Obsesia Nobelului este o formă de provincialism

interviu cu Ana Blandiana

 

de Nicolae Coande

- Stimată Ana Blandiana, la finele anului trecut ați primit "Premiul Vilenica". Presa noastră a informat destul de fugitiv pentru ca un cititor dornic de amănunte să priceapă clar despre ce este vorba. S-a spus că acest premiu a recompensat de-a lungul anilor importanți oameni de cultură. Ce este cu acest premiu, pentru ce se acordă și care a fost motivația juriului în cazul dumneavoastră?

-  Este vorba de un premiu – ajuns la cea de a șaptesprezecea ediție – care este oferit în Republica Slovenia de un juriu internațional potrivit definiției sale: – „Premiul Vilenica se decernează pentru rezultate excepționale obținute în poezie, în proză, în arta dramatică, în eseu, din spațiul cultural al Europei Centrale și care, cu o deosebită forță de convingere estetică, exprimă experiențele umane și culturale ale națiunilor dintre Marea Baltică și Marea Adriatică, de la Berna până la Belgrad”. Printre scriitorii care l-au primit se numără Fulvio Tomizza, Peter Handke, Peter Esterházy, Zbigniew Herbert, Milan Kundera, Erica Pedretti. Este prima oară când el a fost decernat unui scriitor român, mutându-se puțin spre Est frontiera Europei Centrale. Motivația de trei pagini, reprezentând în egală măsură un portret literar și o analiză critică, începe cu fraza: „Dintre toți poeții români, Ana Blandiana este poetul cu cea mai mare libertate interioar㔠și se termină prin: „Alegerea Anei Blandiana dă prestigiu premiului Vilenica cel puțin în măsura în care Premiul Vilenica dă prestigiu Anei Blandiana”.

Dar dincolo de valoarea premianților, detaliile organizatorice fac din acest premiu sloven unul dintre cele mai spectaculoase și atractive premii europene. Festivalul de poezie, al cărui punct culminant este decernarea premiului, durează cinci zile și are ca invitați câteva zeci de scriitori cunoscuți de pe toate continentele. În fiecare zi și în fiecare seară au loc recitaluri de poezie organizate în cele mai romantice și ingenioase cadre: ruine antice, catedrale, cetăți medievale, poieni amenajate cu scene ca în Visul unei nopți de vară. În ceea ce privește ceremonia premierii, ea se desfășoară la o sută cincizeci de metri sub pământ, în peștera Vilenica, sub obiectivele diverselor televiziuni europene (din păcate, nu și cea română).  

- Nu vă ascund faptul că vreau să fac un interviu "crud" cu dumneavoastră și mă interesează să aflu lucruri care de obicei, dintr-o pudoare pe care nu vreau s-o pricep, sunt dosite în debara. Vă voi aborda direct: cum ați trecut peste afrontul critic al Luminiței Marcu, din "Evenimentul zilei"?

-  Din întrebarea dumneavoastră deduc c㠄afrontul critic” despre care vorbiți ar fi trebuit să reprezinte un moment important al vieții mele. S-ar putea să vă dezamăgesc, dar trebuie să vă mărturisesc că mult timp nici n-am știut că a existat. Nu sunt decât o cititoare sporadică a „Evenimentului zilei” și am aflat, cu săptămâni întârziere, abia din diferite aluzii din presa culturală, de existența textului la care vă referiți. Când în cele din urmă am ajuns să-l citesc era un text dintr-un ziar vechi de săptămâni un text care vorbea despre o carte apărută în urmă cu doi ani, situație cel puțin bizară pentru normele unui cotidian. Oricum, textul avea un aer consumat. De altfel nu era un text critic, ci unul pasional, o revărsare de umori și insulte. Și cum, din păcate pentru mine, am o remarcabilă experiență de țintă în acest domeniu (e adevărat că de obicei neliterar), trebuie să recunosc că nu am fost prea impresionată. Dacă ar fi fost vorba despre o analiză literară oricât de dură, lucrurile ar fi stat altfel, aș fi citit-o cu atenție, o atenție mai mare chiar decât cea cu care citesc textele critice care mă privesc ale colegilor de generație, ale căror reacții îmi sunt mai mult sau mai puțin previzibile, în timp ce reacțiile celor care vin mă interesează și chiar mă pasionează nu numai în ce mă privesc, ci și în ceea ce privesc raporturile dintre generații. De altfel, dacă întrebarea dumneavoastră se referea nu doar la un anume caz, ci în principiu, la impresia pe care mi-o face contestarea de către tineri a scriitorilor din seriile anterioare, atunci pot să vă spun că aceasta – chiar și când este vorba despre mine – mi se pare cel mai firesc lucru, reluat cu fiecare nouă serie literară, este un fel al tinerilor de a-și „face mâna”, de a-și încerca vocea și de a-și căuta propria personalitate prin ciocnirea de a celorlalți (și, bineînțeles, e firesc să fie alese pentru ciocnire personalități marcante, bine închegate). În mod evident, acest exercițiu necesar este definitoriu mai ales pentru cel ce îl face și extrem de rar el are capacitatea de a defini și subiectele în discuție. Ca să luăm un exemplu celebru, volumul Nu al lui Eugen Ionescu este important în bibliografia lui Eugen Ionescu și fără importanță în bibliografia critică a lui Arghezi, Ion Barbu sau Camil Petrescu. Nici unul dintre aceștia nu a încetat să fie mare scriitor pentru că a fost desființat de Eugen Ionescu, chiar dacă acesta, la rândul lui, a devenit el însuși mai târziu un mare scriitor. De altfel, din perspectiva noastră, diferențele de generație atât de acute în epocă se estompează și, pentru noi, ei sunt toți pur și simplu niște clasici, însuși gestul contestatar devenind, sub patina timpului, un gest clasic. Ca să revenim la tinerii timpurilor noastre, singurul aspect de neacceptat mi se pare trecerea limbajului argotic sau suburban – generalizat prin diverse canale TV și tabloide – în limbajul critic, chiar dacă băieții de băieți cred că devin astfel critici de critici

