Ardian-Christian KUCIUK

     Persoanele:

     Adam - un pic matur, un pic copil, un pic luat, conştient.

     Celălalt - celălalt.

     O cameră mare, cu ferestrele mereu spre asfinţit.

Pe peretele stâng atârnă o puşcă balcanică străveche. Puşca aceasta este atât de veche, încât n-o să tragă nici la începutul, nici la mijlocul şi nici la sfârşitul întâmplării relatate mai jos. Ca să ne asigure că nu e periculoasă, puşca nu are trăgaci.

În cameră se află un pat, un scaun cu trei picioare, o oglindă crăpată şi un geamantan alb.

Uşa camerei se află lângă drumul mare; pragul uşii este în acelaşi timp şi unul dintre pragurile neînsemnate ale drumului mare. Dimineaţa devreme şi noaptea târziu, această uşă nu poate fi deschisă, căci rezemat pe ea, din afară, doarme câte un cerşetor, câte un beţiv; o dată a adormit chiar un mort.

În cameră, ca de obicei, se află Adam, astăzi în a treia încercare de a se sinucide. Ţine o sfoară în mâini şi-o măsoară ca şi cum ar fi fost o cravată, şi trage de ea, ca să vadă dacă-l poate ţine sau nu, căci Adam dispreţuieşte eşecurile, fie ele şi în domeniul sinuciderii.

Cineva bate la uşă.

Adam: Da, intră! Dacă nu eşti mort şi dacă n-ai venit să te sinucizi, intră. Nu de altceva, dar n-am decât o singură sfoară. Dacă ţi-ai adus sfoara, mai discutăm… Intră!

Intră Celălalt. E slăbuţ, îmbrăcat într-o sutană jegoasă, desculţ, cu o barbă gri, nu prea poate fi descris. Nu pare foarte uimit, dar îşi trădează o anumită teamă, aidoma unui om care a fost posedat pe neaşteptate de vreun fenomen paranormal, după care se trezeşte într-un loc şi într-o viaţă complet necunoscută.

Adam: Ţi-ai adus sfoara? Eşti mut? Sau eşti vreun înger?… Dacă nu ţi-ai adus sfoara, să nu te aştepţi să mă întorc să văd cum arăţi, că nu-mi pasă. Am văzut destule feţe omeneşti; mă simt aproape orb când mă uit la feţe de genul ăsta. Ia loc!… Ia loc, am zis; dacă nu iei loc, ia-ţi paşii înapoi, că n-avem timp de pierdut cu pălăvrăgeli.

     Celălalt se aşează la scaunul cu trei picioare. Adam îşi leagă cravata şi se opreşte în faţa ferestrei. Nu se întoarce să vadă cine-i oaspetele. Afară se lasă seara.

Adam: E clar că-mi poţi rămâne străin până la capătul vieţii mele sau al  vieţii tale. Si eu îmi sunt străin din când în când. Mai ales în vremuri în care nimeni nu mă părăseşte, când buzunarul mi-e plin de bani sau când nu-mi vine să mă sinucid. Stiu, ştiu că nu eşti surd. Aud cum respiri; nu prea ai stofă de surd. Înseamnă că eşti un fel de înger încremenit... Să taci, ca să nu fim străini, da? Fă-te una cu lucrurile dimprejur, ca să credem amândoi că niciodată n-ai lipsit de aici... Ar însemna să fii un fel de păpuşă. Iar eu ador păpuşile, precum sclavul îşi adoră stăpânii, căci voi păpuşile sunteţi stăpânii noştri. Căci voi păpuşile v-aţi detaşat de viaţă, de toate lucrurile împuţite, şi ne aşteptaţi cu răbdare; aşteptaţi să ne căim sau să ne sinucidem. De aceea, îţi mărturisesc, cu inima în mână sau în dinţi, cum vrei, că sunt la a treia încercare de a mă sinucide. Dar am renunţat acum câteva clipe, bineînţeles nu datorită venirii tale, căci mă pot sinucide şi în prezenţa ta, dar am renunţat fiindcă am ajuns la concluzia că sinuciderea asta nu e decât un mod bizar de a face dragoste singur. Dar dragostea singur nu duce nicăieri, iar nicăieri am ajuns deja. Avem de a face cu un soi de pleonasm, dacă te pricepi la limbi… Prima oară m-am suit pe pervazul balconului de la etajul cinci şi am vrut să-mi pictez creierii pe asfalt, fiindcă părinţii mei s-au bătut ca nişte fiare, iar eu mă simţeam în plus, dar pe urmă, uitându-mă la oamenii care se-ntorceau de la servici, de la cârciumi, de la nunţi, de la înmormântări, mi-am dat seama că nu aflasem cine ieşise învingător, mama sau tata, şi m-am întors în viaţă… A doua oară, da, mi-a venit pur şi simplu să-mi iau viaţa asta, era o dimineaţă de noiembrie, ploaie, vânt, întuneric, cu o noapte în urmă mă masturbasem ca prostu’, cam aşa, deci mi-a venit să-mi înghit limba. Stii cine m-a salvat? O înjurătură. Da, da, o înjurătură scârboasă, o dare în pizda măsii, vorba aia, ştii chestia cu câinii care latră nu muşcă, da, cam aşa ceva, de câte ori înjuri, nu-ţi poţi înghiţi limba... A fost o înjurătură oarecare, foarte des folosită la bodegile oraşului, dar degeaba, că nimeni altul n-a scăpat cu viaţa de o înjurătură, cum am scăpat eu. Ai înţeles, nu? Ai înţeles că nu-ţi poţi înghiţi limbă atunci când înjuri din tot sufletul. E bine că nu mi-a ieşit sufletul. Nu?

