René Char

Madeleine cea care veghea

Vecinătăţile lui Van Gogh

Ghicindu-te sculat pentru atât de puţin...

Madeleine cea care veghea

(publicată în revista Empedocle în aprilie, 1949)

                                                                 26 ianuarie 1949

Am luat cina la pictorul Jean Villieri.

E mai tîrziu de ora unsprezece. Metroul mă duce spre casă. Schimb trenul la staţia Trocadero. Puţin adormit de o oboseală plăcută, ascult distrat paşii rezonînd pe coridorul dintre cele două linii. Deodată, o femeie tînără venind din sens invers mă abordează după ce, cred, mă privise îndelung. Îmi pune o întrebare cel puţin neaşteptată: "Domnule, aveţi cumva nişte hîrtie de scris?" În faţa răspunsului meu negativ şi fără îndoială datorită aerului meu amuzat, adaugă: "Vi se pare amuzant?"

Răspund nu, bineînţeles, întrebarea asta sau o alta...

Ea pronunţă apoi cu un aer plin de regret: "Şi totuşi!"

Slăbiciunea, paloarea şi sclipirea ochilor ei sunt extreme.

Merge cu acea uşurinţă a meseriilor deocheate (la fel ca mine). Caut în zadar în această siluetă nefericită vreo urmă de frumuseţe. Cu siguranţă că ovalul feţei, fruntea, privirea mai ales, reţin atenţia, suscită interesul. Cu toate astea încep cumva să scap de această companie. Ajung la staţia Saint Cloud şi urc rapid în metrou. Ea, după mine. Fac cîţiva paşi în vagon ca să mă îndepărtez de ea. Fără rezultat. Îi întorc vioi spatele.

La Michel-Ange-Molitor mă grăbesc să cobor. Dar pasul ei uşor mă urmăreşte şi mă ajunge din urmă. Timbrul vocii s-a modificat. Un ton de rugăminte fără umilinţă. În cîteve cuvinte liniştite îi precizez că lucrurile trebuie să se oprească aici. Ea îmi spune atunci. "Nu înţelegeţi, oh, nu înţelegeţi. Nu e ce credeţi." Aerul nopţii dă graţie îndrăznelii ei. "Mă vedeţi în vreun culoar de metrou pe care oamenii se grăbesc să-l părăsească propunînd aventuri galante?" "Unde locuiţi?" "Foarte departe de aici. Dumneavoastră nu cunoaşteţi zona." Amintirea căutării de pe vremea cînd descopeream viaţa şi poezia, mi-a revenit în memorie. O îndepărtez agasat.

"Nu mai sunt tentat de căutarea imposibilului ca altădată (mint). Am văzut prea multă suferinţă." Răspunsul ei. "Revenirea credinţei nu va face suferinţa să crească. Rămîneţi primitor. Nu vă veţi vedea murind." Suspină. "Ce noapte umedă!" O simt şi eu. Strada Boileau, de obicei provincială şi tihnită, este albă de gheaţă dar caut în zadar urma vreunei stele pe cer. Mă uit dintr-o parte la tînăra femeie: "Cum te cheamă, micuţo?"

"Madeleine". Terminasem astăzi după amiază o poezie, Madeleine cu veioza, inspirată de tabloul lui Georges de la Tour ale cărui interogaţii sunt atît de pline de actualitate. Acest poem m-a costat mult. În această Trecătoare plină de opinii i-am găsit verificarea. În două rînduri deja, pentru alte poeme la fel de costisitoare, am avut aventuri similare. Cred asta cu tărie. Accesul într-o zonă profundă de emoţii şi viziuni este propice ţîşnirii marelui Real. Nu-l atingi fără nişte mulţumiri făcute oracolului. Nu cred că e absurd să afirmi asta. Nu sunt singurul căruia aceste dovezi îi sunt din cînd în cînd acordate.

"Madeleine, sunteţi foarte bună şi răbdătoare. Să mergem împreună, de acord?"

Mergem într-o inteligenţă de umbre perfectă. I-am luat tinerei braţul şi am simţit acea senzaţie pe care o trezeşte un braţ slab. Dispăru aproape imediat, lăsînd loc singurătăţii intense şi favorii, pe care le-am simţit cînd am pus punct poemului. E doisprezece jumătate. Bulevardul Versailles, lumina metroului Javel, palidă, răsare de sub pămînt.

