Şerban Georgescu

Trezăriri(*) 

                      

 (*)Se propune cuvântul “trezărire” în înţelesul tresăririi urmată de trezire şi de întrezărire, ca justificare a actului poetic. Trezărirea este luarea la cunoştinţă de către om a poeziei din sine însuşi şi presimţirea poeziei din ceilalţi. 

Mă uit în ochii pe care îi privesc şi văd că ei, ca şi cuvintele, transportă idei.

Am privit până mi s-a uscat retina şi tot n-am putut să clipesc.

(Poate că atunci am orbit.

Poate atunci…) 

Privirea este singura acţiune umană abstractă pe care o putem vedea. 

Raza care mă străbate nu are sursă şi nu are ţintă. Ea este. Ea mă face să cred că sunt. Eu însă nu sunt. Eu călătoresc. Eu nu plec. Eu nu sosesc. 

Am crezut că sunt lumânare: capul topindu-mi trupul. De fapt şi capul şi trupul mi le topeşte altceva, altcineva, altundeva. 

Legarea cuvintelor nu este întotdeauna o împletire de funii de alpinist ci, adesea, o rupere de corzi şi o plimbare prin neant. 

Aseară am citit o poezie a bătrânului mort la 30 de ani Esenin şi nici un vers n-am reţinut din ea. Dar azi, dragii noştri, m-am împăcat cu mama. Noi doi, ea şi cu mine, după o viaţă în care ne-am chinuit unul pe altul, vorbindu-ne fără să ne auzim de fapt niciodată, ne-am împăcat pentru că şi ea, deodată, s-a împăcat cu mine.

De la el am aflat şi am acceptat că o mamă nu-şi doreşte niciodată ca fiu un poet.

Sigur că poezia nu e de mâncare, sigur că nu cu poezie se satură copiii urlători, sigur că nu din poezii se nasc cariere strălucite şi nici vile cu jeepul la scară, dar ajuns o dată în faţa oglinzii, călcând printre jucării, strigat din bucătărie cu năduf, cu telefonul sunând probabil de la slujbă, cu chitanţele neplătite pe masă şi amintindu-ţi că nici măcar ţigări nu ai, nu vezi privindu-te în ochi, că nu mai eşti acolo? Unde adică? În tine adică.

Poezia, dragii noştri, e bună ca să te aperi de moarte cu ea.

Alţii cu ale lor. 

-Dar dacă poezia nu are nevoie de vers atunci de ce confundăm uneori poezia cu versurile ei?

-Pentru că uneori sufletul cântă iar versul încearcă să îngâne melodia. Dar dacă ai urechi de văzut şi ochi de pipăit atunci nu ai nevoie de versul îngânător. 

Există clipe şi în aceste clipe există oameni care, atunci când te privesc, îţi confirmă existenţa. Ştii că, după ce te-a privit, acel om va putea spune oricui, cu certitudine: “Da domn’e, omul ăsta există. L-am văzut eu. L-am cunoscut eu”. Oameni care se uită nu la tine ci prin ochii tăi, în tine, cu uşurinţa involuntară a păsării înălţate brusc în zbor, printr-o mişcare simplă, de neînţeles pentru inteligenţa “superioară” a speciei noastre. 