- În ciuda acestei păreri negative post-factum, Soarele de apoi (Ed. Du Style, București, 2000) a fost bine receptată de critica literară și a primit și Premiul USR pentru poezie. Cu toate astea, în urmă cu câțiva ani Marin Mincu nu v-a introdus în antologia sa critică de poezie, susținând că nu mai sunteți în "ring" și că ați părăsit poezia pentru activitatea pe târâm civic. Nu știu dacă ați răspuns undeva acestei acuze, dacă ea poate fi considerată așa ceva! Ați vrea să o faceți acum, aici?

- O să vă spun ceea ce cred pe de o parte despre implicarea scriitorului (în special) și a intelectualului (în general) în viața societății, iar pe de altă parte ceea ce cred despre relația dintre critic și scriitor. În mod evident, nu cred că implicarea în viața publică, sensibilitatea față de suferințele care îl înconjoară și încercarea de a schimba ceva în funcționarea defectuoasă a societății sunt infamante pentru scriitor. Dimpotrivă. Infamante sunt indiferența și mărginirea grijulie între limitele propriei profesiuni și cariere, infamanți sunt ochelarii de cal ai unui elitism care adesea nici nu a fost decât un pseudonim al lașității, comodității și oportunismului. Am fost întotdeauna convinsă că intelectualii răspund în mai mare măsură decât restul populației pentru ceea ce li se întâmplă tuturor, pentru că am crezut întotdeauna că, fatalmente, cu cât cineva înțelege mai mult, cu atât este mai responsabil de ceea ce înțelege. Faptul că intelectualii români aderă într-o mică măsură la acest punct de vedere este de altfel nu numai diferența dintre ei și intelectualii polonezi sau cehi, de exemplu, ci chiar diferența dintre istoria recentă a țărilor noastre. Încercați să vă imaginați cum ar fi fost ultimele noastre decenii dacă în ’77 intelectualii români ar fi fost alături de mineri în Valea Jiului așa cum intelectualii polonezi au fost alături de muncitorii șantierelor navale din Gdansk. Este desigur un exercițiu de imaginație, dar care ne poate da o idee despre ruptura și rana dintre gândire și acțiune la români. Ideea că un scriitor încetează să fie scriitor pentru că a devenit și lider de opinie (când, în mod ideal, în definiția noțiunii de scriitor se cuprinde, chiar și postum, noțiunea de lider de opinie) este împingerea spre absurd, dacă nu spre ridicol, a acestei rupturi. Cum ar putea apărea o antologie a poeziei bulgare fără Blaga Dumitrova pe motiv că a fost dup㠒89, pentru câteva luni, vicepreședintă a Bulgariei; sau o istorie a dramaturgiei cehe fără Václav Havel, pentru că a fost ani de zile președintele Cehiei; sau o istorie a literaturii franceze fără Marlaux, pentru că a fost ministrul Culturii sub De Gaulle. Am luat în mod intenționat exemple de scriitori cu al căror destin nu seamăn pentru că au fost nu numai implicați în viața țării lor, dar – circumstanță agravantă din punctul de vedere al „acuzelor” în discuție – au fost și demnitari, în timp ce eu nu am acceptat niciodată nici un fel de funcții. De altfel, nu am părăsit nici literatura, nici poezia pe parcursul implicării civice. Am terminat Sertarul cu aplauze, scris între ’82 și ’89, dar al cărui ultim capitol l-am adăugat în 1992, am scris și publicat în revistele literare cicluri de versuri strânse în 2000 în volumul Soarele de Apoi, volumul de eseuri Ghicitul în mulțimi și cel de interviuri și conferințe Cine sunt eu?, ca să nu mai vorbesc despre numeroasele reeditări de dup㠒90, ale poeziilor și prozelor mele mai vechi, dovadă a măsurii în care aceste pagini continuă să circule în conștiința literară.

