Odă. În metru cub. Closetului sinucigaş.

I.

Mirosurile tale pestilenţiale sunt la fel de proaspete ca totdeauna.

Să nu crezi că s-a schimbat ceva în compoziţia lor fizică sau afectivă.

Rămân aceleaşi adormitoare de nări sensibile

În sensul urât al cuvântului, ca să fie adevărat.

Rămân la fel de împlântate în pielea interioară a organului olfactiv,

Unde senzorii subţiri din părul aproape puberal

Îi păstrează la fel calităţile fizice şi afective,

În sensul frumos al cuvântului, ca să nu fie adevărat.

Cât despre puterea de penetraţie a mirosurilor tale pestilenţiale…

Rămân la fel de bune în a recupera distanţe vaste şi egal mirositoare,

În sensul normal al cuvântului, oricum ar fi.

Nimic nu s-a schimbat, nici fizic, nici afectiv.

Dimpotrivă, ai rămas acelaşi campion al desfătărilor mele

Anormale în sensul normal al acestui punct de vedere.

Intensitatea cu care împrăştii, cu care le împrăştii,

Cu care mă împrăştii în toate ungherele şi colţurile dosite

Ale emanaţiilor tale grandioase, atât fizic, cât şi afectiv,

Nu s-a schimbat în nici un sens al cuvântului.

Rămâne un mister pentru mine cum ai reuşit să rămâi unic

În această explozie manufacturieră,

În care inşi la fel de dotaţi ca tine se găsesc peste tot acum,

Dar nici pe de parte la fel de talentaţi ca tine,

În nici un fel atât de persistenţi şi insistenţi în ceea ce talentul tău

Este nărilor mele obsedate de fizicul tău, aproape afectiv pentru mine.

Te iubesc aşa cum mă iubeşti şi ceea ce amândoi ne dăruim,

Întrece de departe şi depăşeşte în toate privinţele altceva în afară de noi.

Nu înţeleg de ce vrei atunci să-ţi pui capăt mirosurilor,

Înfundându-te pentru totdeauna cu dragostea mea relativ zilnică

Pe care ţi-o port, aducându-ţi-o ofrandă frumos rotunjitei tale guri dulci,

Necesară pentru continuarea mea biologică şi-a ta tehnologică,

Când sunt la fel de pestilenţiale ca-n prima zi de funcţionare...

Nu, nu aşa te vei elimina din peisajul meu intern...

Când am nevoie de tine mai mult ca oricând,

Când potenţialul tău este mai vădit ca niciodată,

Când luceşti mai alb ca un luceafăr de dimineaţă, în mod obligatoriu,

Regulat, nu mai târziu de ora începerii muncii

Funcţionăreşti, ţărăneşti şi intelectuale,

Atunci mă ameninţi mai mult, melodramatic, penibil

Că-ţi îneci mirosurile care mă atrag spre tine cât de des pot

În voinţa de-a te umple până la refuz de dragostea mea prostească,

Pe care nu mai vrei decât s-o urăşti, necondiţionat,

Cu toate că te-am respectat totdeauna, dăruindu-ţi mereu

Esenţa dragostei mele organice pentru lume,

Centrului universului acestei lumi: tu.

Chiar ai face gestul necugetat, chiar te-ai arunca în braţele morţii?

Chiar ai vrea să mă vezi cum chem instalatorul, cu lacrimi în ochi?

Dar nu înţeleg de ce…

Cu atât mai mult mi-e ascunsă atitudinea ta, cu cât eu te-am slujit impecabil...

Nu înţeleg de ce vrei să mergi până la capătul ascuţit al şopârlei,

De ce alegi coada ei insensibilă,

Când eu niciodată nu te-am atins oficial,

Aşa cum se întâmplă în gări, în restaurante, în birouri,

Unde semenii tău sunt trataţi complet inuman,

Fără nici cea mai mică consideraţie

Pentru ceea ce fac, pentru munca lor simbiotică

De întreţinere a unei astfel de legături intrinseci...