Ceea ce mă locuieşte şi ceea ce mă pustieşte, ceea ce mă destramă şi ceea ce mă împleteşte la loc, ceea ce mă comprimă şi ceea ce mă întinde, ceea ce mă torsionează şi ceea ce mă eliberează, ceea ce mă înmoaie şi ceea ce mă scutură ca pe un steag spălat într-un lighean de lacrimi stătute, ceea ce mă flutură şi ceea ce mă împătureşte cuminte într-un sertar, ceea ce mă coboară şi ceea ce mă înalţă, ceea ce mă ţine şi ceea ce mă doboară, ceea ce mă duce în şi ceea ce mă aduce din depărtări, ceea ce mă copilăreşte şi ceea ce mă îmbătrâneşte, ceea ce mă amuţeşte într-o încordată ascultare de gânduri şi ceea ce mă face să-mi arunc urletul în mine, ceea ce mă mângâie blajin pe tâmple şi ceea ce mă pălmuieşte, ceea ce mă trezeşte din somn, din amorţeală, din beţie, şi ceea ce mă adoarme, amorţeşte, îmbată, ceea ce mă luminează, ceea ce mă întunecă şi ceea ce mă orbeşte, ceea ce mă arestează şi ceea ce mă eliberează dintr-o clemenţă inexplicabilă, ceea ce mă domină şi ceea ce mi se supune, ceea ce mă şopteşte şi ceea ce mă strigă, ceea ce mă pluteşte pe mări înnoptate printre gheţari şi ceea ce mă scufundă în ele, ceea ce mă arde şi ceea ce mă stinge, frământarea între ceea ce sunt şi ceea ce nu sunt, fiind, ceea ce mă soarbe şi ceea ce mă scuipă cu putere înainte în viaţa concretă, ceea ce mă face să sper şi ceea ce mă face să mă prefac că uit, toate astea, toate acestea şi toate celelalte multe, atât de multe încât odată şi odată vor putea fi spuse prin cuvântul spre care tânjim, adie uneori dinspre vest-nord-vest. 

Senzaţia este de vomă. Vomitarea din inimă în creier. 

Nimeni nu e liber. Nu de libertate am nevoie ci de senzaţia, de ideea de libertate! 

Ceea ce mă face să respir nu e aerul. Ceea ce mă face să sper nu e speranţa. Ceea ce mă face să cred nu e credinţa. Ceea ce mă face să văd nu e lumina. Aerul, speranţa, credinţa, lumina, mă ajută doar să respir, să sper, să cred, să văd. 

Da, sunt egoist! Ce să fac dacă, oriunde aş merge, cercul orizontului merge odată cu mine, cu mine – centrul lui? Poate nu e o problemă de caracter ci de astronomie: Nu eu sunt egoist, planetele sunt rotunde. 

Două repere:

Dacă cei din vechime căutau marginea lumii peste mări şi ţări, aveam să aflăm şi ştim că ea este exact acolo unde calcă paşii noştri: pe fundul prăpastiei, pe vârfuri de munte sau pe oglinda mării – uită-te pe unde calci - acolo este marginea lumii. 

A venit un înger enervat la mine şi s-a răstit: “Voi încă n-aţi terminat de găsit toate întrebările şi deja ţipaţi după răspunsuri? Treci la treabă! E muncă până dincolo de zări”. Recunoscător i-am oferit şi eu o întrebare proaspătă: “De frământarea ta îngerule cine are grijă?” El a luat-o şi s-a dus. Era probabil un înger în pragul dezertării. 

Înger gri, înger gri, nu credeam c-ai să mai vii. 

Brusc îţi vine un gând minunat, perfect pentru cuvinte. Şi tocmai când să-l aşezi în ele, brusc puzderia de gânduri care-i dau înţelesul s-a risipit. Câte mâini să fi avut poetul să le adune la un loc ca să poată striga: “Eu sunt real dar nu sunt adevărat, Petrule!”. Şi apoi altă puzderie şi încă un strigăt: “Nu am crezut să învăţ a muri vreodată”. Ăsta nu e gând de om, e gând de specie. 

A trezi memoria amorţită, iată visul. Memoria speciei. Ea, specia, trebuie să-şi amintească de cum s-a născut. Altă şansă nu avem. 

Uneori cu cât urci spre adevăr cu atât treptele devin mai şubrede pe deasupra ridicolului. Poate că ar trebui cu toţii să ne apucăm de slăbit. Sau să le luăm la întrebări pe amoebe. 

Uşa dintre noi şi sublim nu e bine închisă. Există furtuni care uneori o întredeschid. Se aud atunci ciudate rezonanţe. Cel care este suficient de subtil să se apropie pe nesimţite de uşă va zări sublimul.  

De drag şi de blândeţea altcuiva poţi să te mistui în venin. Chiar şi primăvara. 

Aş vrea să le întreb pe femei, dumneavoastră dragele noastre, ce părere aveţi despre trupul vostru – el e mai frumos privit în oglindă sau privit în ochiul iubiţilor voştri? De ce vă doare atâta trupul? Lăsaţi-l să ne doară pe noi, că oricum ne chinuie. 