"Vă spun adio, aici." Ezit dar corpul subţire se eliberează. "Sărutaţi-mă, să plec fericită."

Îi iau capul în mîini şi o sărut pe păr. Suprafaţa unei preerii udată de rouă îmi atinge buzele. Madeleine pleacă, dispare la baza scărilor de metrou ale cărui porţi de fier se vor închide curînd şi sunt deja pregătite.

Jur că toate astea s-au întîmplat, fără a fi lipsit de dragoste, ca acum cînd povestesc, în

acea noapte de ianuarie.

Realitatea nobilă nu se dezvăluie celui care o întîlneşte decît pentru a o aprecia şi nu pentru a o insulta sau a o face prizonieră.

Aceasta este singura condiţie pe care nu suntem încă destul de puri pentru a o îndeplini.

Traducere de Paul Doru Mugur

Vecinătăţile lui Van Gogh

(Ed. Gallimard, 1985)

AVANT-GLANUM

Printre ieşirile violente ale stelelor –tutuitoarele noastre-, una care ţipă la noi apoi moare, altele care strălucesc de nerăbdare o seară apoi ni se opun, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Să fie ele veşnic aplecate pe Calea pe care noi înăbuşim şi ştrangulăm?

Înspăimântătoarea familiaritate a materiilor celeste cu anturajul lor roşu-aprins, coborât până la roşul oamenilor, aceştia nefiind încă compuşi, încă şi mai puţin arhivaţi, sau pur şi simplu de când dorinţele veneticilor divini i-au revelat posibilităţii lor de a fi nefericiţi. Cea mai apropiată lună, însetata, se va arăta la momentul just al apelor noastre vii.

Ia sfârşit portretul unei atât de mari nulităţi şi al crimelor despicând vidul şi speranţa cât şi greaţa, în suspensie în puţinul aer rămas. Noi nu suntem numai materie nesigură în faţa ritualului nisipos lăsat pe malul extenuat al Sfinţilor.

PIETRE VERZI

Să adormi în viaţă, să te trezeşti prin viaţă, să cunoşti moartea, toate acestea ne lasă săraci, cu spiritul măcinat, cu coastele rănite.

Nu depuneţi mărturie, nu răspundeţi că aportul zilei este prea slab în noi. Vorbeaţi deja astfel pe pragul locuinţei noastre vechi din Léthé.

O scânteie mi-a ars şorţul din piele. Ce-aş fi putut să fac? Piele şi cenusă!

„Îndepărtează-te, îmi spune ea, nu te supăra din cauza şorţului meu cu flori.”

Imprecizia timpului are nevoie, la rândul ei, să fie trăită. Ca si creşterea cuvântului.

DELIMITARE

Cea care ieşi fără a fi văzută va fi născută din strălucirea a două lumânări aprinse cel mai aproape de dominatorii apăruţi. Georges de la Tour nu le va ridica din nou, o dată cu obiectul atenţiei sale deplasându-se. Şi în mrejele flăcării roşiatice. Astfel va fi gravat, primul aliat, Olimpul, nins cu stânci arse de soare. Tenebre fără aripi veghează în depărtare fără să alunece spre sol, sfătuitoare îndrăzneţe.

Sub fulgii de zăpadă deja însângeraţi –nu îşi vor mai opri lucrul cu cercul- pasul lui Vincent se stinge în zăpada care ţipă. Pictorul a plecat din nou, însă spre o imagine mută, ca şi când pictura nu ar cunoaşte altă expresie. Am murit din cauză că suntem primitori? Ieri aversele de culoare se succedau, sfinte nebune în tirada marelui râs al nopţii obscure.

SUNTEM CHIAR AŞA DE FRAGILI?

Câte nu puteai tu să promiţi fără să pleci,

O, Viaţă frumoasă!

Acum e momentul, trebuie ţinut!

Trebuie să te schimbi sau să te stingi dacă totul a fost foc la început;

Sub ochii mei păstrăvul moare drept şi curbat;

Grija mea, acest prezent prost disimulat, poate în sfârşit să iasă din mine.

Îl ghicesc respirând pentru prima dată.