Celălalt: E bine.

Adam: Uite, că păpuşile mai şi vorbesc!… Uite ca-ţi ştiu şi limba maternă sau paternă!... Da, domnule. A treia oară a fost acum câteva ore, tot pur şi simplu. Iubita m-a părăsit acum trei luni din cauză că sunt prea conştient. Eşti un ratat desăvârşit, mi-a spus, dar eşti şi foarte conştient. Scurt: nu eşti jumătatea mea. Dar eu ştiam de mult că noi oamenii adevăraţi putem face şi fără jumătatea noastră sau a celorlalţi, adică doar cu noi înşine. Adică: doar cu jumătatea pe care o aşteaptă ceilalţi. De fapt, m-a durut această despărţire, dar am fost chiar fericit să mă doară ceva după atâţia ani lipsiţi de durere. Te pomeneşti că aceasta o fi fost şi misiunea ei în viaţa mea: să-mi spună că durerea nu încetează chiar dacă tu ai încetat de mult să mai iubeşti ca un nebun… Da, m-a făcut şi prost. Conform filozofiei sale, prostia nu-i decât expresia cea mai camuflată a răului. Foarte bine. Văzând eu ce bine o duce răul în această lume, imediat am făcut pe prostul şi vreau să zic că m-am simţit dintr-o dată ocrotit, privilegiat, norocos aş putea spune. Dar, în acelaşi timp, ştiam care e culmea ghinionului.

Celălalt: Car e?

Adam: Să faci pe prostul şi să rămâi aşa. Si eram foarte chibzuit, foarte atent la mine însumi... Trăim în vremea durilor, domnul meu, iar eu devenisem un dur. Ca să zic aşa: nici moartea n-are ce să-mi mai ia!

Celălalt: Dar ea?

Adam: Cine?

Celălalt: Iubita dumitale.

Adam: Ea s-a dus.

Celălat: Unde?

Adam: În neant.

Celălalt: Si n-ai făcut nimic s-o opreşti? N-ai făcut nimic s-o păstrezi?

Adam: Nu. Neant a vrut, neat a primit. S-o păstrez pentru ce?! Si aşa devenise un soi de varză stătută.

Celălalt: Nu înţeleg.

Adam: E simplu. Timp de trei ani de zile, eu am făcut-o varză, din toate punctele de vedere. Pe urmă, o varză n-are cum să devină mai varză decât este, deci devine varză stătută.

Celălat: Îi spuneai “Iubita mea”...

Adam: Si?!

Celălalt: N-o iubeai?

Adam: S-o iubesc?! Aveam vreun motiv?

Celălalt: Nu era frumoasă?

Adam: Era, dar nu era singura femeie frumoasă din lume. Poate tocmai de aceea....

Celălalt: Era totuşi aproapele tău…

Adam: Dar şi propriul său rahat îi e omului apropiat, dar omul îl trădează din el în fiecare zi, de câte ori nu e constipat.

Celălalt: Înseamnă că n-o puteai iubi.