Înger gri, eu îţi cunosc prezenţa pentru că ea mi-a modificat singurătatea. Eu îţi cunosc mersul pentru că el mi-a modificat privirea. Eu îti cunosc respiraţia pentru că ea mi-a modificat pipăitul. Cunoscându-ţi chiar şi parţial sensibilitatea, ideea mea despre artă s-a modificat. Şi continui să nu ştiu nimic despre tine. 

Femeia naşte oameni, bărbatul naşte idei. Femeia poate naşte idei dar bărbatul nu poate naşte oameni. Mă întreb dacă acest dezechilibru este singura sursă a suferinţelor. 

Doi atomi pe suprafaţa generoasă a unui grăunte de nisip – distanţă de necuprins faţă de ochiul divin: singurătate pe verticală. 

Un craniu în care creierul a putrezit şi în locul lui a crescut o inimă. 

O mână gazoasă care, ca pe o pojghiţă străbate carnea strecurându-se printre coaste pentru a-mi apuca inima şi a o răsuci cu exact osutăoptzeci de grade, uşor, fără să sugrume elasticele artere. Senzaţia că mâna nu a plecat niciodată, că a rămas, încordată, păstrând inima în aceeaşi poziţie. Nu prieteni. Nu. Mâna nu mai e de mult acolo. Altceva a rămas. Altceva. 

Cerere în căsătorie:

Frumoaso, ca o rază trece timpul prin noi! De oglinzi avem nevoie, de oglinzi! Eu te văd pe tine şi tu mă vezi pe mine.

Şi mai văd urma pe care o lăsăm.

Draga mea, surâsul tău de acum e visul meu de altă dată. Despre timp atât deocamdată. 

Omul care murdăreşte, ca şi omul care ucide, ca şi ingenua, ca şi marea pe înserat, toamna, mă îndepărtează de concret, invitându-mă în abstract. Fiecare merită un anume fel de recunoştinţă. 

Noi plângem pe cei căzuţi pe câmpul de luptă, dar pe câmpul de luptă, pe el cine îl plânge? De ce când ideile se luptă în mine şi apoi mor, eu le plâng doar pe ele şi pe mine nu pot să mă plâng? 

Becul nu-şi poate vedea lumina care ajută vederii noastre. El simte doar arsura, mai ales când e uitat aprins. Filamentul lui, care tremură în mâinile noastre atunci când îl privim stins (pentru că nu-l putem privi decât stins) este esenţa durerii lui. Când durerea lui moare abia atunci şi numai atunci moare şi el.

Dar mâinile noastre, ele de ce tremură? Cine ne-a uitat aprinse pe noi, becurile? 

Adolescenţa mea a avut un răsărit şi un apus. Acum trăiesc noaptea ei polară, care refuză răsăritul tinereţii. 

Vine un tsunami peste tine. Şi tu îl vezi că vine. Ce faci atunci? Fugi? De ce să fugi? De unde ştii că nu eşti mai tare ca reciful? Lasă valul să te spele. Mi se pare mai demn să laşi râul să-ţi spele pieptul decât să te iei la întrecere cu caii sălbatici. De unde să ştiu eu unde fug caii?

Piatră mai curată decât piatra de râu nu am întâlnit. 

Câteodată sunt pe dinăuntru verde, creangă zemoasă refuzând arderea; alteori cărbunii mă înnăbuşă, copaci preistorici căutând mistuirea. 

Sufletul este una dintre cele mai precise balanţe. Numai că braţele ei, în loc să fie doar două, sunt tocmai nenumăratele noastre sentimente. Echilibrul? Niciodată. 

Ceva m-a făcut să aflu că plămânii mei adăposteau şi alveole virgine. 

Lacrima este sângele spiritului meu. Ea curge când ochiul mi-e împuşcat de rază. 

A venit timpul privirilor: aş vrea să mă transform în cuvinte chiar şi numai de drag să te văd bucurându-te că poţi şi tu vedea cuvintele. 

