Declaraţie

 de Viorel Zaicu

În primul rând ţin să se ştie că cele de mai jos nu mi-au fost impuse de nimeni, ci le-am scris singur, aflându-mă în deplinătatea facultăţilor mintale, astăzi…

Toate necazurile mele au început acum aproximativ douăzeci şi patru de ore. Ieri dimineaţă, la fel ca în toate zilele lucrătoare din ultimii douăzeci de ani, am intrat în instituţie la ora 8:45 a.m., îndreptându-mă spre liftul care urcă la etajul IX, unde se află şi biroul meu. Tocmai când mă pregăteam să deschid gura pentru a-l saluta pe liftier, acesta a luat o poziţie cât se poate de respectuoasă şi, cu mâna la chipiu, a rostit cadenţat: "Bună dimineaţa domnule director Jacob!" Fiind supărat, nu m-am ostenit să-l dojenesc pentru glumă, care mi s-a părut chiar foarte proastă, aşa că am căutat să-mi adun gândurile pentru a rezolva cu maximum de eficienţă problemele din ziua respectivă. La etajul IX, în cei doar cincizeci de paşi pe care îi aveam de parcurs până la uşa biroului meu, păţania s-a repetat de mai multe ori. Nu am apucat să salut pe nici unul dintre cei ce se aflau pe culoar că toţi au sărit să-mi ureze o zi bună, iar eu, ruşinat şi furios, nu mai reuşeam decât să scutur din cap şi să grăbesc pasul pentru a mă refugia mai repede în birou. Corul de saluturi m-a însoţit iritant până în clipa în care am închis uşa pe dinăuntru, rămânând singur. Ameţit cum eram, n-am mai reuşit decât să arunc servieta pe masă şi să mă prăbuşesc în scaun. Timp de douăzeci de ani nu auzisem pe nimeni să spună că l-ar fi văzut pe directorul Jacob. Se spunea chiar că nici subdirectorii nu ştiau cum arată Jacob. În plus, gluma mi s-a părut foarte proastă şi pentru că eu nu eram decât un funcţionar de nivel mijlociu. Să faci una ca asta unui subdirector cu aere şi pretenţii, muncit tot timpul de aspiraţii şi intrigi, da! Atunci ar fi fost o glumă bună; respectivul ar fi putut crede că directorul a murit peste noapte şi el este noul înlocuitor. S-ar fi bucurat, ar fi intrat imediat în joc şi le-ar fi dat ocazia să se bucure celor care puseseră la cale gluma. Dar eu? Un biet funcţionar care a avansat cu doar două grade în douăzeci de ani? Cum aş fi putut să mă bucur? Ce altceva aş fi putut să cred despre această păţanie decât că este o glumă? E drept, după ce m-am văzut singur în şi m-am liniştit puţin mi-a trecut prin cap, preţ de câteva secunde, că totul ar putea fi adevărat. Că cine ştie ce înger păzitor s-a îndurat să mă scape de această slujbă chinuitoare, ale cărei rezultate mi se par lipsite de orice utilitate, şi m-a fericit cu un post mare. Deşi nu-mi dorisem niciodată un post foarte înalt, am început să imaginez tot felul de scenarii despre noile activităţi pe care le-aş fi putut desfăşura odată cocoţat în funcţia de director. Mi-am revenit însă foarte repede, şi asta în primul rând pentru că mi-am amintit că toţi cei care mă salutaseră îmi spuseseră Jacob. Or, în toată viaţa mea, nici măcar o dată nu mi s-a adresat cineva cu acest nume. Prin urmare, puteam fi sigur că glumeau. Crezând că o să se plictisească sau că îşi vor găsi un alt subiect de glume, înainte de pauza de prânz am ieşit până la toaletă. Este probabil inutil să mai adaug că nu lucrasem nimic, căci mă gândisem numai la o soluţie prin care aş fi putut să evit neplăcerile create de o eventuală continuare a glumei. În cei douăzecişiopt de paşi pe care îi aveam de făcut până la toaletă  am întâlnit două secretare cu braţele pline de dosare, care s-au retras spre perete intimidate, înţepenind de respect şi bâiguind un salut care se termina, bineînţeles, cu "domnule director Jacob". Această întâlnire nu a reuşit să mă intimideze, ba chiar mi-a dat ideea să mă prind şi eu în jocul lor, să văd până unde poate merge. La toaletă, un tânăr pe care îl ştiam de vreo şase ani, de când lucra în biroul de alături, mi-a înfipt o mână în piept. Am răsuflat uşurat, gândindu-mă că unii au început deja să se plictisească şi astfel totul se va termina curând. "Ochelarii! Să nu-mi calci ochelarii!" mi-a poruncit el, şi atunci mi-am dat seama că de obicei purta nişte ochelari cu lentile ceţoase, din dosul cărora mai multe rânduri de inele albastre arătau că tânărul ţine ochii deschişi. Îi avea şi acum deschişi – nişte ochi mici şi tulburi, din care clipea des în timp ce mă strângea de reverul hainei. L-am făcut să-şi retragă mâna, asigurându-l că-i voi găsi ochelarii. I-am găsit sub o chiuvetă, cu o lentilă crăpată. Am vrut să intru într-o cabină dar un gând pe care nu-l distingeam încă prea bine m-a făcut să mai rămân faţă în faţă cu tânărul. Când şi-a pus ochelarii pe nas a înlemnit, făcându-mă să cred că nu mai vede nimic. Dar când bărbia a început să-i tremure şi s-a retras speriat câţiva paşi bâlbâind câteva cuvinte de iertare am înţeles că vedea bine şi-şi intrase în rol. Curios, căci până atunci avusesem o impresie bună despre el. Un tânăr de treabă, care nu pierde timpul cu sporovăieli şi nu se amestecă în activităţi neproductive alături de ceilalţi, aşa cum fac de cei mai mulţi tineri în primii ani pe care şi-i petrec în instituţie. Am intrat repede într-o cabină, fiind mult mai speriat decât el. Şi încă nu avusese loc cea mai umilitoare întâlnire. Când mă