Adam: Îi spuneam iubita mea, îi spusesem de vreo trei mii de ori c-o iubesc, iar când ne împreunam parcă simţeam ceva deosebit, dar nu ştiu dacă am iubit-o vreodată. Cu atât mai puţin îmi pot da seama acum. Sunt doar două posibilităţi: ori am iubit-o enorm şi repetarea mantrei “Te iubesc” m-a mutat încet încet din adevăr la nepăsare, ori n-am iubit-o niciodată, ci pur şi simplu am vrut şi eu să iubesc şi-am repetat în prostie, ca toate filmele şi ca toată lumea, mantra “te iubesc” şi n-am reuşit. Să ştii că nu mi-e ruşine. Ţie, nu?… Taci? De ce taci?

Celălalt: Ce-mi propui tu să fac?

Adam: Să te uiţi la asfinţit.

Celălalt: Mă uit la asfinţit.

Adam: Asfinţitul mi-e un fel de drog. Înţelegi?

Celălalt: Încerc.

Adam: De câte ori eşti părăsit, sau pur şi simplu te simţi părăsit, uite-te la asfinţit. Microbul oratoriei se înfierbântă-n tine, te copleşeşte; stomacul tău, gâtul tău, gura ta, în general toate vămile trupeşti prin care trebuie să sară cuvântul se desfac; poţi spune, te poţi spovedi, oricui, la orice lucru viu sau mai puţin viu… Imediat îţi dai seama cât de mulţi părăsiţi zumzăie, aidoma muştelor verzi în jurul unui rahat, prin rărunchii acestei lumi, şi imediat - e o revelaţie - în prezenţa atâtor fiinţe părăsite, una mai scrijelită decât alta, una mai păpuşă în devenire decât alta, te simţi perfect. Să ştii că nu-i cinism. Simţi o bucurie neagră în suflet. De fapt, nu e o bucurie neagră, roşie sau albastră sau gri. E o bucurie în general, independentă, fără culoare... Simţi cum eşti copiat. Copiat, de nu mai ai aer. Există chiar o poveste adevărată pe tema asta. Au fost odată ca niciodată doi fraţi, fiecare fiind aproapele celuilalt. Erau aşa de adânc scufundaţi în comun, încât n-aveau nimic ieşit din comun, în afara morţii unde nu intraseră încă. Timp de o viaţă, scurtă şi intensă ca a geniilor, unul dintre fraţi l-a copiat pe celălalt în toate. Într-atât de bine l-a copiat, încât la un moment dat, fatal bineînţeles, fratele cel copiat nu s-a mai simţit în viaţă şi s-a sinucis. Întrebarea este: care să fi fost cea mai crâncenă durere a celuilalt frate? O ştii?

Celălalt: Nu.

Adam: Că n-are pe cine să mai copieze.

Celălalt: Detest idolatria.

Adam: Dar n-ai altă cale. Ce, vrei să spui că matale nu copiezi pe nimeni?!

Celălalt: N-am nevoie.

Adam: Dar tu nu eşti pur şi simplu o balegă, dragul meu, deşi chiar şi dânsele se copiază reciproc.

     Se întoarce spre Celălalt.

Adam: Tu ai personalitatea ta, ai… Vai de capul tău, ce personalitate poţi să ai! O întrebare fără supărare: eşti mort?

Celălalt: Nu.

Adam: Eşti chiar aici, în camera mea?

Celălalt: Da.

Adam: Si nu eşti mort nici din punct de vedere al mirosului?

Celălalt: Nu.

Adam: Dar cum de ai reuşit să ajungi aici?

Celălalt: Pur şi simplu.

Adam: Înseamnă că te iubesc zeii, în timp ce n-ai fost jefuit sau omorât sau chiar sfâşiat de câinii vagabonzi ai cartierului. N-ai fost nici jefuit, nici omorât, nici sfâşiat?

Celălalt: Nu, slavă Domnului. Se întâmplă şi aşa ceva?

Adam: Nu citeşti ziarele. Nu eşti baştinaş. Nu prea eşti în toate minţile. Nu prea ai fundament social, cum s-ar zice... Mai degrabă ai fi un ceresc rătăcitor care a cerut azil în timpul nostru. Eşti dumneata aşa ceva?

Celălalt: Nu.

Adam: Adevărul e că trebuie să încuiem uşa.

Celălalt: De ce?

Adam: Fiindcă dumneata eşti în pericol. N-ai idee cât de în pericol eşti.

Celălalt: De ce?

Adam: Păi, am uitat să-ţi spun că am harul de a-i cunoaşte pe ceilalţi fără să stau preu mult de vorbă cu ei. De aceea nu m-am întors imediat spre tine. Când te-ai uitat ultima oară în oglindă?