Am polemizat, după cum vedeți, nu cu neincluderea mea în antologia lui Marin Mincu, ci cu motivele invocate pentru neincludere. Motive pe care nu le accept și care mi se par de o extremă gravitate, nu doar pentru cazul în discuție, ci pentru mentalitatea scriitorului român pe care o ilustrează. În ceea ce privește neincluderea mea în antologie, fiind vorba despre o antologie de autor este dreptul absolut al autorului ei să includă sau să nu includă pe cine vrea. Orice antologie de autor este definitorie pentru autorul ei în mai mare măsură decât pentru materia primă pe care o utilizează. De altfel, am fost întotdeauna convins㠖 și nu e prima oară când o spun – că așa cum scriitorul se inspiră din realitate, criticul se inspiră din literatură, el fiind, deci, tot un scriitor care realizează astfel – cu aceeași subiectivitate – reprezentări de gradul doi. Deci nu văd de ce eu, poetul, ar trebui să depind și să fiu impresionat de viziunea criticului asupra mea mai mult decât este impresionată floarea, să zicem, de versurile pe care i le dedic. Fiecare există și se caracterizează pe sine prin ceea ce scrie și – scriitori și critici – ne îndreptăm egali spre judecata de apoi a istoriei literare.

Aș mai vrea să adaug ceva: nu știu dacă expresia „în ring” vă aparține dumneavoastră sau lui Marin Mincu, dar ea mi se pare absolut neadecvată poeziei. Poezia nu este nici sport, nici luptă pentru supremație, nici carieră, nici bursă a valorilor de indiferent ce fel. Poezia nu este decât exprimare de sine, iar în cazul marilor poeți cel exprimat nu e nici măcar poetul, ci Altcineva de nedefinit și de neexprimat.  

- Pe vremuri, îmi amintesc cu plăcere, le dădeați aripi debutanților publicându-le fragede versuri în cadrul rubricii pe care o țineați la "Familia". Sunt destui poeți care v-ar putea mulțumi astăzi pentru că v-ați aruncat privirea pe versurile lor și i-ați debutat într-o vreme când era destul de greu s-o facă. Astăzi mai aveți timp să vedeți cum vin din urmă  (din viitor, de fapt!) cei mai tineri sau viața, lupta cu propriul înger fac tot mai dificilă această apropiere?

-  Înainte de rubrica din „Familia” am citit plicurile cu versurile debutanților la „Amfiteatru” (între 1969 și 1974), apoi, după ce am fost silită să prăsesc „Amfiteatru”, la „Contemporanul”. Eram cu doar câțiva ani mai mare decât cei pe care îi citeam astfel și, meditând asupra scrisului lor, meditam pur și simplu asupra scrisului. Volumul meu Eu scriu, tu scrii, el, ea scrie a fost o selecție a acestor meditații și încercări de răspunsuri la întrebări pe care mi le puneam mie în primul rând. În orice caz, am răspuns multor sute de autori de versuri. Unii au devenit mai târziu cunoscuți sau chiar celebri (Mircea Dinescu, Vasile Baghiu), alții, deși mi se păreau mari promisiuni, au dispărut pur și simplu, iar pe foarte mulți nu-i mai țin minte. De exemplu nu-mi amintesc dacă i-am răspuns vreodată la poșta redacției lui Vadim Tudor. De curând am aflat că într-un serial dedicat „maestrului” său în „România Mare”, un emul afirmă că la începuturile sale aș fi scris despre el că are talent. Dacă nu cumva este vorba de o invenție, nu puteam s-o fac decât la poșta redacției. Oricum, deceniile de insulte, mai întâi în „Săptămâna” și apoi în „România Mare”, m-au sancționat suficient pentru diagnosticul greșit.

