Premiera cinematografică a lunii iunie:

ANDREI ENACHE – TANCUL (debut)

de Mircea Dumitrescu

Într-o dimineaţă de vară postdecembristă, tânărul Nicolae Cârnu (Mihai Brătilă) din comuna Păltiniş, Judeţul Ilfov (fost student, acum proprietarul unui bar-cârciumă în localitatea natală), abia trezindu-se din somn şi uitându-se pe fereastră, vede cu stupoare, în ograda casei sale, un tanc. Un tanc adevărat, “producţie britanică, 1996”, dotat cu “sistem de ghidare” şi care, aşa cum va preciza unul dintre tanchişti cu un uşor accent rusesc, îmi pare (“’Neaţa… Bună dimineaţa. Tu vorbeşte româneşte, nu-i aşa?… Suntem în aplicaţie… V-am spus că suntem într-o aplicaţie secretă”), subscrie unui scop pe cât de obscur, pe atât de puţin alarmant pentru mica lume rurală în care se insinuează. Să fie cele trei elemente (tancul britanic, uniforma de camuflaj americană şi rostirea cu aer rusesc) o sugestie a “monstruoasei” coaliţii anglo-americane-sovietice din timpul celui de-al doilea război mondial, prin care ţările din centrul, estul şi sud-estul Europei au fost încorporate unei binecunoscute zone de influenţă? Scriitorul Horia Pătraşcu, unul dintre cei mai inspiraţi autori de scenarii de la noi (între anii 1969 şi 2002, a semnat şapte scenarii finalizate în produse cinematografice, dintre care Reconstituirea, 1969, r. Lucian Pintilie, una dintre foarte puţinele opere valoroase ale cinematografiei române), propune debutantului Andrei Enache o metaforă. Astfel, Comuna Păltiniş, prin extrapolare, ar trebui să simbolizeze România provincială, iar tancul un rău în expansiune, infiltrat din exterior.

Răul, iniţial inofensiv, amabil, chiar seducător (“Intenţiile noastre sunt serioase, cel puţin nostime”), stabileşte fără întârziere raporturile de forţă. Spulberând instantaneu “falnicul stejar” din apropiere (unul dintre reperele fundamentale ale mitologiei române) – chiar dacă tanchistul a făcut-o la incitarea lui Lae – musafirul nepoftit demonstrează, ca un fel de avertisment, cine se află în posesia Puterii şi cine nu, când ameninţător (“V-am tolerat destule până acum”), când aparent politicos (“Noapte bună… Succes. Aveţi grijă de voi”). Prezenţa Răului nu este întâmplător percepută şi semnalată de un fost student – posibil viitor intelectual, ratat pe acest plan, în posesia unui bar “american style” de tipul celor care decorează marginalitatea românească, întărindu-i acesteia provincialismul mimetic. Dacă, iniţial, identifică şi semnalează Răul (“Am un tanc şi oamenii nu mă cred… La mine se află un tanc… Nu înţelegi? La mine în ogradă a apărut un tanc…”), fiind, în sensul acesta, un ales, ulterior se va prăbuşi în inconştienţa generalizată. Ca atare, este greu de precizat, pentru momentul final, dacă tancul–simbol i-a părăsit realmente curtea sau, pur şi simplu, tânărul fost student nu mai este capabil să identifice Răul. Gestionarea business-ului, consumul de alcool, concubinajul cu Ina (Laura Creţ), singura lui angajată, fără contract (“Ca să te plătesc mai bine”), complacerea într-o ambianţă de deriziune semnifică eşuarea lui Lae într-o vieţuire cantitativă. În raport cu “evenimentul” semnalat de acesta, populaţia pendulează între bârfa de tipul “hot news” şi ridicatul din umeri, lăsând impresia că un simplu tanc căzut din cer – şi extraterestru de-ar fi – nu este un obiect atât de însemnat pentru a-i afecta în vreun fel interminabilul şir ciclic de botezuri–nunţi–îngropăciuni. Lipsiţi de personalitate, împingându-se, îmbulzindu-se, izbindu-se, sătenii formează o masă amorfă, iar piaţeta, ca şi barul-cârciumă, unde trăncănesc fără noimă, o agoră caricaturală, grotescă. Chiar şi cei interpelaţi direct de către Lae reacţionează cu indiferenţă şi neîncredere, refuză să vadă şi să cunoască Răul (“Ce tanc?!… Eşti nebun?” – iar cele două foste colege de facultate, tatăl uneia fiind în Parlament, aduse de Lae în ograda lui, să se convingă, se regrupează urgent în maşina luxoasă cu care au venit şi dispar). Reacţiile puterii locale şi centrale (aceasta din urmă reprezentată de Generalul Bolboceanu / Ion Besoiu, originar din comună, adică “patriot, de-al nostru”), sugerează o administraţie eşuată în prostie, incompetenţă şi nesimţire (“Ce tanc?… A pus cineva mâna pe el?… Păi, câte nu s-au întâmplat în satul nostru?… Atunci ce tot îi daţi cu tancul ăsta?”), raporturile – întemeiate în societatea tradiţională pe grade de rudenie şi vecinătate – fiind în acest sistem bolnav degenerate, corupte, bazate pe complicitate. Ca atare, televizorul color pe care generalul îl aduce ca dar tinerilor căsătoriţi are semnificaţia mai degrabă a unei mituiri, decât a îndeplinirii unui ritual de într-ajutorare, în cadrul ceremonialului de trecere la o altă vârstă şi condiţie socială. După ce a nuntit vârtos şi a conferenţiat caragialesc pe tema inexistenţei tancului pe care refuza să-l vadă, “puterea” se repliază conform modelului “urcat în maşină şi pe-aci ţi-e drumul”. Revenind la mulţimea inconştientă angrenată într-o cursă furibundă a ospeţelor “rituale”, aceasta se mişcă în limitele a două coordonate: viciul şi Kitsch-ul. Sub acest aspect, printr-un simţ al reconstituirii unei culori locale, a elementelor tradiţionale alterate cantitativ şi calitativ, filmul lui Andrei Enache are o evidentă valoare documentaristică (din păcate nu şi una artistică). Preotul Petrian (Ilarion Ciobanu), cutreierând satul (ţara) în lung şi-n lat în întâmpinarea ofertelor etilice prilejuite de nesfârşitul şi istericul cult al îmbuibării reprezintă cu succes însăşi biserica creştin-ortodoxă română, total în afara sacrului şi a misterelor, bucuroasă să se înfrupte din cele lumeşti. Nunta românilor, care se intersectează cu petrecerea ţiganilor, semnifică o “bună” întâlnire, un pactum turpe (ilustrativă este în acest sens şi secvenţa în care doi ţigani sapă o groapă, în cimitirul satului). Clinchetele de pahare, chiotele, ţipetele, răcnetele, trăncăneala, taraful de lăutari, ritmul îndrăcit al dansurilor se lasă peste simbolica aşezare ca un blestem, ca o pedeapsă, ca o prăbuşire în neant. Jetul de lumină al reflectorului, montat pe turela tancului, care se mişcă de jur-împrejur peste o lume cantitativă şi degenerată, semnifică triumful şi atotputernicia răului, iar zgomotul din banda sonoră, la început abia perceptibil, apoi din ce în ce mai puternic, dominator, copleşitor şi acaparator, pătrunzând peste tot şi stăpânind totul, satul, ţara, adormite, paralizate, semnifică declanşarea unui dezastru implacabil, însăşi forţa dezlănţuită a destinului.