Celălalt: Ce înseamnă oglindă?

Adam: Las-o baltă! Nu fii chiar sfânt acum!

Celălalt: Nu m-am uitat niciodată în ceva care nu ştiu ce este.

Adam: Deci, nu ştii cum arăţi.

Celălalt: Arăt eu în vreun fel?

Adam: Arăţi ca un mort evadat din cavou. Povestea e simplă. Ai evadat, nimeni nu te-a arestat, deşi umbli neviu şi neîmbălsămat pe stradă, cu asta se explică şi norocul matale în faţa ucigaşilor, a pungaşilor, a maidanezilor înfometaţi etc; ai barbă (asta creşte şi după moarte), ai o faţă nepărtinitoare, semeni cu toţi ceilalţi morţi de o vârstă cu tine, adică ai cam ocolit adevărul în timp ce-mi spuneai că nu copiezi pe nimeni, dar… dar ai o sensibilitate aparte. Asta, slavă Domnului, nu e contagioasă, deci eşti în pericol. Simţi nevoia acută să fii ocrotit. Trebuie să fii schimbat, transformat chiar, ca nimeni să nu creadă că nu eşti de aici, altfel încep bârfele, nebuniile, interogatoriile, chestiuni de genul ăsta, scurt: nici mie, nici ţie n-o să ne fie bine. În halul în care arăţi acum, eşti prea descoperit, întru totul neapărat, cum s-ar zice… Accepţi?

Celălalt: Ce anume?

Adam: Să devin ocrotitorul tău.

Celălalt: Ai tu puterea aceasta?

Adam: Oricine o are. Si nu e putere, ci slăbiciune.

Celălalt: Cum aşa?

Adam: E simplu. Presupun că nu te vei opri să mori aici, la mine acasă, nu?

Celălalt: Nu.

Adam: Înseamnă că eşti un drumeţ.

Celălalt: Sunt.

Adam: Si când te-ai gândit să pleci de aici?… Doar n-ai venit să-mi devii concubină…

Celălalt: Doamne fereşte!

Adam: Doar ştii că jumătatea curajului e formată din plecare. Sau din fugă.

Celălalt: Am să plec şi eu într-o zi.

Adam: Hm, într-o zi... Dar deocamdată te odihneşti, nu? Te mai încălzeşti un pic, mai bagi ceva în gură…

Celălalt: Nu prea mănânc… Am venit doar să văd un om. Atât.

Adam: Si uite că ţi-a surâs norocul, deşi ţi-a surâs cu faţa mea.  Oamenii de azi trăiesc în mari depărtări unul de celălalt; nu-ţi pot spune unde-l vei vedea pe următorul. Drumul de la un om la altul este pavat cu canibali.

Celălalt: Ce înseamnă canibali?

Adam: Un canibal este un membru simpluţ al vremurilor noastre, care stă şi se gândeşte la un alt membru al vremurilor noastre, dar nu se gândeşte la el cu creierii, ci cu stomacul.

Celălalt: Nu prea pricep.

Adam: Vei pricepe când te vei afla, dacă ţi-e scris, în toiul gândirii unui asemenea membru.

Celălalt: Dacă mi-e scris…

Adam: Dacă pleci în halul ăsta…

Celălalt: În care hal? 

Adam: Eşti de acord că, de intenţionezi să ajungi undeva, trebuie neapărat să nu fi murit altundeva?

Celălalt: Cred că da.

Adam: Iar ca să nu mori undeva înainte să ajungi altundeva, trebuie să te aperi. Mie, de pildă, mă cutremură spaimele nu înainte să ajung acasă, cum ar fi fost şi firesc, ci imediat după ce am ajuns. Imediat ce-mi încui uşa, tremur totul, parcă aş fi un sentiment de nesiguranţă.

Celălalt: Mie, până acum, nu mi-a fost frică de nimic. De nimeni.

Adam: Te cred şi eu. Străluceşti de o naivitate care, scuză-mă, nu prea face casă bună cu oamenii normali.

Celălalt: N-ai zis tu că oamenii normali sunt morţi?

Adam: Da, e şi ăsta un mod de a spune că eşti viu.

Celălalt: Sunt viu.

Adam: Înseamnă că, în afara ajutorului dumnezeiesc de care beneficiază sau nu majoritatea drumeţilor acestei lumi, tu ai nevoie să fii cât mai sigur. Să fii, cum s-ar zice, un fiu demn al acestei lumi care-şi mănâncă majoritatea fiilor, dar nu pe toţi. Tu trebuie să te alegi printre aceştia din urmă, ca să nu fii mâncat de maică-ta. Sau vrei să fii mâncat de maică-ta?

