Teorie şi autobiografie

                                           de Iulia Popovici

Zbor în bătaia săgeţii a lui Horia-Roman Patapievici a fost la vremea primei sale ediţii (1995; ediţia a treia, 2002) una din cele mai bine receptate cărţi ale unui scriitor român, privită fiind, datorită argumentului ei (Despre ce este vorba?), ca o „biografie exemplară” pentru generaţia autorului (care avea în jur de 30 de ani în momentul schimbării de regim din 1989). Deşi supralicitată, din anumite puncte de vedere această afirmaţie este justificată – deşi e neîndoielnic faptul că înclinaţiile personale sînt determinante în opţiunile intelectuale pe care le face Patapievici, autismul, superbia, interesul exclusiv pentru cultura înaltă, refuzul total al lumii exterioare, impenetrabilitatea la nou şi mai ales la hazard sînt, în acelaşi timp, cele ale culturii (şi societăţii) în care se formează; ceea ce într-o cultură occidentală a deceniilor opt-nouă ar fi fost o extravaganţă, o asumare identitară excentrică (şi ex-centrică) devine în opaca societate românească a vremii un pattern, un model formativ, exemplar prin chiar unicitatea parcurgerii sale pînă la ultimele limite.

Principala problemă pe care o ridică Zbor în bătaia săgeţii e chiar statutul cărţii în cadrul „literaturii mărturisirilor” – în ce măsură e ea o autobiografie? Căci, scrie Georges May (L’Autobiographie, Presse Universitaire de France, 1979, p. 30), „A y bien réfléchir, il n’existe sans doute que deux caractéristiques communes à la plupart des autobiographes: la première est que leur autobiographie est l’oeuvre de leur âge mûr, sinon de leur vieillesse; la seconde est qu’ils étaient eux-mêmes connus du public dès avant la publication de l’histoire de leur vie.” May, care inventariază în lucrarea sa aproximativ 70 de autori de autobiografii, de la Augustin la Roland Barthes, găseşte puţine excepţii de la aceste două „reguli” (singurele pe care pare a le considera esenţiale pentru definirea genului), „cea mai remarcabilă” în viziunea sa fiind Michel Leiris, care avea „numai 38 de ani” la apariţia primei sale lucrări autobiografie, la care se pare că începuse să lucreze pe cînd avea 29 de ani. Cazul lui Leiris însă, crede tot May, „est á la fois si anormal et si exemplaire qu’il nous faudra revenir plusieurs fois dessus au cours dea pages qui suivent” (p. 32) (şi alţi cercetători în domeniu împărtăşesc opiniile lui Georges May, printre alţii Georges Gusdorf, Francis R. Hart şi Philippe Lejeune).

Excepţiile de la cea de-a doua caracteristică generală a autobiografiilor – autorul este o personalitate cu o viaţă deja cunoscută publicului (trăsătură a genului pe care şi Lejeune o consideră esenţială) – se rezumă la cazurile scriitorilor a căror operă recunoscută o constituie în exclusivitate sau preponderent propria biografie (Marmontel, citat de May, dar şi, din nou, acelaşi Leiris sau Anaïs Nin). Şi atunci, în ce măsură poate fi Zbor în bătaia săgeţii, ca autobiografie a unui autodidact de 30 de ani, la vremea scrierii acesteia total necunoscut spaţiului public şi care nu-şi datorează ei (sau numai ei) notorietatea ulterioară, excepţia absolută de la singurele caracteristici generale ale unui gen oricum foarte greu de prins într-o formulă?

Aş tinde mai curînd, pe de o parte, să-l creditez pe autorul însuşi, care-şi subintitulează cartea „eseu asupra formării”, iar pe de altă parte să consider Zbor în bătaia săgeţii o structură mixtă, în care biograficul serveşte ca argument, ca pretext pentru consideraţii filozofice mult mai largi, concentrate la rîndu-le asupra construcţiei de sine a autorului („În eseul pe care ţi-l prezint, nu am ţinut seama de experienţele iubirii. Am făcut-o conştient, fiindcă nu am dorit să expun decît „teoria”. În Jurnalele pe care, cu timpul, le voi rescrie, după modelul lui A iubi, aceste experienţe, capitale, îşi vor avea locul lor. În cele din urmă, dacă Dumnezeu îmi mai dă viaţă, probabil voi scrie o biografie spirituală completă (a unei deveniri în mod necesar incomplete)”, Zbor..., ediţia a treia, Bucureşti, Humanitas, 2002, p. 212). Iar această regăsire a drumului „spre cel ce a fost” e, obiectiv vorbind, cel puţin dificilă pentru un scriitor fără vocaţia memoriei afective şi obsedat, în schimb, de „rescriere” – „autobiografia” însăşi e alcătuită pornind de la note de lectură, iar jurnalele, care încep să-l intereseze tîrziu, abia în anii 80, fac şi ele obiectul „rescrierii” (nu e vorba despre forma benignă a rescrierii care e „transcrierea”, pe care o diaristă de vocaţie ca Anaïs Nin o practică în mod curent, ci de o refacere de substanţă a textului – A iubi, pomenit în citatul anterior, e un jurnal din 1972-1973, „rescris” în 1986, dintr-o „improprietate iniţială” privitoare la „manieră” – vezi idem, p. 195). Pe autor nu-l interesează jurnalul ca „bancă de investiţii” (Béatrice Didier) („La început notam pentru memorie. Treptat am început să scriu pentru a uita, iar actul meu îmi dădea straniul sentiment că buzele mele simt deja gustul eternităţii.”, idem, p. 200), căci timpul său e unul al prezentului continuu; nu-şi poate asuma propriul trecut („Niciodată nu am mai revenit asupra acelui trecut care mă obsedase, şi asta pentru că reuşisem să-l înving”, p. 196), iar memoria la care face apel e una scripturală (pe care ajunge s-o deplîngă, dar de care nu se poate lipsi, la fel cum deplînge renunţarea la „a trăi” în favoarea lui „a înţelege”  fără a reuşi totuşi să iasă din modelul existenţial livresc). Cele cîteva elemente biografice – copilăria, conflictul cu tatăl, armata şi primii prieteni de spirit şi, mai ales, moartea tatălui – sînt la rîndu-le lipsite de, să zicem, autenticitatea proprie literaturii mărturisirilor, sînt golite de trăire genuină pentru a fi transformate în momente exemplare de iniţiere (nici chiar plîngerea tatălui, fragment foarte puternic al cărţii, nu e ferită de tentaţia evaziunii teoretice care înlocuieşte cufundarea în propria intimitate afectivă).