Filmul lui Andrei Enache, ultimul dintre cei 27 de debutanţi şi cel de al 83-lea film din perioada postdecembristă, nu răspunde adecvat, prin limbaj cinematografic, acestui scenariu de excepţie semnat de Horia Pătraşcu. Construit după regula aristotelică a celor trei unităţi, de timp, de loc şi de acţiune, filmul este plăpând, imatur estetic, iar prestaţia actorilor (slab conduşi) este extrem de inegală, îndeosebi cea a Laurei Creţ şi a tanchistului (teatralitatea, o spunem din nou, este maladia constantă a filmului român). O prezenţă convingătoare şi stimulativă a fost aceea a lui Mihai Brătilă. De reţinut este şi imaginea, clară, nuanţată şi expresivă, cu mişcări de aparat inspirate (Dragoş Lumpan), apoi secvenţa finală (realmente reuşită), ca o apoteoză a invaziei răului şi a inconştienţei individuale şi colective, a lipsei de putere şi voinţă a celor invadaţi. Am găsit că sunt fericit alese şi acordurile Rapsodiei române în La major de George Enescu de pe generic şi de pe post-generic, semnificând refuzul tipic românesc al realităţii istorice, dezertarea sinucigaşă, în afara timpului şi spaţiului, acorduri aflate în contrast (estetic), dar în consens (mental) cu inflaţia de manele (care vorbeşte tot despre o sinucidere – prin asumarea unui modus vivendi cantitativ). Având aceste câteva calităţi, pe lângă multe inconveniente (de pildă timpii morţi, un adevărat vid de regie care ne determină să credem că inventivitatea tânărului autor a fost greu pusă la încercare în ambiţia sa de a da un lung-metraj acolo unde ar fi trebuit să se mulţumească cu mai puţin – căci scenariul, care în mod vizibil nu numără multe pagini, în chestiunea aceasta nu i-a prea fost de folos), Tancul este o premieră care ar fi trebuit să mai aştepte.