întorceam spre birou m-am întâlnit pe culoar cu unul dintre subdirectori. Astfel de întâlniri erau până ieri rare, dar calde şi foarte plăcute. Oricare ar fi fost, subdirectorul îmi întindea mâna, mă felicita pentru rezultate - fără să pomenească şi vreo lucrare anume -, apoi îmi promitea toate înlesnirile care îi treceau prin minte în acel moment, nu rareori dintre aceste înlesniri făcând parte şi un birou ceva mai mare, de la etajul X, unde lucrau funcţionarii superiori. Ieri însă, subdirectorul cu care m-am întâlnit s-a tras spre peretele culoarului pentru a-mi face loc să trec, asta cu toate că trei oameni pot trece uşor unul pe lângă altul în acelaşi timp. A rămas ţeapăn, cu privirea plecată, iar când i-am întins mâna - fără a-mi da seama în acel moment că  el nu mi-a întins-o - mi-a apucat-o repede şi mi-a strâns-o uşor, după care şi-a retras-o şi s-a grăbit să dispară în direcţia din care tocmai venea înainte de a mă întâlni. Restul zilei mi l-am petrecut fără să fiu deranjat de cineva. Am mai reflectat asupra întâlnirii cu subdirectorului şi mi-am dat seama că, în afară de atitudinea lui, mai era ceva în neregulă. Nu mă întâlnisem niciodată cu un subdirector la etajul IX. După cum nici eu nu coboram la etajele inferioare, nici cei de la etajele superioare nu o făceau. Întâlneam subdirectori doar când urcam la etajul XI să duc un raport special. Cum ajunsese aşadar acest subdirector la etajul IX? Ce fel de farsă mai era asta? Nu am găsit un răspuns satisfăcător la aceste întrebări. Am întârziat mult peste program şi am ieşit din birou noaptea târziu, când am socotit că nu mai e nimeni în clădire. Am coborât pe scări, căci nu aveam de gând să dau ochii cu liftierul. În faţa clădirii am găsit un tip înalt, a cărui figură îmi părea cunoscută. A tresărit de cum m-a văzut, repezindu-se să-mi deschidă portiera din spate a maşinii negre care era trasă sub scări. Resemnat, dar şi oarecum curios să văd cum continuă farsa, am urcat în maşină şi m-am întins pe bancheta cu perne moi în aşa fel încât să pot vedea chipul şoferului în oglinda atârnată de parbriz. Pe drum mi-am amintit unde-l mai văzusem: petrecusem câteva ore împreună în biroul unde se făceau angajări în urmă cu douăzeci de ani. Se mai îngrăşase puţin, dar faţa lui îşi păstrase acelaşi aer ştrengăresc care o făcea atât de uşor de recunoscut. Nu l-am întrebat nimic, fiind sigur că nu va rupe tocmai el jocul. Am coborât în faţa casei răsuflând uşurat, fără să bănuiesc ce avea să urmeze. Soţia şi cei patru fii ai mei  stăteau în jurul unei mese care fusese aranjată ca de sărbătoare. M-au salutat cu răceală şi, cu toate că eram lihnit, foamea mi-a dispărut ca prin farmec după ce le-am studiat mai atent chipurile. I-am rugat pe copii să mă lase puţin singur cu mama lor, iar ei au părut foarte bucuroşi să facă asta. Am început apoi să povestesc ce mi se întâmplase la slujbă. Ea, care de obicei asculta cu gura căscată tot ce-i povesteam când mă întorceam acasă, de data asta s-a arătat foarte plictisită şi m-a întrerupt, propunându-mi să beau ceva. Am rămas înmărmurit. În clipa aceea am înţeles că nu mai e nimic de făcut. Totuşi, mânat de revoltă, am ridicat tonul, încercând să o fac să mă asculte. Rezultatul a fost catastrofal: soţia mea, care în douăzeci de ani nu s-a purtat niciodată necuviincios, mi-a retezat vorba bătând cu palma în masă, reproşându-mi că e sătulă de farsele mele. Apoi s-a ridicat şi a plecat. S-a încuiat în dormitorul ei şi nu mi-a răspuns la nici una din întrebările pe care i le-am adresat prin uşă. Mi-am petrecut noaptea plimbându-mă de colo colo prin casă, încercând să găsesc o explicaţie pentru tot ce mi se întâmplă. Am găsit că, dacă totuşi aş fi fost în postura de a fi avansat, trebuia să fiu mai fericit. Dar tihna şi fericirea pe care le avusesem până ieri dispăruseră cu totul. De câteva ori m-a cuprins o furie dureroasă, şi atunci îmi venea să urlu şi să sparg tot ce-mi ieşea în cale, să fug în stradă şi să găsesc pe cineva căruia să-i povestesc totul. M-am calmat însă de fiecare dată, fiindu-mi teamă că mă va socoti nebun. Spre ziuă mi-am făcut curaj şi am ieşit să mă plimb prin parcul din apropierea casei. Am găsit doar un vagabond tolănit pe o bancă. Îngâna versuri deocheate şi cotrobăia printr-o pungă slinoasă, probabil căutând ceva comestibil. I-am dat tot măruntul din buzunar, gândindu-mă că astfel va fi mai dispus să mă asculte. A holbat ochii atât de rău încât mi-a fost teamă că s-a înecat cu ceva. Am încercat să-l bat pe spate pentru a-l salva, dar el a început să ţipe şi a luat-o la goană. Doi poliţişti care îşi făceau probabil rondul pe aproape au sosit în goană. Când au ajuns la câţiva paşi de mine s-au oprit brusc şi, gâfâind, s-au înclinat salutându-mă pe o singură voce: "Bună dimineaţa, domnule Jacobs!" Nu mai ştiu dacă am scos vreun sunet, dar cei doi nici nu cred că aşteptau aşa ceva, căci au făcut stânga-mprejur şi au pornit cu paşi legănaţi, dând colţul pe aleea de pe care apăruseră, întorcându-şi însă de câteva ori capetele, parcă  pentru a se asigura că nu îi urmez. Complet descurajat, am hotărât să mă îndrept direct către slujbă, socotind că aş putea ajunge înaintea femeilor care fac curat.

