|
INTERVIU CU REMBRANDT
Dragă maestre, ce v-a îndemnat să ... ? Pasiunea pentru uleiuri, natură, spirit. Și ce vă place mai mult să ... ? Oameni, obiecte, peisaje, animale ... Unde ... ? Pe câmp, în pod, de fapt oriunde. Care vă e starea de spirit când ... ?
Sunt propriul meu spirit și vreau să-l pictez și uneori spiritul divin intră în pânză, mă vizitează lume de peste tot, alaltăieri Johan Sebastian Bach a trecut pe la mine, am cinat, a cântat din coral și toate sunetele s-au amestecat în culorile mele și le-am văzut făcând dragoste unele au rămas gravide au avut o groază de urmași îi aud jucându-se în camera mea printre cearceafuri și alteori intră în pereți schimbă varul în irizări. Când Shakespeare și-a recitat solilocuri n-am fost atent după plecarea lui am observat că picturile mele erau schimbate drastic. Și interesant, unele erau schimbările pe care intenționam și eu să le fac, dar altele m-au uimit și m-a cuprins un tremur ciudat.
Altcineva umpluse spațiile dintre culorile etanșe. Ele erau etanșe dar găsise râpele subparticulare. Consistența colonizase transparențele așa de bine că ochiul se rănea prin razele strâmbe țesute în câmpuri magnetice opuse încât mierea curgea pe copaci în devălmășia luminii
în planurile arhitecturale din miezul atomului.
Așa cum șarpele înghite șobolanul șobolanul înghite șoricelul șoricelul înghite cărăbușul cărăbușul înghite furnici furnicile înghit alte furnici care înghit fire de praf care înghit fulgurații ceva în spectrul memoriei numit neutrino în frenezia corzilor vibrante în spațiul Planck
ceva care își datorează ființa vidului dar vid absolut nu există
timp și spațiu nu există așa cum nu există nimicul faraonii se îndreptau spre piramide cu certitudinea eternității
nimic nu se creează totul se transformă.
Nu mi-aș fi închipuit niciodată aceste schimbări. Mai târziu am aflat că acest fenomen ciudat s-a întâmplat și lucrărilor prietenilor mei. Ne era teamă să mărturisim, dar într-o zi, Sebastian s-a confesat și a povestit că o dată, în întunericul catedralei, acolo sus a auzit o voce dictându-i compozițiile.
Dragul de Will a avut experiențe similare. În timp ce scria scene de război a găsit sânge în pat arme tăiate și pumnale plutind în aer împreună cu literele pe care tocmai le scrisese.
Simțea cum gustul amar de mineral părăsit se învolbura noaptea peste încordarea lui, cum se nășteau vampiri din arheologia întunericului, măști din zidăriile cojite. Ultima picătură de sânge se transforma în aeroplane, au căzut pentru o vreme prin carnea aerului care putrezea
apoi totul se evapora și memoria ca o meduză plutea în spuma quantică.
A încercat să înțeleagă de multe ori și-a lăsat piesele în lucru pe masă dar când se trezea dimineața opera era deja terminată.
Câteodată, aceste litere se contorsionau în aer ca și cum încercau disperate să găsească formula secretă, timpul se va fi oprit și omenirea va fi fost salvată. Se pare că până în ziua de azi nu a mers. Dar știu că ei încă încearcă și chiar Will a fost fermecat de acest joc. Sebastian l-a vizitat pe Will în mod frecvent, tocmai ca să fie parte din acest joc. În schimb, Will și cu mine am călătorit în Germania să auzim sunetele venind prin vitralii, pe timpan grauri sonori își făcuseră culcușul și un cântec molcom susura din ramuri de diamant.
Apoi auzeam valurile potopului bătând în ferestre și căpușele timpului cutreierând poliedrele conceptului până când picături de memorie se întrupau în numere sacre dromaderi digitali brăzdau deșertul hibridul între vulvele visului și neant între pețioluri de sulf și iubire vidul din interior se prefăcea încet în geneză meioza unei lumi fractale în sufletul nostru
sub membranele translucide densitatea și zborul se desprindeau una de alta, prin cromozomii sticloși orbecăiau mesageri cu făclii flacăra olimpică tremura într-un corp ce se plăsmuia sub ochii noștri, vătafii lentilei ne biciuiau cu întronări infinite, diviziuni celulare se accelerau în ciclotroane biologice năclăială în nisipuri mișcătoare stâlceală în turbioane febrile gâfâială în mlaștini multiplicau frenezia pământului în căldură și sânge.
Prin oaze nucleice, praful genetic din deșertul carnal era transmis în creier prin torsiuni translucide, prin nervi și nervuri filigran în straturi de mică sentimentele erau singurele relicvele ale timpului seva transcendentă înmiresmând adâncul în vidul vâscos al conștiinței.
Embrionii își descuamau atavismul pe tipsii de argint să ardă încet ca mangalul, vârcolaci vomați de lună se întorceau în inima misterului și foamei siderale, în orbirea dintre realitate și gând hipnoza materiei se transforma în aură epileptică și extaz.
Știu foarte mulți artiști care nu au avut nici odată experiențe de felul acesta.
M-au chemat să întregesc triunghiul. Picturile mele au de-a face cu întunericul și lumina. Întunericul -- sufletul meu lumina -- aura lui Nuanțele întunericului sânt cele mai interesante au o anumită vibrație mișcările sunt nuanțe și ele pot să continue dincolo de chimie în exfoliere infinită Sub lupă, printre uleiuri, am detectat cuvinte și sunete fragmente din capodoperele lui Will și Sebastian. Nimeni nu știe cum au ajuns acolo.