Spirit exclusiv cerebral, Patapievici nu e capabil (o incapacitate înnăscută şi cultivată în acelaşi timp) de asumarea trăirii autentice (iar aceasta e diferenţa fundamentală între el şi Mircea Eliade, cu care se înrudeşte intelectual), a „micului infern” (căci resimte „o antipatie” faţă de „aruncarea măruntaielor sufleteşti pe tarabă” şi refuză „introspecţia bazată pe incriminare, pe cultul gîndului ascuns, pe refulare şi pe jocul nedemn cu motivaţii care înalţă după ce mai întîi au trecut prin înjosire”, ibidem, p. 197 – adică, in extremis, chiar substanţa intimismului); mecanismele „scrierii de sine” rămîn totuşi funcţionale: cînd ţine jurnal, o face din acelaşi  mal de vivre care-l chinuie pe Amiel şi vede în actul scrierii de jurnal acea salvare (entreprise de salut) care-o face pe Anaïs Nin dependentă de acesta („Am scris pentru a elibera negurile de bezna din ele.”, Zbor..., ediţia citată, p. 196; „Jurnalul relevă din urgenţa a ceea ce trebuie să devii, sau este zadarnic să mai încerci.”, idem, p. 198). „Autobiografia” este inventarul unei succesiuni de crize ( metamorfoza e unul din „miturile, fantasmele şi imaginile interiorităţii” pe care Simion le consideră fundamentale (vezi capitolul cu acest titlu în Ficţiunea jurnalului intim, vol. I Există o poetică a jurnalului?, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2001) pentru jurnalul intim şi, prin extensie, pentru genul biografic, împreună cu insecuritatea) fără ca cezurile dintre ele să fie evidente altfel decît discursiv, din cauza obsedantei nevoi de coerenţă interioară care-l face pe autor incapabil de nostalgie, de o privire inocentă în propria istorie (într-o frază ca „Îi zîmbesc încurajator tînărului care se zbate în acele pagini; spre deosebire de mine, el încă nu ştia care e scopul strădaniei sale.”, una din rarele situaţii de asumare a unui Celălalt, al unei alte vîrste, de activare a unei funcţii a memoriei, e mai puţin nostalgie şi mai mult siguranţa intuirii de la început a „căii drepte”).

Construcţia cărţii – ca succesiune de aforisme numerotate (de la 1 la 275) – trimite la scrierile filozofice, fiind cu totul neobişnuită pentru o scriere biografică (iar ideea că astfel ar putea fi identificată originea fiecărui fragment în caietele şi jurnalele autorului, cuprinse într-o „bibliografie” finală, nu se justifică, de vreme ce corespondenţe exacte între respectivele fragmente şi lista din încheiere nu există). Ca foarte multe jurnale intime, memorii sau autobiografii, Zbor în bătaia săgeţii  are, cel puţin aparent, un lector-destinatar, „prietenii” care l-au însoţit pe autor în acea perioadă de formare (între 13 şi 30 de ani). Persoana a doua e totuşi doar o figură textuală, la fel cum invocarea din cuvîntul de introducere a prietenilor – tovarăşi de aventură spirituală rămîne în „autobiografia” propriu-zisă un pretext şi aproape nimic mai mult.

 „A citi bine un jurnal intim echivalează cu a ajunge la acest personaj umbros pe care autorul, în conivenţă cu naratorul său, nu-l povesteşte.”, spune Eugen Simion în lucrarea citată, iar afirmaţia lui e aplicabilă în mare oricărui text din literatura biografică; Béatrice Didier, o altă cercetătoare a jurnalului intim, în care vede „o oglindă” a diaristului, ajunge la concluzia că, în fapt, „le miroir c’est le regard de l’Autre”. Patapievici însă refuză să se ofere pe sine chiar în chiar propria scriere biografică, refuzînd totodată să se privească în oglinda aceasta pe care singur şi-o alege. Zbor în bătaia săgeţii e mai curînd o „autobiografie” a ideii de formare spirituală decît cea a unui individ.