Este ora 8:30 a.m. şi am terminat de scris tot ce mi-am propus să  aduc la cunoştinţa celor în drept să citească această scrisoare. Nu sunt aşezate aici toate necazurile mele din ultimele douăzecişipatru de ore, căci mi-ar fi luat de zece ori pe atât să le povestesc. În plus, acestea sunt singurele foi de hârtie pe care le-am găsit în biroul meu, iar servieta am lăsat-o acasă. Foşnetele măturilor şi chicotelile femeilor care curăţă s-au stins. Am tras de câteva ori cu urechea, dar nu am reuşit să mai desluşesc din hohotele lor neghioabe şi altceva în afara numelui meu. Asta mi-a confirmat, o dată în plus, că această scrisoare nu este inutilă. Peste câteva minute culoarele acestei instituţii, pe care am îndrăgit-o atât de mult până ieri, vor fi pline de oameni.

Iată ce am hotărât: după ce voi căpăta destul curaj, voi ieşi pe culoar. Dacă un singur om va îndrăzni să spună "bună dimineaţa domnule Jacobs", mă voi arunca prin cea mai apropiată fereastră. De la înălţimea asta nu există nici o şansă dintr-un milion să scap cu viaţă. Cred că s-a înţeles deja că rostul acestei scrisori este acela de a-i incrimina fără ezitare pe vinovaţi. Ultimele cuvinte ale unui om care nu a făcut nici o farsă de-a lungul vieţii sale nu pot fi puse la îndoială. După ce scrisoarea va fi găsită, nimeni nu va putea să mai lanseze presupuneri idioate sau să pornească cercetările pe o pistă falsă. Aşadar, domnilor judecători, iată vinovaţii! Pedepsiţi-i!