Obsesia Nobelului este o formă de provincialism

interviu cu Ana Blandiana

de Nicolae Coande

- Stimată Ana Blandiana, la finele anului trecut aţi primit "Premiul Vilenica". Presa noastră a informat destul de fugitiv pentru ca un cititor dornic de amănunte să priceapă clar despre ce este vorba. S-a spus că acest premiu a recompensat de-a lungul anilor importanţi oameni de cultură. Ce este cu acest premiu, pentru ce se acordă şi care a fost motivaţia juriului în cazul dumneavoastră?

-  Este vorba de un premiu – ajuns la cea de a şaptesprezecea ediţie – care este oferit în Republica Slovenia de un juriu internaţional potrivit definiţiei sale: – „Premiul Vilenica se decernează pentru rezultate excepţionale obţinute în poezie, în proză, în arta dramatică, în eseu, din spaţiul cultural al Europei Centrale şi care, cu o deosebită forţă de convingere estetică, exprimă experienţele umane şi culturale ale naţiunilor dintre Marea Baltică şi Marea Adriatică, de la Berna până la Belgrad”. Printre scriitorii care l-au primit se numără Fulvio Tomizza, Peter Handke, Peter Esterházy, Zbigniew Herbert, Milan Kundera, Erica Pedretti. Este prima oară când el a fost decernat unui scriitor român, mutându-se puţin spre Est frontiera Europei Centrale. Motivaţia de trei pagini, reprezentând în egală măsură un portret literar şi o analiză critică, începe cu fraza: „Dintre toţi poeţii români, Ana Blandiana este poetul cu cea mai mare libertate interioară” şi se termină prin: „Alegerea Anei Blandiana dă prestigiu premiului Vilenica cel puţin în măsura în care Premiul Vilenica dă prestigiu Anei Blandiana”.

Dar dincolo de valoarea premianţilor, detaliile organizatorice fac din acest premiu sloven unul dintre cele mai spectaculoase şi atractive premii europene. Festivalul de poezie, al cărui punct culminant este decernarea premiului, durează cinci zile şi are ca invitaţi câteva zeci de scriitori cunoscuţi de pe toate continentele. În fiecare zi şi în fiecare seară au loc recitaluri de poezie organizate în cele mai romantice şi ingenioase cadre: ruine antice, catedrale, cetăţi medievale, poieni amenajate cu scene ca în Visul unei nopţi de vară. În ceea ce priveşte ceremonia premierii, ea se desfăşoară la o sută cincizeci de metri sub pământ, în peştera Vilenica, sub obiectivele diverselor televiziuni europene (din păcate, nu şi cea română).  

- Nu vă ascund faptul că vreau să fac un interviu "crud" cu dumneavoastră şi mă interesează să aflu lucruri care de obicei, dintr-o pudoare pe care nu vreau s-o pricep, sunt dosite în debara. Vă voi aborda direct: cum aţi trecut peste afrontul critic al Luminiţei Marcu, din "Evenimentul zilei"?

-  Din întrebarea dumneavoastră deduc că „afrontul critic” despre care vorbiţi ar fi trebuit să reprezinte un moment important al vieţii mele. S-ar putea să vă dezamăgesc, dar trebuie să vă mărturisesc că mult timp nici n-am ştiut că a existat. Nu sunt decât o cititoare sporadică a „Evenimentului zilei” şi am aflat, cu săptămâni întârziere, abia din diferite aluzii din presa culturală, de existenţa textului la care vă referiţi. Când în cele din urmă am ajuns să-l citesc era un text dintr-un ziar vechi de săptămâni un text care vorbea despre o carte apărută în urmă cu doi ani, situaţie cel puţin bizară pentru normele unui cotidian. Oricum, textul avea un aer consumat. De altfel nu era un text critic, ci unul pasional, o revărsare de umori şi insulte. Şi cum, din păcate pentru mine, am o remarcabilă experienţă de ţintă în acest domeniu (e adevărat că de obicei neliterar), trebuie să recunosc că nu am fost prea impresionată. Dacă ar fi fost vorba despre o analiză literară oricât de dură, lucrurile ar fi stat altfel, aş fi citit-o cu atenţie, o atenţie mai mare chiar decât cea cu care citesc textele critice care mă privesc ale colegilor de generaţie, ale căror reacţii îmi sunt mai mult sau mai puţin previzibile, în timp ce reacţiile celor care vin mă interesează şi chiar mă pasionează nu numai în ce mă privesc, ci şi în ceea ce privesc raporturile dintre generaţii. De altfel, dacă întrebarea dumneavoastră se referea nu doar la un anume caz, ci în principiu, la impresia pe care mi-o face contestarea de către tineri a scriitorilor din seriile anterioare, atunci pot să vă spun că aceasta – chiar şi când este vorba despre mine – mi se pare cel mai firesc lucru, reluat cu fiecare nouă serie literară, este un fel al tinerilor de a-şi „face mâna”, de a-şi încerca vocea şi de a-şi căuta propria personalitate prin ciocnirea de a celorlalţi (şi, bineînţeles, e firesc să fie alese pentru ciocnire personalităţi marcante, bine închegate). În mod evident, acest exerciţiu necesar este definitoriu mai ales pentru cel ce îl face şi extrem de rar el are capacitatea de a defini şi subiectele în discuţie. Ca să luăm un exemplu celebru, volumul Nu al lui Eugen Ionescu este important în bibliografia lui Eugen Ionescu şi fără importanţă în bibliografia critică a lui Arghezi, Ion Barbu sau Camil Petrescu. Nici unul dintre aceştia nu a încetat să fie mare scriitor pentru că a fost desfiinţat de Eugen Ionescu, chiar dacă acesta, la rândul lui, a devenit el însuşi mai târziu un mare scriitor. De altfel, din perspectiva noastră, diferenţele de generaţie atât de acute în epocă se estompează şi, pentru noi, ei sunt toţi pur şi simplu nişte clasici, însuşi gestul contestatar devenind, sub patina timpului, un gest clasic. Ca să revenim la tinerii timpurilor noastre, singurul aspect de neacceptat mi se pare trecerea limbajului argotic sau suburban – generalizat prin diverse canale TV şi tabloide – în limbajul critic, chiar dacă băieţii de băieţi cred că devin astfel critici de critici. 