Celălalt: Nu.

Adam: Înseamnă că accepţi.

Celălalt: Dar ca să mă apăr atât de mult, trebuie să am şi o importanţă deosebită în comparaţie cu ceilalţi oameni, nu? Trebuie să am, cum s-ar zice, o misiune importantă de îndeplinit.

Adam: Si nu ai?

Celălalt: Cred că da.

Adam: Păi, să ştii că nu există om fără misiune în lumea asta. Chiar şi proştii au o misiune bine definită. Chiar şi rataţii. Chiar şi morţii, aş spune. Ca să nu vorbim de canibali.

Celălalt: Atunci, ce putem face?

Adam: Adevărul e că tu nu prea ai ce face. Cel ce are ce face cu tine sunt eu. Tu doar trebuie să rămâi cum eşti. Nemişcat, ascultător, cu luare aminte. Vezi, naivitatea asta a ta miroase a început de prostie. Sau, mai bine zis: a copilărie prelungită, întârziată. La prima vedere, pari înţelept, jură lumea că ştii totul, că nu vii din afară, ci din lăuntrul interlocutorului, dar pe urmă, după ce-ţi deschizi guriţa, naivitatea mai sus menţionată te dă de gol.

Celălalt: Nu prea am trăit pe lumea aceasta, cum s-ar zice.

Adam: De aceea te voi schimba. Nu e nimic interzis, nimic necurat, nimic de speriat. Pur şi simplu, am să te fac altul. Unul sigur, de neclintit, rece şi tare ca stânca. Totul seamănă perfect cu o iniţiere, cu un botez ieşit din comun. Să nu te sperii, că nu-s vreun acaparator de suflete. Nu-s nici conducător de sectă; cu atât mai puţin sunt un prooroc mincinos.

Celălalt: Cred că mi-e suficient primul meu botez. Nu pot trăda pe nimeni, cu atât mai puţin pe Dumnezeu.

Adam: Dar primul tău botez, dragul meu, te apără, dar nu-ţi bagă-n sac. Să zicem că o duci aşa, fără spaime d-ale mele, fără oprire, fără casă stabilă, drumeţ pe viaţă, grozav, dar, la un moment dat, fatal bineînţeles, să nu crezi că nu te vor sfâşia. Te vei întreba: cum oare? Oare nu ştii?! Ei, tocmai cum nu ştii te vor sfâşia… Stai aşa, că vin imediat.

Celălalt: Unde te duci?

Adam: Să-mi iau sfintele tacâmuri.

Celălalt: Poftim?

Adam: Foarfecile, parfumurile, spuma de ras, pasta de dinţi, hainele zilelor noastre, bijuteriile, cravata, pantofii, un spray paralizant, un ceas punctual, tot ce trebuie.

Celălalt: Parcă te-ai grăbi să pregăteşti un mort.

Adam: Ar însemna să fi fost îngerul dumitale păzitor.

Celălalt: Văd că ţi-ai asumat deja toate responsabilităţile.

Adam: Văd că şi îngerul dumitale trebuie schimbat… Să nu-ţi iei privirea de la asfinţit!

     Adam aduce lângă scaun geamantanul alb.

Celălalt priveşte noaptea.

Adam se uită la Celălalt cu duioşia unui tată trecut prin multe.

Adam: Ai auzit ceva despre vremurile spaimei sau despre spaima vremurilor, că e acelaşi lucru?

Celălalt: Vag… Ce ai acolo?

Adam: Sfintele tacâmuri.

Celălalt: Adică?

Adam: Adică mântuirea dumitale.

Celălalt: Nu pricep.

Adam: Am eu înfăţişare de fiinţă independentă?

Celălalt: Ce înseamnă independentă?