Fluturele negru şi zvelt se ridică în faţa picioarelor mele, bătând din aripi;

În depărtările mele unde nu rătăceşte nici soare şi nici noapte,

Aud mii de arii de cântec tăind ghearele somnului.

Preerie oferită celor care luptă,

Dorinţă încordată urmărind lumina,

Acest corp fără ardoare opreşte căderea

Şi se întoarce la mugurii săi,

Sub aerul marilor resentimente.

LUNGA PLECARE

Cu oglindirea docilă a siluetei unui boxeur în apă, am adormit. Apoi am uitat esenţialul resturilor vieţii mele acolo, acolo, magnetizând încă.

Nu adusesem linia îngustă a întoarcerii mele. Aveam aprobarea dimineţilor mele şi pe aceea a unui pârâu călcat în picioare.

Prevăzătorii, ofensaţii rămân departe de subtilităţile puterii. Viitorul ar fi avut un cuvânt pentru ei care i-ar fi apropiat solitar de soare şi de convenţiile sale, iar mai târziu de o umbră fără inel.

Nu prea mă sinchiseam să găsesc urmele cele mai vechi. Deşi timpul le ştersese, formele cele mai fine desenau pe goliciunea pământurilor mişcătoare.

În felul acesta am întâlnit un om care nu era obosit, strălucind de lipsuri. Aveam o mare dorinţă să mă îndepărtez, dar fără să şovăi am alergat lângă el, spre ceea ce era mai evident!

Marea vastă, mi se pare, fără furtuni şi fără căldură.

IREFLEXIE

Amanţi urmăriţi crezând că înnoiesc culorile primului lor peisaj, apoi separând zelul timpului care se preface în  mod mincinos că e nemuritor, ne-am umplut de un suflu  precipitat până la extincţia ultimei culori. Ea încă mai rezista pietrelor de moară care nu încetaseră să ne acompanieze cu contururile lor promiţătoare. Pilotul care ne-ar fi scos din  treceri ura aviditatea curcubeului nostru. Dar pentru cine oglindea el? Pentru nori mai puţin taciturni? Naşterea încântării în ploaia veşnic solitară?

SUB UN VÂNT LACOM

Vom mai fi mâine un trecător din Aerea, oraşul îngrijit, construit cu două vârste înaintea noastră, atunci când un vecin, rupând ora în bucăţi, pentru a muri mai bine, nu s-a facut stăpânul unei furii a cărei torente de pietre s-au rostogolit în Ron? Trecutul nu are dragoste de sine. Fluviile nu au afinitate decât în robie.

DUPĂ-AMIAZĂ VIDĂ

Un cuplu de vulpi răvăşea zăpada,

Călcând în picioare marginea vizuinei nupţiale;

Seara dragostea dură relevă meleagurilor lor

Setea ascuţită în picături de sânge.

COJOAICA

Geografie pentru atâtea păsări, relieful vederii, delicata nu se va îndupleca nicicând să înveţe acest lucru,

Pasăre mică şi poznaşă.

Pe aceasta nu o vom convinge niciodată să-şi schimbe părerea despre momentele de rătăcire,

Trăieşte atât de aproape de vocile noastre de zi cu zi.

Scoarţă ridicată după scoarţă crăpată, dar păstrătoare a scoarţei!

Micul bidiviu n-a crescut cu un cioc şi o unghie decât pentru a inventaria dezordinea din grădina Iubitei.

Declamă frumos într-o zi calmă de iarnă

Cojoaica -vrăjindu-i pe neîncrezători.

UN BUN SĂRITOR

Tigron, câine al meu, în curând vei fi un cireş mare iar eu nu voi mai sesiza complicitatea privirii tale, şi nici tremurul arcului botului tău, şi nici lătrăturile tale prevenitoare, proiectate la dreapta şi la stânga, niciodată plictisitoare. În ce direcţie vom merge? Intram si ieşeam din tinereţea ta, trecând de-a lungul unei existenţe atât de lungi care nu devenea poate a mea decât pentru a se adăuga într-o zi uitării mele, cap anonim. Apoi, la urma-urmei, s-ar profila un câmp care ar plânge lăsându-se traversat! Nici atenţionat, nici indiferent. In timp ce eu citeam pe inima ta bătând mult prea repede: separaţie fatală.