- În ciuda acestei păreri negative post-factum, Soarele de apoi (Ed. Du Style, Bucureşti, 2000) a fost bine receptată de critica literară şi a primit şi Premiul USR pentru poezie. Cu toate astea, în urmă cu câţiva ani Marin Mincu nu v-a introdus în antologia sa critică de poezie, susţinând că nu mai sunteţi în "ring" şi că aţi părăsit poezia pentru activitatea pe târâm civic. Nu ştiu dacă aţi răspuns undeva acestei acuze, dacă ea poate fi considerată aşa ceva! Aţi vrea să o faceţi acum, aici?

- O să vă spun ceea ce cred pe de o parte despre implicarea scriitorului (în special) şi a intelectualului (în general) în viaţa societăţii, iar pe de altă parte ceea ce cred despre relaţia dintre critic şi scriitor. În mod evident, nu cred că implicarea în viaţa publică, sensibilitatea faţă de suferinţele care îl înconjoară şi încercarea de a schimba ceva în funcţionarea defectuoasă a societăţii sunt infamante pentru scriitor. Dimpotrivă. Infamante sunt indiferenţa şi mărginirea grijulie între limitele propriei profesiuni şi cariere, infamanţi sunt ochelarii de cal ai unui elitism care adesea nici nu a fost decât un pseudonim al laşităţii, comodităţii şi oportunismului. Am fost întotdeauna convinsă că intelectualii răspund în mai mare măsură decât restul populaţiei pentru ceea ce li se întâmplă tuturor, pentru că am crezut întotdeauna că, fatalmente, cu cât cineva înţelege mai mult, cu atât este mai responsabil de ceea ce înţelege. Faptul că intelectualii români aderă într-o mică măsură la acest punct de vedere este de altfel nu numai diferenţa dintre ei şi intelectualii polonezi sau cehi, de exemplu, ci chiar diferenţa dintre istoria recentă a ţărilor noastre. Încercaţi să vă imaginaţi cum ar fi fost ultimele noastre decenii dacă în ’77 intelectualii români ar fi fost alături de mineri în Valea Jiului aşa cum intelectualii polonezi au fost alături de muncitorii şantierelor navale din Gdansk. Este desigur un exerciţiu de imaginaţie, dar care ne poate da o idee despre ruptura şi rana dintre gândire şi acţiune la români. Ideea că un scriitor încetează să fie scriitor pentru că a devenit şi lider de opinie (când, în mod ideal, în definiţia noţiunii de scriitor se cuprinde, chiar şi postum, noţiunea de lider de opinie) este împingerea spre absurd, dacă nu spre ridicol, a acestei rupturi. Cum ar putea apărea o antologie a poeziei bulgare fără Blaga Dumitrova pe motiv că a fost după ’89, pentru câteva luni, vicepreşedintă a Bulgariei; sau o istorie a dramaturgiei cehe fără Václav Havel, pentru că a fost ani de zile preşedintele Cehiei; sau o istorie a literaturii franceze fără Marlaux, pentru că a fost ministrul Culturii sub De Gaulle. Am luat în mod intenţionat exemple de scriitori cu al căror destin nu seamăn pentru că au fost nu numai implicaţi în viaţa ţării lor, dar – circumstanţă agravantă din punctul de vedere al „acuzelor” în discuţie – au fost şi demnitari, în timp ce eu nu am acceptat niciodată nici un fel de funcţii. De altfel, nu am părăsit nici literatura, nici poezia pe parcursul implicării civice. Am terminat Sertarul cu aplauze, scris între ’82 şi ’89, dar al cărui ultim capitol l-am adăugat în 1992, am scris şi publicat în revistele literare cicluri de versuri strânse în 2000 în volumul Soarele de Apoi, volumul de eseuri Ghicitul în mulţimi şi cel de interviuri şi conferinţe Cine sunt eu?, ca să nu mai vorbesc despre numeroasele reeditări de după ’90, ale poeziilor şi prozelor mele mai vechi, dovadă a măsurii în care aceste pagini continuă să circule în conştiinţa literară.