Astăzi citesc cu interes, curiozitate și adesea admirație cărțile de debut. Mi se pare extraordinar că apar atât de multe, în condițiile în care poetul trebuie să-și aducă singur banii sau sponsorii pentru editare. Mi se pare extraordinar că în mijlocul vulgarității și semidoctismului, agresive și triumfătoare, continuă să existe tineri care scriu și publică poezie. Pe de altă parte, deși nu mai am nici un fel de rubrică, nici relații speciale la vreo revistă sau editură, mi se întâmplă des (prea des) să primesc manuscrise masive despre care mi se cere părerea. E vorba de părerea unui scriitor disperat că nu are suficient timp să-și scrie propriile pagini. Și pentru că nu sunt în stare să refuz, simt acest gen de solicitare (care e urmată de cererea unui text de prezentare pe copertă și apoi de cererea unei recomandări de intrare în Uniunea Scriitorilor) ca pe o formă de agresiune. În urmă cu vreo doi ani am fost chiar criticată într-o ședință la Uniunea Scriitorilor, împreună cu Ștefan Augustin Doinaș, că dăm prea multe recomandări de intrare. Ceea ce era adevărat.  

- Mai toată lumea bună ține - și publică - jurnal. Dumneavoastră ați publicat până acum doar roman, dar este de presupus că jurnalul dumneavoastră intim, dacă există, e unul cu numeroase "sertare": ați văzut și ați auzit multe în cariera dumneavoastră de scriitoare și activisă de frunte pe tărâm civic. Aveți de gând să publicați pagini din acest jurnal, de mine bănuit, spre disperarea adversarilor și deliciul prietenilor?

- Nu fac parte din lumea bună. Jurnalul, în măsura în care l-am ținut, pe sărite, nu a fost niciodată un jurnal de fapte și bârfe, ci unul de idei, de întrebări, de analize. Problema nu a fost niciodată cum să fac și ce să scriu despre mine ca să arăt mai bine, ci cum să aflu ce și unde am greșit din moment ce tot ce am făcut pentru a schimba ceva în jurul meu a fost în zadar. Poate că greșeala a fost chiar ideea de a încerca să schimb? Dar fără această idee cum poți trăi într-o astfel de lume, fără a fi vinovat de ea? Oricum, cartea la care scriu și la care voi mai scrie probabil mult timp conține și pagini autobiografice și chiar de jurnal, dar va fi în mod esențial altceva. Nu pamflet și nu – sau nu numai – pictură de moravuri cu personaje grotești, ci meditație asupra unui popor nemaiînstare să-și gestioneze destinul singur, după ce secole întregi i l-au croit alții. La capătul acestei cărți nu mă interesează ce impresie voi face, ci în ce măsură eu voi fi înțeles mai mult din ceea ce am trăit. Erasmus din Rotterdam are o propoziție („Nu te lăsa folosit”) care a stat ani de zile deasupra mesei mele de scris. La capătul acestei cărți va trebui să rezulte în ce măsură am fost în stare să respect acest îndemn. 

- Sunteți supărată - parcă numai dumneavoastră! - pe ideea actualilor guvernanți de a expune și portretul lui Alexandru Drăghici pe pereții Parlamentului României: omul a fost președinte al MAN, nu-i așa? Așa ceva îmi aduce aminte de vorba lui Țuțea prin care acesta vestejea democratura, simulacrul în care este posibil ca fiecare să poată vorbi de la tribună spunând tot ce-i trece prin cap: "să vorbească și nea Ion, că e și el om!" De ce credeți că procedează otova cei care decorează forul suprem al țării cu figuri lombrosiene, între cele care merită cu adevărat de la patrie?

- Nu procedează otova, dimpotrivă, procedează potrivit unei strategii perfect articulate, care are menirea să integreze perioada comunistă în istorie ca pe o etapă firească de dezvoltare. Problema prezenței pe pereții parlamentului României a portretului lui Drăghici nu este doar problema prezenței portretului unui torționar pe pereții unei instituții democratice, ci susținerea ideii că Marea Adunare Național㠖 al cărei șef a fost scurt timp – se află în ascendența logică a actualului parlament. Dar Marea Adunare Națională n-a putut fi un parlament pentru simplul motiv că în definiția oricărui parlament intră pluripartidismul, în timp ce Marea Adunare Națională era o reprezentanță a partidului unic, Partidul. Deci încercarea de a demonstra o continuitate democratică a acestei instituții este aberantă, de nesusținut logic. Rămâne cel mult să se demonstreze continuitatea prin asemănare a actualului parlament cu Marea Adunare Națională și să ne gândim că evoluția spre partidul-stat își subliniază astfel rădăcinile istorice.