Ah! Îşi pierde convenţia cel care nu distinge pe oglinda dispărută a casei sale decât două verbe, a intra şi a muri, neavând nimic dintr-un trecător trist. Cel puţin aşa crede el, fără a avea nici o şansă să se întoarcă. Afecţiunea, câinele meu!

GARA HALUCINATĂ

Ingenioşi, deşi sunt în dizgraţie, rebelii care nu se găseau acolo înainte, elaborau simboluri, analogii, o temeritate, suduri originale, o viaţă umană în folosul unei acţiuni unice care, memorabilă, n-ar fi trebuit să scape decât unor indivizi indolenţi. La L’Estaque -după un suflu de aer pur la nivelul pietrelor pentru helianteme luminoase- gara îşi împlineşte revoluţia, dar e o revoluţie suferindă şi amintită, minunată. Astfel ne-am apropiat de ea, deghizaţi în subiectul ei principal.

Secreta Estaque  ascultă gara trezindu-se aşa cum au surprins-o într-o dimineaţă divinii. Inconvenabilul cheamă cu un semn alb al braţului ceea ce va veni spre ea, şi tăcând o va duce de acolo.

Aici, printre numărul mic de cadouri asamblate, cine nu a văzut strălucind această nuditate? Dar marea apropiată, cerul pulverizat, cel mai departe, cel mai sus, o urmează cu o mişcare fericită.

„Singurătate a mea, unde-mi ţii dorinţa fugită?”

Sângele adormit  este plăcut pe pumn. Tânăra zi nu pretinde o altă magie dovedită. Cui nu i-ar fi frică de această agresoare goală?

„Sânii mei îţi arată un pământ de algă, un pământ de noapte.” Timpul unei surori identice. În subteran nu e refugiu, ci numai corp deschis, conturat de zorii lascivi.

Preerie, regină a întregului spaţiu al oglinzii mute, vei accepta tu oare să dialoghezi cu cerneala mea suferindă, să curbezi trestia verde fără să o auzi suferind?

Nu exista decât ea în mijlocul derâderii formelor care refuză să se lege, numai ea, şi tăcerea ei neagră în independenţa ei liniştită.

Camera nupţială, acest imens tunel a cărui rumoare este aceea a unui cavaler rătăcit.

Iată timpul venit din grotele de oţel, de invizibilitate dementă. Pierdută este Sirena în faţa căreia, demult, ferigile se exprimau, picătură după picătură.

Un gardian beat, acolo! El, Absurdul în acţiune. O privire pe jumătate moartă, supusă, fixată rău pentru vecie.

Lung tren neperceput, deodată tăşnind, accelerând lacrimile noastre, îţi interzic oprirea. O, papuci ai dragostei, doar voi puteţi să indicaţi bucuria, setea, frica! Nu aflaţi cine sunt! Nu aflaţi. Şi eu mor.

Estaque, ştii tu, pahar spart în altitudine, trambulină florală, somn de hipnoză lent neînţeleasă, noapte niciodată culcată? Ca o pasăre desenând portertul unei pisici năucită, numiţi-mi Pământul, vă voi divulga  ultima mea metamorfoză, sau prima mea migrare.

                                                                       Traducere de Alina Savin

Ghicindu-te sculat pentru atât de puţin

(Ed. NRF 1985)

INVITATA DIN MONTGUERS

Presiune a şanselor pe spicurile de grâu.

Zăpada nu se topeşte cu bucurie,

Copilă evazivă coborâtă din aer,

Atunci când norii cantonează.

Un geam să-şi găzduiască respiraţia

Aşa cum vor amanţii!

Ah! Ce curată le este aventura

Se crede că durează o mie de ani

Dar se poate număra fără memorie

In zorii râzând ai sângelui.

Nu trebuie decât să iubeşti pentru a crede.

Sub un cer gri muzical,

Iţi trimitem o piatră, salut!

Torent, cel mai hedonist dintre pârâuri.

Sevă şi înfrigurare însămânţând un aprilie:

Renăscând în speranţă, febră impenitentă.