Am polemizat, după cum vedeţi, nu cu neincluderea mea în antologia lui Marin Mincu, ci cu motivele invocate pentru neincludere. Motive pe care nu le accept şi care mi se par de o extremă gravitate, nu doar pentru cazul în discuţie, ci pentru mentalitatea scriitorului român pe care o ilustrează. În ceea ce priveşte neincluderea mea în antologie, fiind vorba despre o antologie de autor este dreptul absolut al autorului ei să includă sau să nu includă pe cine vrea. Orice antologie de autor este definitorie pentru autorul ei în mai mare măsură decât pentru materia primă pe care o utilizează. De altfel, am fost întotdeauna convinsă – şi nu e prima oară când o spun – că aşa cum scriitorul se inspiră din realitate, criticul se inspiră din literatură, el fiind, deci, tot un scriitor care realizează astfel – cu aceeaşi subiectivitate – reprezentări de gradul doi. Deci nu văd de ce eu, poetul, ar trebui să depind şi să fiu impresionat de viziunea criticului asupra mea mai mult decât este impresionată floarea, să zicem, de versurile pe care i le dedic. Fiecare există şi se caracterizează pe sine prin ceea ce scrie şi – scriitori şi critici – ne îndreptăm egali spre judecata de apoi a istoriei literare.

Aş mai vrea să adaug ceva: nu ştiu dacă expresia „în ring” vă aparţine dumneavoastră sau lui Marin Mincu, dar ea mi se pare absolut neadecvată poeziei. Poezia nu este nici sport, nici luptă pentru supremaţie, nici carieră, nici bursă a valorilor de indiferent ce fel. Poezia nu este decât exprimare de sine, iar în cazul marilor poeţi cel exprimat nu e nici măcar poetul, ci Altcineva de nedefinit şi de neexprimat.  

- Pe vremuri, îmi amintesc cu plăcere, le dădeaţi aripi debutanţilor publicându-le fragede versuri în cadrul rubricii pe care o ţineaţi la "Familia". Sunt destui poeţi care v-ar putea mulţumi astăzi pentru că v-aţi aruncat privirea pe versurile lor şi i-aţi debutat într-o vreme când era destul de greu s-o facă. Astăzi mai aveţi timp să vedeţi cum vin din urmă  (din viitor, de fapt!) cei mai tineri sau viaţa, lupta cu propriul înger fac tot mai dificilă această apropiere?

-  Înainte de rubrica din „Familia” am citit plicurile cu versurile debutanţilor la „Amfiteatru” (între 1969 şi 1974), apoi, după ce am fost silită să prăsesc „Amfiteatru”, la „Contemporanul”. Eram cu doar câţiva ani mai mare decât cei pe care îi citeam astfel şi, meditând asupra scrisului lor, meditam pur şi simplu asupra scrisului. Volumul meu Eu scriu, tu scrii, el, ea scrie a fost o selecţie a acestor meditaţii şi încercări de răspunsuri la întrebări pe care mi le puneam mie în primul rând. În orice caz, am răspuns multor sute de autori de versuri. Unii au devenit mai târziu cunoscuţi sau chiar celebri (Mircea Dinescu, Vasile Baghiu), alţii, deşi mi se păreau mari promisiuni, au dispărut pur şi simplu, iar pe foarte mulţi nu-i mai ţin minte. De exemplu nu-mi amintesc dacă i-am răspuns vreodată la poşta redacţiei lui Vadim Tudor. De curând am aflat că într-un serial dedicat „maestrului” său în „România Mare”, un emul afirmă că la începuturile sale aş fi scris despre el că are talent. Dacă nu cumva este vorba de o invenţie, nu puteam s-o fac decât la poşta redacţiei. Oricum, deceniile de insulte, mai întâi în „Săptămâna” şi apoi în „România Mare”, m-au sancţionat suficient pentru diagnosticul greşit.