Adam: Să nu crezi că eu n-am avut bunici şi părinţi. Am avut şi părinţi, şi bunici. Am avut chiar străbunici. Unul din străbunicii mei, fusese poreclit “Găuritul”, căci avea şapte gloanţe în trup, unul chiar în cap. A murit de moarte bună. Puşca lui, da, cea pe care o vezi atârnată pe perete, a trecut pe mâinile bunicului meu, care a fost poreclit “Găuritorul”, fiindcă îi găurea pe alţii. Puşca pe care o vezi atârnată pe perete, după moartea bunicului meu, a trecut pe mâinile statului, căci taică-meu, poreclit “Gură-spartă”, în beţiile care l-au îngropat, se băgase până-n gât în vitejiile străbunilor, iar statul temporar l-a crezut. L-a şi băgat la pârnaie. Dar l-a şi scos din pârnaie. Pe vremea aceea, eu făceam pe funcţionarul neînsemnat la o fabrică de borcane. După ce taică-meu a ieşit din pârnaie, puşca a venit şi ea acasă, căci nimeni nu putea s-o folosească. O castraseră, cum s-ar zise, nu-şi mai avea trăgaciul; devenise stearpă. Eşti atent?

Celălalt: Da.

Adam: Dar care a fost viaţa mea de atunci, ca să pricepi matale ceva cât mai exact în legătură cu spaima vremurilor sau cu vremurile spaimei, că e acelaşi lucru... Nu chiar întâmplarea făcu să nu am în mine nimic din străbunicul sau bunicul sau din taică-meu. Nu eram nici găurit, nici găuritor, nici gură-spartă. Ca şi tu, de altfel.

     Adam deschide geamantanul alb.

Adam: Ai fost vreodată copil?

Celălalt: N-am încetat niciodată să fiu copil.

Adam: Apreciez siguranţa dumitale. Nici eu nu încetasem niciodată să fiu copil, până-n clipa în care m-am trezit cu un copil mort în mine. Slavă Domnului că nu era ghiulea, că deveneam imediat şi pe viaţă cocoşat. Tu, eşti cocoşat?

Celălalt: Nu.

Adam: Felicitări! Nici eu nu-s, dar nu-s nici copil. M-am îndrăgostit.

Celălalt: De cine?

Adam: Doar nu de tine, nu te speria. De o fată.

Celălalt: Acum?

Adam: Nu, acum douăzeci de ani.

Celălalt: Fata care te-a părăsit?

Adam: Prima care m-a părăsit, nu ultima.

Celălalt: Deci, sunt două femei diferite.

Adam: Da. Pregăteşte-te, că începem.

Celălalt: Ce?

Adam: Ritualul.

Celălalt: Ce trebuie să fac?

Adam: Să stai nemişcat.

Celălalt: Vei rosti ceva?

Adam: Ce?

Celălalt: Vreo formulă magică, vreo mantră, cum e obiceiul…

Adam: Păi, n-am rostit formule până acum?! Tu chiar crezi că ritualul acum începe? Chiar nu-ţi dai seama că ai început să fii altul, să fii tu însuţi imediat după ce-ai trecut pragul acela?… Ei, află că nu mai eşti cel dintâi!

Celălalt: Si nu e bine?

Adam: E mai bine decât bine: e mântuitor… Începem!

     Adam îl leagă pe Celălalt de gât cu sfoara sinuciderii, pe urmă îi înveleşte umerii, pieptul şi spatele cu o faţă de masă. Scoate o foarfecă mare, se concentrează câteva secunde, trage sfoara uşor şi începe să-l tundă.

Adam: Ce părere ai de tunsoarea mea?

Celălalt: Bună.

Adam: O vei avea şi tu.

Celălalt: Vrei să spui că te copiezi pe tine în mine? Prin mine.

Adam: Nu, dragul meu. Nici nu te copiez, nici nu mă copiez, ci doar te salvezi. Ce vrei? Vrei să ajungi doar un funcţionar nenorocit care se otrăveşte cu nouă cafele pe zi şi care face dragoste cu o amantă oarecare, mereu soţia altuia, şi s-o munceşti precum zidarul zidul, iar ea să te suporte precum zidul zidarul; vrei să te culci cu puşca aia care atârnă pe perete, cum m-am culcat eu ani de zile, că mi-era frică, de nu-mi venea să cred, dar fricii îi venea să creadă şi chiar să mă sfâşie, şi mă sfâşia, să ştii; vrei să fii mâncat, scuipat, uitat, călcat din picioare?! Cu puşca nu poţi face copii, dragul meu, oricât te-ai strădui. Eu azi sunt, mâine mor; cine va avea grijă de tine, băieţaş?! Îngerii au fost înghiţiţi de asfinţit, e deja noapte, noaptea nimeni nu te iubeşte decât trupeşte, noaptea nimeni nu-şi aduce aminte de tine decât în treacăt, cu patimi nu chiar curate, nu chiar pe gratis, fiindcă iubirea a fost înghiţită de îngerii care o păzeau… Ce vrei, mă’? Vrei să te îndrăgosteşti şi să-ţi fie dor de ea, şi să născoceşti tot felul de nebunii, inclusiv sufletul, doar ca să nu te duci în pi…erzania mătii şi pe urmă s-o cucereşti, şi să faci dragoste cu ea şi să nimerească a fi frigidă şi s-o lingi până să ţi se scurgă creieri din gură şi să nimerească a fi nimfomană şi să te lingă şi să te stoarcă până să ţi se scurgă viaţa prin gura ei şi să nimerească cuminte şi să fugă din pat imediat ce eşti şi tu învins de vreo patimă cam interzisă şi să nimerească a fi femeia vieţii tale şi să se fi culcat mereu accidental întocmai cu cei pe care nu-i poţi înghiţi nici măcar şase luni după moartea-ţi, ai?! Vrei să fii răstignit, martirizat, ridicat în slăvi postume? Nu mai ai loc! Sau vrei pur şi simplu să rămâi toată viaţa copil şi să te facă viaţa în fiecare ceas, că viaţa nu-i decât o târfă care ori te face, ori o faci, iar rezultatul e acelaşi: tu vei muri, nu ea.