- L-ați avut o perioadă ca oaspete la Academia Sighet pe celebrul Vladimir Bukovski. Disidentul rus este și un om fermecător, în ciuda unei vieți în care a suferit cât o sută la un loc. De ce credeți că rușii au înfruntat mai decis decât noi un sistem opresiv și nu s-au mărginit doar la luări de poziție și la petiții adresate guvernului comunist? Puteți afirma că scriitorii români și-au făcut datoruia de "trezitori" sub Ceaușescu? 

- Vladimir Bukovski nu este un om fermecător, nu prin farmec cucerește, ci printr-o inteligență care are curajul să meargă până la ultimele consecințe ale concluziilor, neacceptând nici un loc comun, nimic prefabricat, nici o prejudecată, nici o political corectness. Ca om este mai curând taciturn, un taciturn care n-a ezitat însă să stea de vorbă zeci de ore cu participanții adolescenți de la Școala de Vară de la Sighet și, după întoarcerea la Cambridge, să le răspundă zilnic întrebărilor lor pe Internet. Bukovski este o personalitate și chiar un personaj nu numai extraordinar, ci și unic. A face din el un reprezentant tipic al rușilor înseamnă a-l falsifica și pe el, și pe ruși. De altfel, deși autor de cărți, este de profesiune biolog, nu scriitor. În ceea ce privește scriitorii români, unii și-au făcut datoria, alții nu. Cine poate să-i bage în aceeași oală și cu ce drept? Cine poate trage doar o singură concluzie? Unii au fost victime, alții călăi, unii au fost turnători, alții turnați; unii au scris ode despre Ceaușescu, altora li s-a interzis semnătura pentru că textele lor erau considerate subversive; unora li se cântau imnurile encomiastice în emisiuni TV de ore întregi, altora li se multiplicau în secret versurile scrise de mână din om în om. Cum ar putea fi transformați într-o pastă omogenă culpabilizabilă? Un lucru este sigur: „În timp ce comunismul a murit – cum spunea Mircea Martin la o dezbatere despre rezistența prin cultură organizată la Memorialul de la Sighet – cultura din acei ani continuă să existe”. Nu e acesta un argument suficient că și atunci a reprezentat unul dintre mijloacele prin care am rămas în viață? Când spun „am rămas în viaț㔠mă refer mai ales la faptul că nu am înnebunit, că am rămas cu mintea întreagă. Știu că există voci care își bat joc de ideea rezistenței prin cultură, dar încercați să vă imaginați anii ceaușiști fără filmele lui Pintilie și Daneliuc, fără montările lui Ciulei și Pintilie, făr㠄regii nebuni” ai lui Corneliu Baba și praporii lui Bernea, fără atâtea dintre cărțile care se vindeau pe sub mână și continuă să se reediteze și azi. Dacă îmi veți spune că toate acestea erau importante doar pentru intelectuali, vă voi răspunde că diferența dintre un popor și o populație este lumina neliniștită a ceea ce, cu un cuvânt rusesc, francezii numesc „intelighenția”. 

- Vă întreb asta și pentru că îmi amintesc un pasaj din "Mai avem un viitor"? (Sorin Antohi în dialog cu Mihai Șora) în care filosoful "Dialogului interior" amenda faptul că, după 1971, când Ceaușescu a cerut mai decis sprijinul SUA, intelectualii români nu au avut inițiative de răsunet în care să-l siliească pe acesta să bată în retragere în ceea ce privește politicile sale sociale. Dl. Șora face o mică teorie foarte interesantă și spune că, prin gestul său, Ceaușescu oferea, implicit,  spațiul public spre monitorizare SUA. Ei bine, în loc să acționeze în acest spațiu simbolic oferit atenței unui stat democratic și influent,  scriitorii și intelectualii au preferat să se adune la cârciuma Uniunii Scriitorilor sau în propriile apartamente și să cârtească fără nici o consecință. Cum comentați "lașitatea" lor?

- Teoria domnului Șora din 2002 despre o situație din 1971 (situație pe care de altfel nu mi-o amintesc în termeni atât de tranșanți) are importanța oricărei teorii postfactum. De altfel, nu-mi amintesc nici ce loc ocupa domnul Șora în acea lume pe care o judecă azi. Asta nu mă împiedică să țin minte, ca și dânsul, sentimentele de respingere aproape maladivă pe care mi le trezea restaurantul Casei Scriitorilor (am scris de curând despre asta, ceea ce mi-a atras o severă admonestare din partea unui coleg, deși nu mă gândisem nici o clipă la scriitorii de valoarea lui). Dar dincolo de aceste nuanțe, mi se pare ciudată asprimea cu care este judecată lumea literară a anilor ’70-’80 (care și-a avut totuși micile ei solidarizări și demnități colective, ca și actele ei de curaj individual) de către lumea literară de azi care – în perioada libertății – este nulă din punctul de vedere al solidarizării pe teme de interes general, nici măcar cultural. Nu cunosc nici un protest emis de Uniunea Scriitorilor în legătură cu vreuna dintre numeroasele racile ale societății în care trăim și în care oamenii de cultură nu sunt luați în seamă decât în momentele bacșișurilor electorale. De altfel, nu vi se pare ciudat că vorbim în același timp despre faptul că scriitorii n-au făcut destul ca lideri de opinie („trezitori”, spuneți dumneavoastră) înainte de ’89, și despre faptul că acum pot fi excluși din arhitecturile literare sub acuza că sunt lideri de opinie?  

