Fiecare cu treaba lui

Pornesc să scriu acest editorial sub dominanta a două epifanii reci, ca adaptarea la realitate, după trezirea din vis. Una s-a petrecut ca urmare a participării într-un juriu care a deliberat – poate – cel mai important premiu de dramaturgie din România, Piesa Anului. A doua – gândind la o solicitare din partea revistei Vatra de a contribui la o anchetă asupra felului în care se dau premiile literare, la noi.

Piesa Anului 2002 este un text scenic. Iar literaritatea textului este dinainte garantată de prestigiul autorului, romancierul şi dramaturgul Petre Barbu, în a cărui panoplie mai figurează şi alte premii literare şi teatrale. Toate prestigioase. Dar nici unul dintre ele nu i-a adus lui Petre Barbu notorietatea pe care, într-o altă cultură, ar fi avut-o un scriitor de calibrul lui. Nu mă îndoiesc că, la fel ca şi în cazul despre care pot eu însămi depune mărturie, premiile se dau "pe bune". Există un tip de gust pe care juriul şi-l dispută pentru a şi-l asuma, în final. Lucrul în sine nu prea merită discutat, excepţiile de genul "premii aranjate" fiind, aş spune, prea meschine pentru a fi luate în discuţie aici.

Şi pe urmă? După ce încasezi suma, minus impozitele, îţi mai plăteşti din datorii şi dai de băut prietenilor şi neprietenilor, te îmbeţi singur cu imaginea unui viitor în care teatrele îţi vor oferi contracte. Te vezi negociind cu regizorii subiectele care te bîntuie, adulat de actorii care abia aşteaptă să le scrii un rol nou, asaltat de traducători, luptîndu-te cu criticii în ascuţimea cuvîntului, ca-ntre scriitori...montat, dacă nu pe Broadway, măcar pe Magheru. Că doar ai luat cel mai important premiu românesc pentru scriitorii de teatru!

Şi piesa, ah, PIESA! Piesa care a cîştigat! Cîţi nu se vor bate pe ea! Cum va finanţa Ministerul Culturii sau chiar Uniterul un text important al unui autor român important! Cum va face dramaturgul nazuri – va negocia montarea, va trage aer adînc pe nas, gură, urechi, pînă se va umfla de tot şi va spune multora, plin de mulţumirea interioară a valorii confirmate – "regret, PIESA e deja promisă, dar poate vă scriu altceva..." şi cum va avea el viaţa organizată pentru următorii cinci ani, cel puţin...! Asta da profesie!

La fel se întîmplă şi în literatură, nu-i aşa? O piaţă avidă de nou, care oboseşte scriitorul şi-i comercializează imaginea, îl îngroapă în interviuri, conferinţe, îl suge de energie, îl foloseşte, îl transformă într-o modă, îl sufocă în solicitări de autografe...Îl umplu de contracte editurile, la uşa lui bat agenţi importanţi, el începe să scrie aşa cum albina secretă mierea– iar pe mierea lui se bat marii urşi ai pieţei libere româneşti! Nu mai e el scriitorul de duminică, cel care, pe sub pupitrul bancar sau la computerul pe care mimează niscaiva rapoarte financiare, îşi corectează atent primele douăzeci de pagini din romanul secolului...nu, gata, el e meseriaş – şi lumea are nevoie de el. P-i-a-ţ-a are nevoie de el!

Dacă J.K. Rowling ar fi produs în România cărţile cu Harry Potter, ea ar fi corectat şi azi teze la clasa a VII-a C. Dacă Salman Rushdie ar fi emigrat în România, ar fi măturat şi azi treptele Bisericii Ortodoxe din Roşiorii-de-Vede. Dacă Eve Ensler ar fi scris la noi, ar fi fost directoare de cămin cultural. Dacă Gabriel Garcia Marquez ar fi fost român, i s-ar fi publicat cărţile pe propria cheltuială şi într-un tiraj confidenţial, iar el şi-ar fi tocit coatele scriind formulare de impozit, la primărie.

Dar lucrurile stau cam aşa: Petre Barbu e român, Peter Zadek e neamţ, Avignonul e în Franţa, Nilul e în Africa şi Garbage e la MTV. Iar noi facem reviste virtuale. Fiecare cu treaba lui. Asta e.

Alina Nelega