Celălalt: Apreciez siguranţa dumitale. Apreciez înţelepciunea dumitale.

Adam: Îţi baţi joc fiindcă n-ai trăit şi nu trăieşti nici sub şi nici pe pielea mea. Iar eu nu-mi bat joc, eu doar te ocrotesc. Ceea ce vei aprecia tu mai târziu; sper să nu fie prea târziu.

Celălalt: Nu mi-am bătut joc.

Adam: Contează?

Celălalt: Nu mi-am bătut joc.

Adam: Iar eu muncesc aici ca nimeni să nu-şi bată joc de tine.

Celălalt: Crezi că vei reuşi?

Adam: E greu, dar nu e prima oară.

Celălalt: Si cum a fost prima oară?

Adam: Dureros. Ca o deflorare.

Celălalt: Ce înseamnă deflorare?

Adam: Un soi de cunoaştere mai adâncă.

Celălalt: Pe cine ai cunoscut mai adânc?

Adam: Pe tine! Întinde-ţi ceafa!… Bine că nu eşti cărunt.

Celălalt: De ce?

Adam: Pentru că mi s-a terminat vopseaua. Ai un păr ca al meu, vei reuşi.

Celălalt: Ce anume?

Adam: Vei reuşi să ai faţa de care ai nevoie. Vei avea o faţă ca lumea, cum s-ar zice, faţa vieţii tale.

Celălalt: Cum arată această faţă?

Adam: După asemănarea noastră.

Celălalt: Adică?

Adam: Faţă de om importat de altundeva, căci ăştia sunt şi oameni importanţi. Faţă intraductibilă, dură, sobră, rece ca gheaţa, dar voluptoasă, plină de promisiuni uluitoare, tabu. Faţă de maestru în ale lumii. Faţă cenuşie, bărbierită, uscată, mută. Faţă de neclintit, de necompromis, de statuie. Faţă de vânzare, dar la preţuri pe măsură.

Celălalt: Poţi?

Adam: Buze strânse, oarecum mov, de stafie, buze care vorbesc rar, dar ce trebuie. Fălci de leu, ochi de vultur, dinţi de hienă, gât de bou, inimă de piatră, falus de fier înroşit, virilitate de ţap, creier de şarpe, picioare de cangur, muşchi de vită, viaţă de crocodil.

Celălalt: Suflet…

Adam: Închide gura, că era să-ţi iau buzele cu tot cu mustaţa asta regresistă! Aşa!… Dăm jos şi barba, că nu-şi are rostul. Stiu, ştiu c-a trebuit s-o creşti ani de zile. Ai crescut-o ca pe un copil, ca pe o iubită mult mai tânără decât tine. Dar trebuie s-o tăiem. Nici un copil, nici o iubită nu contează în faţa mântuirii tale. Tu crezi că eu mi-am dat jos barba din prostie? Nu, din motive de supravieţuire… Aşa!

     Celălalt seamănă deja cu Adam. Acesta se uită la Celălalt mulţumit, îl parfumează, îl piaptănă, îi dă o palmă părintească, pe urmă pune tacâmurile în geamantan. Închide geamantanul fără să scoată o vorbă. Celălalt stă nemişcat pe scaun.

Adam: Hainele tale noi sunt pe pat. Stii să te îmbraci?

Celălalt: Da.

