative ale descoperitorilor şi creatorului fenomenului, fură create tablouri şi sculpturi, toate acestea culminând cu propunerea (acceptată) a primarului de a schimba numele oraşului în cel al răposatului redactor.

Descoperirea episodului cu batrânul necunoscut a provocat multă vâlvă, au fost angajaţi o droaie de detectivi mai mult sau mai puţin particulari care au descoperit fiecare moşul lui, pretinzând mai apoi, precum membrii unor secte religioase, că numai credinţa lor este cea adevărată. Martorii întâlnirii, acuma moşneguţi cu voci tremurătoare, au fost supuşi unor mai multor şedinţe dure, epuizante şi inutile de hipnoză, fosta nevastă a celui devenit cetăţean de onoare al oraşului a fost căutată cu asiduitate, de asemenea fără rezultat, trecuse prea mult timp şi oamenii dispar cu încetul în anonimitate. Tot ce se putea face s-a făcut, au fost chemaţi să rezolve misterul cei mai mari experţi în chiromanţie, astrologie şi în general tot cortegiul de pseudo-ştiinţe s-a aplecat asupra fenomenului celui care n-a zâmbit niciodată, fapt de altfel rămas nedovedit, cum nedovedită a rămas şi ideea taberei „necredincioşilor”.

Într-un final, din toată această goană după zâmbet n-au mai rămas decât urme palide în istorie, câteva paragrafe în manuale de sociologie, psihologie, o broşură explicând fenomenul şi foarte multe biografii prea fanteziste sau cumplit de seci.

Şi o remarcă a unui anonim dintr-un colţ nespecificat al planetei, care, citind o menţionare a întregii poveşti într-un ziar local, ar fi zis: „Io cred că pe omul ăla nu l-a învăţat nimeni să zâmbească”. Şi martorii replicii ar fi zâmbit cu toţii la auzul acestor cuvinte, şi-apoi s-ar fi întrebat cu toţii de ce oare au zâmbit, căci până la urmă zâmbetul nu rezolvă enigma, nici râsul, nici vreun geniu, ci numai un alt om care n-a zâmbit nici el vreodată, şi se mai zice că ar fi început să caute o sosie a celui pe care lumea începuse să îl uite, dar asta este altă poveste.