CITITOAREA FARDATĂ

Luna în spatele umărului nostru -e obişnuinţa ei rotundă- înainte de a se apleca asupra vecinătăţii noastre o mai puţin amăgitoare lumină, asupra avidităţii noastre un piept medaliat mai bine.

Plină sau tăiată, ea nu se bucură decât atunci când e amestecată cu unda agresivă. Atunci vedem redeschizându-se pescăria soarelui, şi intrând, aplecându-se, cumpărătorii trofeelor refuzate. Eliberată de patrimoniul său, nepunând pe nimeni la pământ, ea priveşte învineţindu-se de răutate şi cruzime câmpul invectivelor.

SOCIETATE

Eram în decembrie, noaptea se îmbrăca devreme. O ploaie violentă se amesteca cu un vânt îngheţat şi îi dădea lovituri de vârfuri. Câţiva vânători erau disimulaţi într-un tufiş, cu genunchiul sprijinit pe ramuri. Vânatul lor migrator în acest timp blestemat era un zbor de sturzi înfricoşaţi; ochiul trăgătorilor, deasupra pământurilor lor bogate cu plante prea bine aliniate, îşi imagina păsările la apus, grăbite să moară.

Solurile patului sunt zeloase dar foarte reci.

ÎNCĂ MAI TREBUIE ASCULTAT

Cum să nu citeşti în ridurile acestor vânători şterşi vreun cânt al atracţiei vânatului? Soră apropiată de a noastră în spaţiul emigrant.

Nu trebuie să scuturi prea tare giulgiul pentru ca să nu curgă în sac roiul înţepătoarelor nenumărate, şir lung al gândurilor noastre dispuse pentru totdeauna să se reproducă prin urechea încăpăţânată a bucuriei.

CONDAMNATUL

-Soare, tânăr lent, ajuns la sfârşit, spune-ne, care sunt activităţile tale secrete?

-Dacă realitatea mea se înmulţeşte, poţi să o cerni. Dar dacă indolenţa mă colorează, trebuie să mă umilesc? Abandonul bazei, cădere fără contuzie.

Două femei înaintau, se încurajau una pe alta să facă elogiul condamnatului, sub aluzii fără blândeţe.

O ENIGMĂ ILUMINATĂ, CÂTEVA TUŞE ALE DRAGOSTEI

Îmi amintesc de Buisson, de Visan, cât şi de Richerenches,

Unde mirosul supei se închidea în camerele

Pline de linişte ca tălpile unui zidar îmbătrânit fără paradis.

Îmi amintesc orizonturile fără somn în jurul acestor sate; prima zăpadă le arăta drepte ca pe nişte acuzaţi, speriindu-le inocenţa.

Dar pierderea bruscă a forţelor reclamă marele larg;

Rapacele se alătură femelei sale în plin zbor;

Universurile vechi readuc altora, oarbe, sorii lor.

O tânără romană îşi dezvăluie prezenţa şi se întoarce spre oraşul a cărui centură păstrează semnele dragostei.

Toulourenc! Toulourenc! Nu ştiam că eşti aşa de aproape,

Nici un fals bondar în rimele apelor tale,

Ci doar dorinţa expulzată a lui Ventoux, evitându-te pământurile puse pe ceartă.

O CIOBĂNIŢĂ MERGE PE APA NEAGRĂ

Acum că suntem scăpaţi de speranţă iar seara se răceşte, nici un câmp însângerat în spatele nostru, precum acela pe care l-ar lăsa un chirurg foarte puţin scrupulos la sfârşitul operaţiei. Cât pare gestul de frumos atunci când adresa e violentă, iar suprimarea răului îndeplinită! Ciobăniţă, îţi urez sărbători fericite!