Deodată m-am îndrăgostit de toate cauzele pierdute din lume: Fructule copt împotriveşte-te căderii! Lupta ta o vei pierde atât de frumos. 

Dar îngerul, el, pe care-l credem vis, dacă deodată s-ar naşte, ar copilări, ar întineri, ar îmbătrâni – noi, noi, după ce l-am cunoaşte că e înger? Dacă el, Doamne Dumnezeule, n-ar avea aripi –

l-am putea noi crede că e înger?

Ne dăm seama că un înger, dacă s-ar naşte, n-ar şti probabil nici el însuşi că e înger şi poate că aşa se şi cuvine.

Eu cred că un înger adevărat, autentic, născut sau altfel sosit pe lume, ar putea fi recunoscut doar după rază. Dar ochi, ochi pentru o astfel de rază, unde există?

Misiunea unui înger nu poate fi decât aceea de a aduce liniştea, adică împăcarea cu moartea. În acest sens toţi oamenii liniştiţi, împăcaţi cu propria lor moarte, au cunoscut (poate fără să ştie) sau cunosc unul sau mai mulţi îngeri pe care i-au văzut, sărutat, îmbrăţişat, atins sau vorbit măcar o dată. S-au împărtăşit de raza îngerului.

Un înger autentic are un comandant, are ordine de executat, adică are o viaţă grea, o tristeţe a lui aparte, o dorinţă a lui secretă de a dezerta poate. 

A fi romantic e mai puţin privire pierdută şi zâmbet sideral şi mai mult miros de sânge şi împăcare cu viermii.  

Eu nu îmi dispreţuiesc viaţa – încep doar să îmi respect moartea. 

-Ce ne poţi spune despre îngerul în pragul dezertării?, m-au întrebat judecătorii.

-El? – am întrebat.

-El! – au răspuns.

Deodată m-am lipit cu spatele de zid în căutarea echilibrului. Aşadar ei ştiu! Ei ştiau!

-Despre înger, dar mai ales despre faptul că el a fost soldat, soldat în timp de război, ştiu doar că a murit. Dacă el, încercând să dezerteze, a vrut de fapt să nu mai fie sfânt – asta dragilor – le-am zis, nu mai ştiu.

Degeaba încercaţi să mă încuiaţi cu întrebări fundamentale. Moartea, dupa cum bine ştiţi, e o trecere, o devenire. Ce are îngerul cu mine am şi eu cu el! Cu îngerul de mână mă plimb. Eu călătoresc. Eu nu ajung. Eu nu sosesc. 

Vorbirea mea, din gât, numai prin mână mi se scurge pe hârtie. 

Pe mine m-a vizitat cineva care, fără să vrea, fără să vrea îţi spun, mi-a dezorganizat anotimpurile, de văd frunzele de noiembrie înmugurind şi curcubeul răsărind după secetă şi…Am uitat ideea, umbra însă, umbra însă, ce desfrunzire de inimă, ce fulg de lavă cristalizat în timpul topirii lui, nins pe un câmp de gheaţă care refuză aşternerea unei astfel de zăpezi. (Dintotdeauna, adică încă de pe vremea când doar visam la acest sentiment, mi l-am imaginat ca pe ceva care e în stare să ningă iar nu ca pe o zăpadă). 

-Cine eşti tu? m-au întrebat.

-Nu ştiu cine sunt

nu ştiu ce sunt

nu ştiu dacă sunt.

Bănuiesc doar, bănuiesc doar, că sunt un fel de pasăre de toamnă care călătoreşte în ţările calde nu de drag de clocit ci ca răspuns dat unui strigăt pentru nici o ureche. Eu sunt de mâncare dar nu pentru peşti şi nici pentru viermi ci pentru câteva idei nesătule care, după ce mă mestecă în scârbă, mă scuipă înapoi în real, în concret, de câteva ori pe zi. 

De multe ori inspiraţia dă dovadă de o inegalabilă discreţie - mai ales la plecare. Eşti în toiul gândului, în toiul pledoariei şi vezi, vezi cu ochii tăi şi ai minţii, că ea nu mai e acolo, că te-a părăsit. Auditoriul aşteaptă. Judecătorii aşteaptă şi ei. Atunci improvizezi, scurtezi, te retragi. Aştepţi sentinţa.