Astăzi citesc cu interes, curiozitate şi adesea admiraţie cărţile de debut. Mi se pare extraordinar că apar atât de multe, în condiţiile în care poetul trebuie să-şi aducă singur banii sau sponsorii pentru editare. Mi se pare extraordinar că în mijlocul vulgarităţii şi semidoctismului, agresive şi triumfătoare, continuă să existe tineri care scriu şi publică poezie. Pe de altă parte, deşi nu mai am nici un fel de rubrică, nici relaţii speciale la vreo revistă sau editură, mi se întâmplă des (prea des) să primesc manuscrise masive despre care mi se cere părerea. E vorba de părerea unui scriitor disperat că nu are suficient timp să-şi scrie propriile pagini. Şi pentru că nu sunt în stare să refuz, simt acest gen de solicitare (care e urmată de cererea unui text de prezentare pe copertă şi apoi de cererea unei recomandări de intrare în Uniunea Scriitorilor) ca pe o formă de agresiune. În urmă cu vreo doi ani am fost chiar criticată într-o şedinţă la Uniunea Scriitorilor, împreună cu Ştefan Augustin Doinaş, că dăm prea multe recomandări de intrare. Ceea ce era adevărat.  

- Mai toată lumea bună ţine - şi publică - jurnal. Dumneavoastră aţi publicat până acum doar roman, dar este de presupus că jurnalul dumneavoastră intim, dacă există, e unul cu numeroase "sertare": aţi văzut şi aţi auzit multe în cariera dumneavoastră de scriitoare şi activisă de frunte pe tărâm civic. Aveţi de gând să publicaţi pagini din acest jurnal, de mine bănuit, spre disperarea adversarilor şi deliciul prietenilor?

- Nu fac parte din lumea bună. Jurnalul, în măsura în care l-am ţinut, pe sărite, nu a fost niciodată un jurnal de fapte şi bârfe, ci unul de idei, de întrebări, de analize. Problema nu a fost niciodată cum să fac şi ce să scriu despre mine ca să arăt mai bine, ci cum să aflu ce şi unde am greşit din moment ce tot ce am făcut pentru a schimba ceva în jurul meu a fost în zadar. Poate că greşeala a fost chiar ideea de a încerca să schimb? Dar fără această idee cum poţi trăi într-o astfel de lume, fără a fi vinovat de ea? Oricum, cartea la care scriu şi la care voi mai scrie probabil mult timp conţine şi pagini autobiografice şi chiar de jurnal, dar va fi în mod esenţial altceva. Nu pamflet şi nu – sau nu numai – pictură de moravuri cu personaje groteşti, ci meditaţie asupra unui popor nemaiînstare să-şi gestioneze destinul singur, după ce secole întregi i l-au croit alţii. La capătul acestei cărţi nu mă interesează ce impresie voi face, ci în ce măsură eu voi fi înţeles mai mult din ceea ce am trăit. Erasmus din Rotterdam are o propoziţie („Nu te lăsa folosit”) care a stat ani de zile deasupra mesei mele de scris. La capătul acestei cărţi va trebui să rezulte în ce măsură am fost în stare să respect acest îndemn. 

- Sunteţi supărată - parcă numai dumneavoastră! - pe ideea actualilor guvernanţi de a expune şi portretul lui Alexandru Drăghici pe pereţii Parlamentului României: omul a fost preşedinte al MAN, nu-i aşa? Aşa ceva îmi aduce aminte de vorba lui Ţuţea prin care acesta vestejea democratura, simulacrul în care este posibil ca fiecare să poată vorbi de la tribună spunând tot ce-i trece prin cap: "să vorbească şi nea Ion, că e şi el om!" De ce credeţi că procedează otova cei care decorează forul suprem al ţării cu figuri lombrosiene, între cele care merită cu adevărat de la patrie?

- Nu procedează otova, dimpotrivă, procedează potrivit unei strategii perfect articulate, care are menirea să integreze perioada comunistă în istorie ca pe o etapă firească de dezvoltare. Problema prezenţei pe pereţii parlamentului României a portretului lui Drăghici nu este doar problema prezenţei portretului unui torţionar pe pereţii unei instituţii democratice, ci susţinerea ideii că Marea Adunare Naţională – al cărei şef a fost scurt timp – se află în ascendenţa logică a actualului parlament. Dar Marea Adunare Naţională n-a putut fi un parlament pentru simplul motiv că în definiţia oricărui parlament intră pluripartidismul, în timp ce Marea Adunare Naţională era o reprezentanţă a partidului unic, Partidul. Deci încercarea de a demonstra o continuitate democratică a acestei instituţii este aberantă, de nesusţinut logic. Rămâne cel mult să se demonstreze continuitatea prin asemănare a actualului parlament cu Marea Adunare Naţională şi să ne gândim că evoluţia spre partidul-stat îşi subliniază astfel rădăcinile istorice.