Figuri geometrice ciudate au început să apară în lanurile mele Unele le-am recunoscut a fi gândurile și sentimente noastre Dar altele...
și mi-am dat seama că nimic nu se transformă totul se creează chiar dacă uneori identitatea își vomită amintirile dincolo în nirvana șarpe și eternitate năpârlind continuu.
Aud tot mai des Aici e salvarea acum și aici îmbrățișeaz-o ca pe propria-ți viață.
Uneori lumea împrumută culoarea cuvintelor și pasărea se oprește între hălci de aer cutreierate de cuvinte.
Mă întorc în mine în același timp când mă retrag în afară trenuri marfare transportă între mine și exterior sentimente în diferite ipostaze, printre cartofi lămâi și curcubeele obosite intrate prin crăpăturile nesupravegheate.
Nu trăiesc cu detașarea condamnatului la moarte ci cu neliniștea condamnatului la viață Nici nu beau să uit de moarte care mi-e camarad, soldatul în luptă, ci mă preocupă speranța. Mă simt viu printre lucruri considerate moarte, îmi trăiesc viața ca și cum moartea ar exista numai în imaginația unora iar aceștia vor muri cu siguranță.
Pielea primește curentul de aer, vântul venit din pustiu ochiul plutește pe fluviul ce intră prin pori și invadează schelele interioare izbucnesc ape și mâluri și îmi înconjoară picioarele ca niște plante de apă ca niște șerpi de stronțiu.
Și din nou cineva umple spațiile dintre culorile etanșe (microspațiile dintre entități) Esența cotropește transparențele și smerenia curge pe copaci în devălmășia luminii
pânze vascularizate sunt prelungirile mele ombilicale asfaltul vascularizat este epiderma mea fierbând văzduhul vascularizat este experiența mea mistică geneza vascularizată din mine e Dumnezeul meu
planuri arhitecturale se țes în miezul atomului întoarcere în contemplare și iubire, unirea cu miezul, enigmă lângă faptă, planare în sacrificiu și construcție.
Hoinăresc prin întunericul dens ca infernul zugrăvesc sfinții în zidăriile vechi și ei se risipesc în giulgiul cuvintelor iarbă cenușă scrum de aură plâns în aripă împietrită toate învelite în arderi
carnea mușcă din carne osul vânează os prin ploaia ca un pușcăriaș hăituit în zori lumea ia culoarea cuvintelor
nemișcat fără răsuflare țintuit de spini pe pânza oarbă chiar în miezul cenușii răstignit pe zidul ud vântul privirilor usturător prin rană lumina se scurge pe mine precum carnea bolnavă mă târăsc către zbor prin nămolul de aripi
aștept o cădere o înălțare o sfâșiere fluviul curge liniștit peste țeste găurite curge oriunde prin miezul plăpând între flaut și os
ascult cum cresc în mine cascade și arbori muți ard printre păreri se mișcă pădurea casele au culoarea mărgelelor
flori luminează ferestrele cu trupuri de candelă clanțe aurite lasă să intre vacarmul stârnit în smalțul urechii
între noapte și zi turnuri urcă văzduhul gândurile sunt coloane pe marginea lunii tristeți înghețate în cer
în dimineți friguroase toamna cu fagoții ei
cu privirile arse te caut printre scântei
prin aripa îngerului plin de vânt fulgerul își crapă sulfina stârnește incendiul
arbori lenevesc pe văpaie cerul e turnul din pisa în vitralii de iridium umbra mea catedrală vibrând
părul tău muiat în nori vestește clar-obscurul ridicat de pensule vechi tencuială desprinsă din cer din zid din cruce
eu plutesc în plasmă mă privesc din afară în uterul de vâlvă prin geamul iradiant
ploile potopului sunt ferestrele mele
la miezul nopții vocile trec prin pereți urechea la pândă dezgolește sunetele adormite
se aude vuietul statuilor printre oameni viscolul se înroșește și pământul se zguduie de ploi nevăzute bolovani și trupuri de îngeri se îngrămădesc sub tălpi gloanțele trec prin bivoli de lumină îndoliată fulgerul mirat scânteie în oase
Hoinăresc prin întunericul dens ca printr-un purgatoriu.
Pielea primește curentul de aer, vântul venit din pustiu ochiul plutește pe fluviul intră prin pori și invadează schelele interioare izbucnesc ape și mâluri și îmi înconjoară picioarele ca niște plante de apă ca niște șerpi de stronțiu.
Imponderabilitatea sufletului susține bolți, singura lui greutate e propria-i ardere. În ea, masacrul inocenților se naște exorcizat.
Repictez capela sixtină asaltat cu deșeurile luminii
deșeuri ale lumii pe cale de dispariție.
Repictez copacii paralizați de tremurul gândului în vacarmul vitraliilor de foc.
Și din nou cineva umple spațiile dintre culorile etanșe (microspațiile dintre entități) Esența cotropește transparențele și smerenia curge pe copaci în devălmășia luminii.
Planuri arhitecturale se țes în miezul atomului întoarcere în contemplare și iubire, unirea cu miezul, enigmă lângă faptă, planare în sacrificiu și construcție.
Lumina are penetrație și penetrația sfâșie galaxii și găuri negre, împinge limite.
Are vibrație și vibrația înfrunzește pe o ramură minuscule particule, și acestea sunt eu.
Dar dincolo de aceste calități, lumina are viteză și viteza e totul. Acea viteză te face imobil încât poți descinde în tine însuți. Lumina are umbre și grote, avorturile lunii peste câmpii cu maci agonici. Are iubire infinită și iubirea coagulează stele.
Această lumină vine să distrugă îngerii cărnii și să îndeplinească triunghiul. poem de Liviu Georgescu |