Îţi spun acum ca să nu zici mai târziu că nu te-am avertizat:

N-o să reuşeşti să te sinucizi, n-o să poţi să-ţi iei viaţa,

Pentru că eşti prea bun, prea nou, prea funcţional pentru moarte,

Iar instalatorul îi va veni ei de hac, îi va face felul,

O va-nţepa din tine cu şopârla imensă, vidă de sentimente,

Care te va reda ţie pe tine redându-te dragostei mele relativ zilnice,

Dar mai evidentă decât oricând, mai compactă decât oricând,

Mai ales în ultimul timp, cu stresul pe care mi l-ai produs,

Cu inactivitatea sentimentală care m-a obligat să mă-nţepenesc

Pe un scaun nici pe departe la fel de confortabil ca tine…

Dar nu-i nimic, lucrurile vor intra curând în normal,

Pentru că, mi-am adus aminte, nu te poţi omorî,

Nu mă poţi priva de tot ce-ai mai bun în sensul normal al cuvântului,

Atâta timp cât eu sunt şi dragostea ta şi moartea ta…

De mine depinde cât mai ai de funcţionat, de împrăştiat, pe mine, pe ele…

Şi, din punctul meu de vedere, care nu este interesat

Decât de cât de normal îmi este punctul de vedere în raport cu tine,

Timpul încă nu ţi-a expirat.

Mă vei iubi în continuare, la fel de fizic şi afectiv

Ca-n prima zi în care ne-am sărutat, ne-am îmbrăţişat,

M-ai primit răsfăţat de dragostea mea internă şi zilnică,

Aşa cum va fi şi de acum încolo, dar niciodată ca-n ultimul timp,

Pe care l-am recuperat astupându-ţi definitiv gura şi gândurile

De intenţiile tale sinucigaşe, cu intenţiile mele fizice şi afective,

Care vor supravieţui atât mie, cât şi ţie,

Ca să nu mai vorbesc, din nici un punct de vedere,

Dragostei pe care o împărţim matinal şi pestilenţial,

Aşa cum ne place, în sensul oricare al oricui.

II.

Niciodată n-aş fi crezut că puterea mea de convingere caldă, umană;

De persuasiune rece, ştiinţifică, dacă altfel nu se poate,

Nu te va face să-ţi reconsideri atitudinea faţă de viaţă.

Credeam că atributele pentru care m-ai îndrăgit încă de la-nceput

Sunt suficiente pentru a te da înapoi din calea gestului celui din urmă…

Dar m-am înşelat; şi m-am înşelat – văd bine – pentru că nu cunosc

Un alt mod de-a ajunge la tine, la inima ta hidraulică,

La creierul tău lucios ca un luceafăr de foarte de dimineaţă,

Decât prin frumosul fizic şi afectiv, care exclude urâtul de ambele nuanţe.

Dacă aş fi cunoscut şi alte moduri,

Poate că ai fi fost acum mai aproape de salvare decât eşti.

Dar, repet cu obstinaţie noua mea deziluzie, nu cunosc…

Lipsa mea de cunoştinţe mă aduce în pragul disperării;

Te doresc cum nu te-am dorit nici în clipele mele cele mai turbulente,

Dar nu pot ajunge la tine, nu pot intra în contact cu tine,

Pentru că, de fiecare dată când mă vezi,

Când îmi ghiceşti gândurile biologice,

Gâlgâi indiferent că nu-ţi pasă de nevoile mele…

Gâlgâi şi nu pui la inimă nimic; nimic nu laşi să-ţi ajungă la creier.

Le ţii curate ca-n prima zi când ai fost al meu,

Înainte de-a mă împlini prin tine,

Înainte de a-mi depozita iubirea în golul sufletului tău

Avid de sentimente curate, noi.

Mă doare atitudinea ta faţă de mine. Mă îngrijorează.

Mă tulbură scăderea presiunii efuziunilor tale sentimentale…

Te văd apatic şi nu înţeleg de ce…

Doar tu ai vrut să ne înstrăinăm,

Să nu ne mai umplem reciproc de dragoste…

Mă doare apatia în care te scalzi de la o vreme.

Mă dor iluziile mele împlinite atât fizic, cât şi afectiv.

Uite, te las singur – în singurătatea ta, în felul tău confuz de-a fi singur,

Care se confundă şi se multiplică cu felul meu confuz

De a-ţi respecta singurătatea şi dorinţa de singurătate…

Dar să ştii că dragostea mea e aceeaşi,

La aceleaşi cote maxime de exteriorizare fizică şi afectivă,

Indispusă să se mai cenzureze prin tot felul de spasme penibile…

Deci, ca să nu mai lungesc vorba,

Pentru că văd că nici nu mai vrei să gâlgâi:

Te voi recuceri – ireproşabil – funcţional,

Iar tu vei ceda sensului grav al greutăţii dragostei mele...