- L-aţi avut o perioadă ca oaspete la Academia Sighet pe celebrul Vladimir Bukovski. Disidentul rus este şi un om fermecător, în ciuda unei vieţi în care a suferit cât o sută la un loc. De ce credeţi că ruşii au înfruntat mai decis decât noi un sistem opresiv şi nu s-au mărginit doar la luări de poziţie şi la petiţii adresate guvernului comunist? Puteţi afirma că scriitorii români şi-au făcut datoruia de "trezitori" sub Ceauşescu? 

- Vladimir Bukovski nu este un om fermecător, nu prin farmec cucereşte, ci printr-o inteligenţă care are curajul să meargă până la ultimele consecinţe ale concluziilor, neacceptând nici un loc comun, nimic prefabricat, nici o prejudecată, nici o political corectness. Ca om este mai curând taciturn, un taciturn care n-a ezitat însă să stea de vorbă zeci de ore cu participanţii adolescenţi de la Şcoala de Vară de la Sighet şi, după întoarcerea la Cambridge, să le răspundă zilnic întrebărilor lor pe Internet. Bukovski este o personalitate şi chiar un personaj nu numai extraordinar, ci şi unic. A face din el un reprezentant tipic al ruşilor înseamnă a-l falsifica şi pe el, şi pe ruşi. De altfel, deşi autor de cărţi, este de profesiune biolog, nu scriitor. În ceea ce priveşte scriitorii români, unii şi-au făcut datoria, alţii nu. Cine poate să-i bage în aceeaşi oală şi cu ce drept? Cine poate trage doar o singură concluzie? Unii au fost victime, alţii călăi, unii au fost turnători, alţii turnaţi; unii au scris ode despre Ceauşescu, altora li s-a interzis semnătura pentru că textele lor erau considerate subversive; unora li se cântau imnurile encomiastice în emisiuni TV de ore întregi, altora li se multiplicau în secret versurile scrise de mână din om în om. Cum ar putea fi transformaţi într-o pastă omogenă culpabilizabilă? Un lucru este sigur: „În timp ce comunismul a murit – cum spunea Mircea Martin la o dezbatere despre rezistenţa prin cultură organizată la Memorialul de la Sighet – cultura din acei ani continuă să existe”. Nu e acesta un argument suficient că şi atunci a reprezentat unul dintre mijloacele prin care am rămas în viaţă? Când spun „am rămas în viaţă” mă refer mai ales la faptul că nu am înnebunit, că am rămas cu mintea întreagă. Ştiu că există voci care îşi bat joc de ideea rezistenţei prin cultură, dar încercaţi să vă imaginaţi anii ceauşişti fără filmele lui Pintilie şi Daneliuc, fără montările lui Ciulei şi Pintilie, fără „regii nebuni” ai lui Corneliu Baba şi praporii lui Bernea, fără atâtea dintre cărţile care se vindeau pe sub mână şi continuă să se reediteze şi azi. Dacă îmi veţi spune că toate acestea erau importante doar pentru intelectuali, vă voi răspunde că diferenţa dintre un popor şi o populaţie este lumina neliniştită a ceea ce, cu un cuvânt rusesc, francezii numesc „intelighenţia”. 

- Vă întreb asta şi pentru că îmi amintesc un pasaj din "Mai avem un viitor"? (Sorin Antohi în dialog cu Mihai Şora) în care filosoful "Dialogului interior" amenda faptul că, după 1971, când Ceauşescu a cerut mai decis sprijinul SUA, intelectualii români nu au avut iniţiative de răsunet în care să-l siliească pe acesta să bată în retragere în ceea ce priveşte politicile sale sociale. Dl. Şora face o mică teorie foarte interesantă şi spune că, prin gestul său, Ceauşescu oferea, implicit,  spaţiul public spre monitorizare SUA. Ei bine, în loc să acţioneze în acest spaţiu simbolic oferit atenţei unui stat democratic şi influent,  scriitorii şi intelectualii au preferat să se adune la cârciuma Uniunii Scriitorilor sau în propriile apartamente şi să cârtească fără nici o consecinţă. Cum comentaţi "laşitatea" lor?

- Teoria domnului Şora din 2002 despre o situaţie din 1971 (situaţie pe care de altfel nu mi-o amintesc în termeni atât de tranşanţi) are importanţa oricărei teorii postfactum. De altfel, nu-mi amintesc nici ce loc ocupa domnul Şora în acea lume pe care o judecă azi. Asta nu mă împiedică să ţin minte, ca şi dânsul, sentimentele de respingere aproape maladivă pe care mi le trezea restaurantul Casei Scriitorilor (am scris de curând despre asta, ceea ce mi-a atras o severă admonestare din partea unui coleg, deşi nu mă gândisem nici o clipă la scriitorii de valoarea lui). Dar dincolo de aceste nuanţe, mi se pare ciudată asprimea cu care este judecată lumea literară a anilor ’70-’80 (care şi-a avut totuşi micile ei solidarizări şi demnităţi colective, ca şi actele ei de curaj individual) de către lumea literară de azi care – în perioada libertăţii – este nulă din punctul de vedere al solidarizării pe teme de interes general, nici măcar cultural. Nu cunosc nici un protest emis de Uniunea Scriitorilor în legătură cu vreuna dintre numeroasele racile ale societăţii în care trăim şi în care oamenii de cultură nu sunt luaţi în seamă decât în momentele bacşişurilor electorale. De altfel, nu vi se pare ciudat că vorbim în acelaşi timp despre faptul că scriitorii n-au făcut destul ca lideri de opinie („trezitori”, spuneţi dumneavoastră) înainte de ’89, şi despre faptul că acum pot fi excluşi din arhitecturile literare sub acuza că sunt lideri de opinie?  