(Ce mizerie umană să vezi că inspiraţia a plecat şi să încerci să te convingi de contrariu - chiar în toiul pledoariei.)

Bunăoară eu de luni de zile mă chinui să exprim un sentiment. Adică să-l aşez într-o scriere.

Stăteam pe o bancă, pe un pod peste misteriosul fluviu Limat, din Zürich, într-o stare de abandon total, lăsându-mă strivit de frumuseţea medievală a zidurilor şi a turlelor, fără gânduri.

Deodată o lebădă plutitoare, a intrat în mine şi nu a mai ieşit...

Sentimentul zace în mine neexprimat.

Mă îngrijorează posibila lui degradare.

Şi totuşi.

Oare distanţa de la care venea plutind, oare continuitatea înaintării ei, oare graţia, oare modul ei de a mă privi prudentă - când cu un ochi, când cu celălalt - din ce în ce mai aproape, oare uimirea de a descoperi o lebădă liniştită în mijlocul unei metropole, oare faptul că cititul îl învăţasem cu numai câteva luni înainte, oare ce altă amintire a stat la baza sentimentului pe care mi l-a creat acea pasăre?

Fără îndoială, e o ipocrizie să zic că lebăda nu a mai ieşit niciodată din mine, pentru că ea de fapt s-a scurs pe sub pod şi dusă a fost.

Azi dimineaţă însă a vrut să-şi întindă aripile şi mi-a zgâriat – ciudată durere - interiorul cutiei toracice.

Oare cum s-ar putea frânge gâtul unei lebede? O iei pur şi simplu şi i-l frângi pe genunchi, ca pe un vreasc? Dar gâtul, gâtul unei lebede este tocmai mesajul ei - modul ei personal de a ne anunţa marea frumuseţe. Aşa cum marea sau surâsul care ne tulbură sunt de fapt prevestiri ale frumuseţii finale - cea pe care Dante o descrie ca pe o lumină orbitoare - cea pentru care, de fapt, nu ai nevoie de ochi.

Gâtul unei lebede nu se poate frânge pe genunchi pentru că rigiditatea lui e absentă. Maleabil, majestuos, imperial, un gât de lebădă niciodată nu va putea fi rupt pe genunchi ca un vreasc. Colţii de lup, poate, au putere aici. A rupe gâtul unei lebede se face în linişte, iar nu cu trosnet de oase frânte.

A descrie sentimentul pe care ţi-l poate crea o lebădă înseamnă de fapt să naşti lebăda, adică să devii lebădă.

Iată ruptura, iată frângerea gâtului. 

Hai să stăm pe stânci, la malul acestei idei şi să aruncăm în ea cu o pietricică pentru ca să putem număra cercurile:

Sunt găinaţiul plutitor al unui albatros planând în cuşca lui cu nori. Şi peşte digerat în burta lui fiind am cunoscut zborul. Şi peşte viu şi mut fiind am cunoscut zbaterea în ciocul lui. Şi peşte viu fiind şi icră fiind, m-am bucurat de mare. Dar mult mai înainte şi mult dupa asta am fost şi încă o să fiu vecin cu nisipul şi cu păsările înnourate. Câte cercuri ai numărat?  

Mi-am imaginat viaţa ca pe un punct, când de fapt ea este numai o virgulă. 

Sufletul mi se răsuceşte în mormântul care este tocmai trupul meu. 

Fotografiază cerul senin, arată-le poza şi spune-le: Aici e tata, mai încolo e bunicul, bunica şi şi mai încolo este stră-strămoşul meu. Cerul este cea mai frumoasă poză de familie pe care o cunosc. 

-De ce priveşti mereu în jos? m-au intrebat judecătorii.

-Pentru că pământul e ferm, e concret. El e stavila luminii pe care eu însumi nu o pot opri. A privi spre voi e un fel de slalom, de incertitudine, de speranţă. 

-Ce ai, m-au mai întrebat, te-a bătut soarele-n cap?

-Soarele, soarele, da. Dar parcă mai tare m-a bătut luna.