- Sunteți membru în Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor. Cum răspunde azi principala asociație de breaslă a scriitorilor problemelor sociale și politice de care se lovește?

Trebuie să mărturisesc că am ezitat și că regret că nu m-am recuzat, așa cum făcusem la precedentele alegeri. La prima întrunire a Comitetului Director, acum doi ani am făcut patru propuneri care mi se păreau necesare atât prestigiului Uniunii, cât și apărării definiției și demnității intelectuale și materiale a scriitorilor. Aceste propuneri au fost : 1) transformarea Uniunii Scriitorilor într-o voce a societății românești prin organizarea unor dezbateri pe teme acute ale construcției democrației. 2) intervenții publice (propuneri sau proteste) în probleme legate de inițiativele legislativului sau executivului în viața culturală, în vederea construirii unui cadru legal, rațional și eficient, de susținere a culturii; 3) transparența vieții Uniunii Scriitorilor prin editarea unui buletin trimestrial de informare a membrilor ei despre hotărârile și activitatea celor pe care i-au ales; 4) găsirea unei soluții de ameliorare a pensiilor (în jur de 150 de scriitori care au fost numai scriitori – deci nu sunt pensionați ca doctori, profesori, ingineri, redactori – aveau acum doi ani pensia sub 1,5 milioane, ajunsă acum sub 1,8 milioane). Nu pot să nu observ că nici una dintre aceste propuneri, deși au fost acceptate de toată lumea, nu a devenit realitate. Nu pot să nu-mi amintesc că vocea Uniunii Scriitorilor era mai prezentă și mai demnă în anii 1965-1981, în condiții de dictatură, decât acum, în condiții de libertate.

În ceea ce privește condiția materială a scriitorului, ar fi destul ca instituția scriitorilor să se bată pentru subvenționarea masivă a bibliotecilor de tot felul (cele de la sate au dispărut, iar în cele din școli sunt în curs de dispariție prin lipsa fondurilor de noi achiziții) pentru ca, astfel, editurile să-și poată permite tiraje mai mari și astfel să le poată plăti autorilor pe care-i publică munca, manuscrisul. În plus, în felul acesta ar fi sprijinită acea mare categorie a cititorilor care nu-și mai poate permite să cumpere cărți. Pe de altă parte ar fi destul ca baza de calcul a pensiei scriitorilor să urce de la nivelul salariului minim la nivelul salariului mediu pe economie pentru ca problema să fie rezolvată decent. În loc de aceste soluții de bun simț, s-a aranjat – în secret, fără nici un fel de dezbatere publică pe această tem㠖 o lege a „retribuției de merit” care ar urma să fie primită de o sută de scriitori (alături de câte o sută de plasticieni, muzicieni, oameni de teatru, de știință, de sport). Dar care pot fi criteriile valorice pentru a alege o sută din aproximativ două mii, mai ales când între cei nealeși există muritori de foame la propriu? Personal, când, în sfârșit, legea a fost anunțată în Comitetul Director, am cerut să se consemneze că nu mă simt în stare nici să particip la selecție, nici să accept să fiu „selectată”. Au urmat luni de zile de discuții care au învrăjbit pe toată lumea (cei nealeși ar urma să pândească moartea celor aleși ca să le ia eventual locul, pentru că retribuțiile sunt viagere), pentru ca la capătul lor să se descopere că deocamdată nu sunt bani (vor apărea probabil în preajma campaniei electorale).

Dar dincolo de lipsa întristătoare de coeziune și solidaritate a lumii literare, este tulburător felul cum într-o lume dominată de semidoctismul și vulgaritatea televiziunilor, intelectualii (și scriitorii care ar trebui să fie în primele lor rânduri) nu oferă o alternativă publică și nu susțin coerența unor modele culturale, preferând să-și folosească libertatea în atacuri reciproce – între orgolii, între generații, între interese personale, între invidii - într-o mărunțire care reușește atât de total încât pare organizată. 