- Sunteţi membru în Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor. Cum răspunde azi principala asociaţie de breaslă a scriitorilor problemelor sociale şi politice de care se loveşte?

Trebuie să mărturisesc că am ezitat şi că regret că nu m-am recuzat, aşa cum făcusem la precedentele alegeri. La prima întrunire a Comitetului Director, acum doi ani am făcut patru propuneri care mi se păreau necesare atât prestigiului Uniunii, cât şi apărării definiţiei şi demnităţii intelectuale şi materiale a scriitorilor. Aceste propuneri au fost : 1) transformarea Uniunii Scriitorilor într-o voce a societăţii româneşti prin organizarea unor dezbateri pe teme acute ale construcţiei democraţiei. 2) intervenţii publice (propuneri sau proteste) în probleme legate de iniţiativele legislativului sau executivului în viaţa culturală, în vederea construirii unui cadru legal, raţional şi eficient, de susţinere a culturii; 3) transparenţa vieţii Uniunii Scriitorilor prin editarea unui buletin trimestrial de informare a membrilor ei despre hotărârile şi activitatea celor pe care i-au ales; 4) găsirea unei soluţii de ameliorare a pensiilor (în jur de 150 de scriitori care au fost numai scriitori – deci nu sunt pensionaţi ca doctori, profesori, ingineri, redactori – aveau acum doi ani pensia sub 1,5 milioane, ajunsă acum sub 1,8 milioane). Nu pot să nu observ că nici una dintre aceste propuneri, deşi au fost acceptate de toată lumea, nu a devenit realitate. Nu pot să nu-mi amintesc că vocea Uniunii Scriitorilor era mai prezentă şi mai demnă în anii 1965-1981, în condiţii de dictatură, decât acum, în condiţii de libertate.

În ceea ce priveşte condiţia materială a scriitorului, ar fi destul ca instituţia scriitorilor să se bată pentru subvenţionarea masivă a bibliotecilor de tot felul (cele de la sate au dispărut, iar în cele din şcoli sunt în curs de dispariţie prin lipsa fondurilor de noi achiziţii) pentru ca, astfel, editurile să-şi poată permite tiraje mai mari şi astfel să le poată plăti autorilor pe care-i publică munca, manuscrisul. În plus, în felul acesta ar fi sprijinită acea mare categorie a cititorilor care nu-şi mai poate permite să cumpere cărţi. Pe de altă parte ar fi destul ca baza de calcul a pensiei scriitorilor să urce de la nivelul salariului minim la nivelul salariului mediu pe economie pentru ca problema să fie rezolvată decent. În loc de aceste soluţii de bun simţ, s-a aranjat – în secret, fără nici un fel de dezbatere publică pe această temă – o lege a „retribuţiei de merit” care ar urma să fie primită de o sută de scriitori (alături de câte o sută de plasticieni, muzicieni, oameni de teatru, de ştiinţă, de sport). Dar care pot fi criteriile valorice pentru a alege o sută din aproximativ două mii, mai ales când între cei nealeşi există muritori de foame la propriu? Personal, când, în sfârşit, legea a fost anunţată în Comitetul Director, am cerut să se consemneze că nu mă simt în stare nici să particip la selecţie, nici să accept să fiu „selectată”. Au urmat luni de zile de discuţii care au învrăjbit pe toată lumea (cei nealeşi ar urma să pândească moartea celor aleşi ca să le ia eventual locul, pentru că retribuţiile sunt viagere), pentru ca la capătul lor să se descopere că deocamdată nu sunt bani (vor apărea probabil în preajma campaniei electorale).

Dar dincolo de lipsa întristătoare de coeziune şi solidaritate a lumii literare, este tulburător felul cum într-o lume dominată de semidoctismul şi vulgaritatea televiziunilor, intelectualii (şi scriitorii care ar trebui să fie în primele lor rânduri) nu oferă o alternativă publică şi nu susţin coerenţa unor modele culturale, preferând să-şi folosească libertatea în atacuri reciproce – între orgolii, între generaţii, între interese personale, între invidii - într-o mărunţire care reuşeşte atât de total încât pare organizată. 