Adam: Atunci îmbracă-te şi pregăteşte-te de ieşire. Ritualul s-a sfârşit.

Celălalt: Trebuie să spun ceva?

Adam: Da, să te îmbraci în tăcere.

     Adam deschide uşa de la intrare. Se uită afară.

Adam: Putem spune că avem de-a face cu o seară uşurată... Nici un mort nu s-a încumetat să doarmă azi pe uşa noastră...

Iese.

     Celălalt se schimbă în faţa ferestrelor mari, de unde nu se mai vede nimic. Seamănă mult cu proaspătul său ocrotitor. Celălalt se uită în oglinda crăpată, se aranjează, pe urmă păşeşte încet spre puşca străveche, o ia în mână şi-o îndreaptă spre ferestre, spre pat, spre hainele-i vechi, în toate direcţiile.

Celălalt (cu voce tare): Ieşi afară! Iaşi afară, am zis! Nu e loc pentru doi aici. Ieşi afară! Zici că scula asta e veche de nu mai ştie cum se trage, n-are nici trăgaci, n-are nimic, dar şi furia mea e veche, e uriaşă, de jur pe ce vrei sau pe ce nu vrei tu, că o pot face să tragă. Afară! Ieşi afară şi uite-te de acolo la asfinţit sau la anti-sfinţit, nu mă interesează. Afară! Nu e loc pentru doi aici, fie unul chiar împuşcat cu baba asta. Pricepi! Afară, găuritule, găuritorule, gură-spartă, viaţă-zdreanţă, neant al nimănui ce eşti! Afară, că…

Îşi revine brusc. Tace timp de un minut, cu ochii închişi.

Celălalt: … pe cuvântul meu de onoare, ştiu că unul dintre noi a ieşit şi altul a rămas aici, dar numai cel ce a rămas înăuntru ştie care dintre noi a ieşit afară.

Vocea lui Adam din afară: Pe cuvântul meu de onoare, ştiu că unul dintre noi a ieşit şi altul a rămas aici, dar numai cel ce a ieşit afară ştie care dintre noi a rămas înăuntru…

     E deja întuneric.

Ardian-Christian KUCIUK  (pseudonimul literar al lui Ardian KYÇYKU) s-a nãscut la 23 august 1969, în oraşul Pogradec din Albania. A absolvit Facultatea de Istorie şi Filologie a Universitãţii din Tirana în 1991. Şi-a susţinut doctoratul în Literaturã Comparatã şi Universalã la Universitatea Bucureşti (1998) cu teza: “Direcţii în modernismul european şi ecoul lor în perioada interbelicã a literaturii albaneze”. Este doctor în Filologie şi doctorand la Facultatea de Teologie a Universitãţii Bucureşti, cu teza: “Relaţia Dumnezeu-cosmos în religiile monoteiste”. A debutat în literatura albanezã cu nuvela “Dezmeticire” (1986), iar în 1989 i s-a decernat la Tirana premiul naţional pentru romanul “Triumful lui Proteu”. A debutat în literatura românã cu romanul “Anul în care s-a inventat lebãda” (Bucureşti 1997). Alte cãrţi ale autorului, scrise şi publicate în limba albaneză: “În imperiul pietrei” (1993); “Neamul Morţilor” (1997), “Noaptea dupã anul zero” (1998); “Muza Jocului” (1999); “Traducerea” (1999); “Fluviile Saharei” (1999); “Pofta de pâine cereascã” (2001); “Diva sau Mâncãtorul de Flori” (2001); “Îngerii de prisos” (2002), "Cristalul şi hienele” (2002). Cărţi scrise şi publicate în limba română: “Dulcea tainã a nebuniei” (1998); “Un trib glorios şi muribund” (1998); “Zeul Epigon” (2000); “Dragoste la ultima vedere” (2000), "Trilogia" (2002). Laureat al câtorva premii naţionale şi internaţionale, inclusiv pentru pictură (Oslo, 1986), considerat proiectantul şi realizatorul unei noi mitologii balcanice, Kuciuk este membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Uniunii Scriitorilor şi Artiştilor din Albania şi membru corespondent al Central European Academy of Science and Art. Este inclus în dicţionarul “Scriitori români din anii ‘80’-90”, în Enciclopedia “Who’s Who în România” şi într-o istorie a literaturii române. Scrieri ale sale au fost incluse în trei antologii ale prozei româneşti şi au fost traduse în limbile maghiarã, germanã, francezã şi englezã.