- M-a frapat atitudinea poetei Ileana Mălăncioiu care, într-un interviu luat de Daniel Cristea-Enache, părea să vă reproșeze o anumită "amnezie". Poeta vorbea de faptul că "ați uitat" o parte a operei dumneavoastră și anume cea care "v-a propulsat în vârful ierarhiei". Printr-un efect de preterițiune, Ileana Mălăncioiu sugera că veți rămâne mereu o "cenzurată" întrucât volumul dumneavoastră "Persoana întâia plural" nu "va mai fi tipărit niciodată". Ce are poeta "Arderii de tot" să vă reproșeze public?

 - Dați-mi voie să nu intru într-o polemică, până azi unilaterală, cu Ileana Mălăncioiu, un poet și un scriitor foarte bun, cu care am avut ani de zile relații colegiale, dacă nu chiar prietenești, în anii foarte grei nu numai pentru literatură, ci și pentru fiecare dintre noi două. Am scris despre cartea ei de debut în '67 și a scris în anii '80 unul dintre cele mai profunde comentarii la nuvelele mele. Nu știu ce a intervenit între noi în ultimul deceniu. Și, ca întotdeauna când nu înțeleg, mă gândesc că putem fi amândouă, victime ale celebrelor operații de „spargere a anturajului” care puteau și pot fi încă oricând îndreptate împotriva unor oameni ca Ileana Mălăncioiu sau ca mine. De aceea n-am răspuns nici unuia dintre colegii care m-au atacat (și cu atât mai puțin Ilenei Mălăncioiu), rămânând astfel cu iluzia că cei ce încercau să ne programeze unii împotriva altora au reușit să mă rănească, dar nu și să mă manipuleze.

Întrebarea dumneavoastră îmi dă însă posibilitatea să lămuresc câteva lucruri legate de generația căreia îi aparțin și de atmosfera în care a apărut. Această generație, cred eu, poate fi împărțită în două valuri – șaizeciștii și șaptezeciștii – care nu erau despărțite de vârsta biologică, ci de data debutului, decalată doar cu câțiva ani. Câțiva ani în care atmosfera epocii a fost substanțial schimbată. Primii au fost cei debutați în colecția „Luceafărul”, inițiată în ’63, atunci când, cu o întârziere de vreo șapte ani față de demascarea hrușciovistă a stalinismului, au început să apară și la noi semne vagi de destrângere a șurubului, ca să folosesc o expresie din epocă, a început să fie reconsiderată literatura interbelică și să apară ediții critice din clasicii dificili. Primii debutanți în „Luceafărul” au fost Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, apoi, într-o serie următoare: Constanța Buzea, Ioan Alexandru, Gabriela Melinescu, eu. Aceste volume de debut care se află în toate cazurile mult sub nivelul următoarelor cărți ale autorilor lor, fuseseră îndelung pritocite în edituri, unde adesea redactorul își amesteca pana cu cea a autorului fără ca măcar acesta să știe (cel puțin acesta era cazul meu, care locuiam în provincie), pentru ca producțiile să fie cât mai „publicabile”. În toate antologiile de autor pe care le-am publicat atât înainte de ’89 cât și după (ultima este La cules de îngeri, Editura Litera Internațional, 2002) sunt antologate și poeme din Persoana întâi plural, caracteristice estetic pentru acea perioadă a începutului meu, dar bineînțeles că nu republic cele trei sau patru poeme care nu mă reprezentau nici atunci, care conțin versuri pe care nici nu le-am scris eu și din cauza cărora mi-am întâmpinat volumul de debut nu cu mândria debutantului de care vorbește ironic Arghezi, ci cu lacrimi.

Există însă în acest volumaș de debut un poem pentru care am fost incriminată după '89 (mai ales în „România Mare”), care se numește „Partidului” și de care nu mi-e rușine, chiar dacă a apărut trunchiat, adăugat, iar titlul nu-mi aparține. Este relatarea suferinței pe care am trăit-o la nouă ani, când întreaga mea clasă, cu excepția mea, a primit cravata roșie. A fost pentru mine momentul în care am avut revelația stigmatului – de neînțeles atunci – pe care îl purtam și din care avea să se nască de altfel peste ani și Memorialul Sighet.