- M-a frapat atitudinea poetei Ileana Mălăncioiu care, într-un interviu luat de Daniel Cristea-Enache, părea să vă reproşeze o anumită "amnezie". Poeta vorbea de faptul că "aţi uitat" o parte a operei dumneavoastră şi anume cea care "v-a propulsat în vârful ierarhiei". Printr-un efect de preteriţiune, Ileana Mălăncioiu sugera că veţi rămâne mereu o "cenzurată" întrucât volumul dumneavoastră "Persoana întâia plural" nu "va mai fi tipărit niciodată". Ce are poeta "Arderii de tot" să vă reproşeze public?

 - Daţi-mi voie să nu intru într-o polemică, până azi unilaterală, cu Ileana Mălăncioiu, un poet şi un scriitor foarte bun, cu care am avut ani de zile relaţii colegiale, dacă nu chiar prieteneşti, în anii foarte grei nu numai pentru literatură, ci şi pentru fiecare dintre noi două. Am scris despre cartea ei de debut în '67 şi a scris în anii '80 unul dintre cele mai profunde comentarii la nuvelele mele. Nu ştiu ce a intervenit între noi în ultimul deceniu. Şi, ca întotdeauna când nu înţeleg, mă gândesc că putem fi amândouă, victime ale celebrelor operaţii de „spargere a anturajului” care puteau şi pot fi încă oricând îndreptate împotriva unor oameni ca Ileana Mălăncioiu sau ca mine. De aceea n-am răspuns nici unuia dintre colegii care m-au atacat (şi cu atât mai puţin Ilenei Mălăncioiu), rămânând astfel cu iluzia că cei ce încercau să ne programeze unii împotriva altora au reuşit să mă rănească, dar nu şi să mă manipuleze.

Întrebarea dumneavoastră îmi dă însă posibilitatea să lămuresc câteva lucruri legate de generaţia căreia îi aparţin şi de atmosfera în care a apărut. Această generaţie, cred eu, poate fi împărţită în două valuri – şaizeciştii şi şaptezeciştii – care nu erau despărţite de vârsta biologică, ci de data debutului, decalată doar cu câţiva ani. Câţiva ani în care atmosfera epocii a fost substanţial schimbată. Primii au fost cei debutaţi în colecţia „Luceafărul”, iniţiată în ’63, atunci când, cu o întârziere de vreo şapte ani faţă de demascarea hruşciovistă a stalinismului, au început să apară şi la noi semne vagi de destrângere a şurubului, ca să folosesc o expresie din epocă, a început să fie reconsiderată literatura interbelică şi să apară ediţii critice din clasicii dificili. Primii debutanţi în „Luceafărul” au fost Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, apoi, într-o serie următoare: Constanţa Buzea, Ioan Alexandru, Gabriela Melinescu, eu. Aceste volume de debut care se află în toate cazurile mult sub nivelul următoarelor cărţi ale autorilor lor, fuseseră îndelung pritocite în edituri, unde adesea redactorul îşi amesteca pana cu cea a autorului fără ca măcar acesta să ştie (cel puţin acesta era cazul meu, care locuiam în provincie), pentru ca producţiile să fie cât mai „publicabile”. În toate antologiile de autor pe care le-am publicat atât înainte de ’89 cât şi după (ultima este La cules de îngeri, Editura Litera Internaţional, 2002) sunt antologate şi poeme din Persoana întâi plural, caracteristice estetic pentru acea perioadă a începutului meu, dar bineînţeles că nu republic cele trei sau patru poeme care nu mă reprezentau nici atunci, care conţin versuri pe care nici nu le-am scris eu şi din cauza cărora mi-am întâmpinat volumul de debut nu cu mândria debutantului de care vorbeşte ironic Arghezi, ci cu lacrimi.

Există însă în acest volumaş de debut un poem pentru care am fost incriminată după '89 (mai ales în „România Mare”), care se numeşte „Partidului” şi de care nu mi-e ruşine, chiar dacă a apărut trunchiat, adăugat, iar titlul nu-mi aparţine. Este relatarea suferinţei pe care am trăit-o la nouă ani, când întreaga mea clasă, cu excepţia mea, a primit cravata roşie. A fost pentru mine momentul în care am avut revelaţia stigmatului – de neînţeles atunci – pe care îl purtam şi din care avea să se nască de altfel peste ani şi Memorialul Sighet.