Se spune despre René Char că ar fi fost acceptat ca fiind „clasic” încă dinainte de moartea sa. Se mai spune că o dovadă în acest sens stă faptul că i-au apărut „Operele complete” în colecţia „Pleiades” a editurii Gallimard, în 1983, şi că este singurul poet căruia i s-a acordat această onoare în timpul vieţii (René Char moare peste 5 ani, timp în care mai publică volumele, „Les voisinages de Van Gogh” şi „Le Gisant mis en lumière”, cît şi  „Eloge d’une soupçonnée”, apărut postum şi incomplet. Se mai spune că o dovadă ar fi şi inaugurarea muzeului René Char în 1982, la Isle-sur-la-Sorgue, orăşel din sudul Franţei unde s-a născut şi pe care l-a venerat în sensul cel mai prozaic al cuvîntului în aproape toate cărţile sale, fie că era vorba de casa fabuloasă a domnişoarelor Rose, de ruine, de văi sau de munţi, de parcul Nevrons înbrăţişat de braţele „rîului verde unde lumina se termină şi începe casa mea”, sau de fîntîna Vaucluse: „Priveam curgînd apa crescîndă. Ştergea dintr-o dată muntele, punînd stăpînire pe flancurile sale materne.” Astfel, natura şi-a găsit locul ei în volumele lui Char, dar nu ca simplu decor, ci ca „fond luminos”, căci scriitorul credea că poezia poate oferi o înţelegere non-raţională a lumii misterioase în continuă mişcare. Oricum, se spune, şi pe bună dreptate, că Char ar fi fost moştenitorul literar al lui Arthur Rimbaud şi a suprarealiştilor. Dar Char, prietenul nostru Char, nu şi-a utilizat doar subconştientul sau celelalte lucruri nepalpabile şi nemirosibile pentru a scrie. De exemplu, „Les Cloches sur le cœur” sunt un epitaf pentru moartea tatălui său; „Le Marteau sans Maître” –primul său proiect suprarealist individual (căci pînă atunci colaborase cu Breton şi Aragon la proiecte de scriere colectivă), care e o chemare la revoluţie, pentru bulversarea vieţii sociale; „L’Arsenal” şi poemele în proză „L’Abondance viendra” sînt un omagiu adus logicii alchimiste care nu e supusă principiului identităţii. Şi asta-i cu suprarealismul, căci, după 1934, lovit de o bruscă revelaţie, Char îşi dă seama că virulenţa acestuia se va dilua mai devreme sau mai tîrziu în fenomen cultural. Şi de aici, dezacordul cu „l’écriture automatique” şi cu valoarea hazardului... iar apoi, angoasa în faţa nazismului, „Placard pou un chemin des écoliers” care pune în paralel copilăria sa protejată şi drama copiiilor spanioli, „Dehors la nuit est gouvernée”, care trece de la speranţa unui Front Popular la teroarea unei lumi deja guvernată de monştri.

Iar apoi, ce face René Char? Luptă în Alsacia, care îi oferă ocazia să-şi introducă în poezie penumbra pădurilor şi voluptatea zăpezii, iar apoi, sub numele de Căpitanul Alexandru, şef de sector în Armata Secretă, se implică în Rezistenţa franceză, refuză să publice pe toată perioada ocupaţiei, deşi nu se opreşte din scris (are un caiet de însemnări de care nu se desparte niciodată care va deveni mai apoi „Les Feuillets d’Hypnos”: „Aceste note marchează rezistenţa unui umanism conştient de datoriile sale, discret în ceea ce priveşte propriile  virtuţi, dorind să rezerve inaccesibilul cîmp liber fanteziei sorilor săi, şi decis să plătească pentru aceasta preţul care i se cere.” Îşi pierde mulţi prieteni în război, este el însuşi rănit, este chemat de Statul Major din Alger iar, după eliberarea Parisului, revine în Franţa şi scrie, scrie, scrie. „Seuls demeurent”, „Poème pulverisé”, „Fureur et mystère” au „misiunea de a trezi” speranţa după ieşirea la suprafaţă, la existenţa diurnă.

După 1950, viaţa publică a lui Char e aproape invizibilă, dar nu şi prieteniile sale (Braque, Picasso, Heidegger, Bataille) şi cărţile sale: „La Parole en archipel”, „Le Nu perdu”, „Fenetres dormantes et porte sur le toit”...şi altele...şi „Les Voisinages de Van Gogh”, cu sentimentul lor acut de apropiere a morţii, cu tandreţea lor bolnăvicioasă, cu metaforele „făra tutelă”, cu veşnic schimbătoarele cuvinte, cu fragmentarea „energiei dislocante”, cu gravitatea ascunsă de patimă şi mister.

Cam asta e cu René Char celebrul-misteriosul-abruptul-poetul-soldatul-caligraful-prietenul.

Traducere şi note de Alina Savin