Așa cum au fost însă, acele debuturi nu semănau cu nimic ce se publicase în România anilor anteriori și reușiseră o breșă în realismul socialist, care nu avea să se mai redreseze niciodată. Influența lor asupra climatului literar a fost atât de mare încât peste numai doi-trei ani următoarea serie de debutanți (șaptezeciștii), ca și noi, cei ajunși deja la a doua carte, am reușit să refuzăm concesiile, continuând totuși să publicăm. Asta nu înseamnă că a fost ușor (am povestit pe larg în urmă cu vreun an în revista „22”, sub titlul O întâmplare, istoria apariției celui de al doilea volum, Călcâiul vulnerabil). De altfel, imediat dup㠄tezele din iulie” șurubul s-a strâns din nou, iar șaizeciștii și șaptezeciștii au intrat cot la cot într-o luptă comună cu cenzura din ce în ce mai rafinată și mai subtilă, atât de subtilă încât la un moment dat (în ’77) a fost chiar desființată pentru ca, nevăzută, să funcționeze mai perfid (îmi amintesc de exemplu momentul din ’82 când nuvela mea Zburătoare de consum a fost scoasă din paginile „Vieții Românești” nu de cenzura care „nu exista”, ci de tipografii care ar fi refuzat să culeagă un asemenea text antisocialist). Ca să revin însă la momentul volumului meu de debut, el apărea după ce câțiva ani numele meu fusese interzis pentru că, după ce în 1959 debutasem în „Tribuna” din Cluj cu două poezii semnate Ana Blandiana, secțiunea de învățământ și cultură a regiunii Oradea a trimis tuturor publicațiilor din țară o scrisoare circulară în care se atrăgea atenția că sub acest pseudonim se ascunde fiica unui dușman al poporului care nu trebuie publicată (textul a fost publicat nu demult de către Lucian Dumbravă într-o culegere de documente din arhivele literare ieșene).  

- Se tot vorbește în mediile literare românești despre șansa / neșansa literaturii române de a avea un premiu Nobel. Sunteți tradusă, editată, aveți lecturi cu public în Occident, acolon unde se fac cărțile și se "trag sforile". Ați fost vreodată propusă la acest premiu? Credeți că, pur și simplu, nu este de ajuns să scrii bine pentru a-l obține, mai trebuie să faci ceva pe deaupra pentru a intra în grațiile juriului?

- Obsesia Nobelului este o formă de provincialism și, pentru români, un tip de fixație care se înscrie în linia obișnuinței noastre maladive de a aștepta totul de la alții, de la liberate și bunăstare până la recunoaștere. Unele din motivele pentru care românii nu au un Nobel pentru literatură (pentru că obsesia se exercită mai ales aici) țin de noi înșine: 1) suntem un popor care n-am avut talentul punerii în lumină a valorilor pentru simplul motiv că n-am crezut niciodată noi înșine suficient în ele; 2) niciodată un român nu vorbește bine de un alt român, iar dacă asistă la elogiul făcut de un străin unui alt român, va găsi întotdeauna o replică suficient de picantă pentru a anihila lauda. 3) niciodată, în nici o epocă, statul român nu a considerat că trebuie să aloce sume importante reprezentativității diplomatice și culturale, iar atunci când cineva ca Titulescu a făcut-o a fost atacat cu înverșunare până a fost doborât. (Nu vreau să spun prin asta că Nobelul se câștigă cu bani, cu bani se construiește piedestalul pe care trebuie înălțată imaginea unui popor pentru a fi văzut de ceilalți). Alte motive țin de subiectivitatea și de aproximația pe care o presupune orice juriu influențat de istorie, de politică, de political corectness, de diverse prejudecăți la ordinea zilei, de câte și mai câte. E destul să ne gândim că Nobelul nu a fost decernat nici lui Tolstoi, nici lui Rilke, nici lui Borges, ca să ne dăm seama cât de relativ este totul și să coborâm cu picioarele pe pământ. Un lucru e sigur: prin regulament candidaturile nu sunt făcute publice, ba chiar se cere celor chemați să le propună discreție absolută și niciodată nu se anunță odată cu numele câștigătorilor, numele challengerului sau al învinșilor. Deci tot ce se povestește în acest domeniu despre candidaturi românești este legendă. Cum aș putea ști deci – eu sau altul – dacă am fost sau nu propuși? PEN Clubul Român, al cărui președinte sunt, a propus în anii ’90 pe Ionesco, pe Cioran, iar în anul 2000 pe Gellu Naum. N-am făcut publicitate pentru că așa ne obliga regulamentul marelui premiu. Și la ce altceva ar folosi un astfel de zvon decât la amplificarea invidiei colegilor? În ceea ce privește întrebarea tranșantă, prefer să vă spun că am trei cărți de versuri publicate în suedeză și că îmi face plăcere că au fost bine primite de critica literară, ceea ce – bunul simț mă obligă să recunosc – este meritul traducătorilor cel puțin atât cât al meu.

 

 


respiro©2000 All rights reserved