Aşa cum au fost însă, acele debuturi nu semănau cu nimic ce se publicase în România anilor anteriori şi reuşiseră o breşă în realismul socialist, care nu avea să se mai redreseze niciodată. Influenţa lor asupra climatului literar a fost atât de mare încât peste numai doi-trei ani următoarea serie de debutanţi (şaptezeciştii), ca şi noi, cei ajunşi deja la a doua carte, am reuşit să refuzăm concesiile, continuând totuşi să publicăm. Asta nu înseamnă că a fost uşor (am povestit pe larg în urmă cu vreun an în revista „22”, sub titlul O întâmplare, istoria apariţiei celui de al doilea volum, Călcâiul vulnerabil). De altfel, imediat după „tezele din iulie” şurubul s-a strâns din nou, iar şaizeciştii şi şaptezeciştii au intrat cot la cot într-o luptă comună cu cenzura din ce în ce mai rafinată şi mai subtilă, atât de subtilă încât la un moment dat (în ’77) a fost chiar desfiinţată pentru ca, nevăzută, să funcţioneze mai perfid (îmi amintesc de exemplu momentul din ’82 când nuvela mea Zburătoare de consum a fost scoasă din paginile „Vieţii Româneşti” nu de cenzura care „nu exista”, ci de tipografii care ar fi refuzat să culeagă un asemenea text antisocialist). Ca să revin însă la momentul volumului meu de debut, el apărea după ce câţiva ani numele meu fusese interzis pentru că, după ce în 1959 debutasem în „Tribuna” din Cluj cu două poezii semnate Ana Blandiana, secţiunea de învăţământ şi cultură a regiunii Oradea a trimis tuturor publicaţiilor din ţară o scrisoare circulară în care se atrăgea atenţia că sub acest pseudonim se ascunde fiica unui duşman al poporului care nu trebuie publicată (textul a fost publicat nu demult de către Lucian Dumbravă într-o culegere de documente din arhivele literare ieşene).  

- Se tot vorbeşte în mediile literare româneşti despre şansa / neşansa literaturii române de a avea un premiu Nobel. Sunteţi tradusă, editată, aveţi lecturi cu public în Occident, acolon unde se fac cărţile şi se "trag sforile". Aţi fost vreodată propusă la acest premiu? Credeţi că, pur şi simplu, nu este de ajuns să scrii bine pentru a-l obţine, mai trebuie să faci ceva pe deaupra pentru a intra în graţiile juriului?

- Obsesia Nobelului este o formă de provincialism şi, pentru români, un tip de fixaţie care se înscrie în linia obişnuinţei noastre maladive de a aştepta totul de la alţii, de la liberate şi bunăstare până la recunoaştere. Unele din motivele pentru care românii nu au un Nobel pentru literatură (pentru că obsesia se exercită mai ales aici) ţin de noi înşine: 1) suntem un popor care n-am avut talentul punerii în lumină a valorilor pentru simplul motiv că n-am crezut niciodată noi înşine suficient în ele; 2) niciodată un român nu vorbeşte bine de un alt român, iar dacă asistă la elogiul făcut de un străin unui alt român, va găsi întotdeauna o replică suficient de picantă pentru a anihila lauda. 3) niciodată, în nici o epocă, statul român nu a considerat că trebuie să aloce sume importante reprezentativităţii diplomatice şi culturale, iar atunci când cineva ca Titulescu a făcut-o a fost atacat cu înverşunare până a fost doborât. (Nu vreau să spun prin asta că Nobelul se câştigă cu bani, cu bani se construieşte piedestalul pe care trebuie înălţată imaginea unui popor pentru a fi văzut de ceilalţi). Alte motive ţin de subiectivitatea şi de aproximaţia pe care o presupune orice juriu influenţat de istorie, de politică, de political corectness, de diverse prejudecăţi la ordinea zilei, de câte şi mai câte. E destul să ne gândim că Nobelul nu a fost decernat nici lui Tolstoi, nici lui Rilke, nici lui Borges, ca să ne dăm seama cât de relativ este totul şi să coborâm cu picioarele pe pământ. Un lucru e sigur: prin regulament candidaturile nu sunt făcute publice, ba chiar se cere celor chemaţi să le propună discreţie absolută şi niciodată nu se anunţă odată cu numele câştigătorilor, numele challengerului sau al învinşilor. Deci tot ce se povesteşte în acest domeniu despre candidaturi româneşti este legendă. Cum aş putea şti deci – eu sau altul – dacă am fost sau nu propuşi? PEN Clubul Român, al cărui preşedinte sunt, a propus în anii ’90 pe Ionesco, pe Cioran, iar în anul 2000 pe Gellu Naum. N-am făcut publicitate pentru că aşa ne obliga regulamentul marelui premiu. Şi la ce altceva ar folosi un astfel de zvon decât la amplificarea invidiei colegilor? În ceea ce priveşte întrebarea tranşantă, prefer să vă spun că am trei cărţi de versuri publicate în suedeză şi că îmi face plăcere că au fost bine primite de critica literară, ceea ce – bunul simţ mă obligă să recunosc – este meritul traducătorilor cel puţin atât cât al meu.