Album de fotografii fără fotografii

Alina Andrei

Editura Mansarda cu bufniţe

Braşov 2003

Lansarea va avea loc pe 1 aprilie, ora 13.00.  Doritorii sunt rugaţi să rămână la ei acasă, sau pe la birouri. După răsfoirea în grabă a albumului, şi bârfele de rigoare (cine ce haine poartă, cine ce teleobiectiv şi-a luat, cine cu cine s-a mai culcat), invitaţii sunt rugaţi să servească Martini şi gin. Sau fiecare ce are pe acasă. Accesul fotografilor profesionişti e strict interzis !

Prima pagină

Imagine: Piticii de pe creier

O mască de carton, pe zăpadă, în prim plan. E un chip de femeie cu două găuri negre în loc de ochi. Fotografia e uşor neclară, cu o lumina difuză.

Referinţe critice:

 Spaţiul locativ al capului e ocupat de intruşi. Sunt piticii de pe creier. Din fericire , restul locatarilor din trup nu-i bagă în seamă. De aceea chipul rămâne izolat, o mască uitată în zăpadă. O mască fără gât, trunchi, mâini şi picioare....Se ştie că piticii de pe creier au aspiraţii nerealizate şi o fire anxioasă, cu inhibiţii multiple. Prezintă conflicte interne ce pot duce la explozii necontrolate, blocaj al încărcăturii afective, o atenţie distributivă slabă şi tendinţe agresive…Aşa a notat psihiatrul în carneţel, lângă lista cu calmante şi programarea de şocuri electrice.

Imagine: Prozac cu portocale

Masca e izolată în colţul drept al fotografiei, sus, într-o mare de zăpadă. Orbitele sunt albe, conturul feţei se dizolvă în alb. Expresia e de uşoară nedumerire, confuzie şi durere.

Referinţe critice:

La micul dejun, piticii de pe creier sunt îndopaţi cu prozac. Pe la prânz, masca de pe chip ar trebui să aibă un zâmbet larg, întins de la urechea stângă până la urechea dreaptă. La fel ca în reclamele la pasta de dinţi. Şi totuşi, masca se încăpăţânează să stea încremenită, cu buzele încleştate şi cu orbitele goale.

Pixul plictisitor de albastru notează de la marginea paginii....Piticii sunt defensivi, apatici, blazaţi şi au imaginaţie exaltată....Nici un moment nu şi-a pus întrebarea cum poate un pitic apatic şi blazat să aibă imaginaţie exaltată. Că doar e plătit doar să prescrie tranchilizante şi şocuri electrice. Fix la ora 14.00 o să iasă pe poartă şi o să se îndrepte către cabinetul privat. O să lase în urmă fiinţe strânse în camaşa de forţă şi persoane cu prosopul în gură, cu trupurile bântuite de curent. Chipul alb din zăpadă se întreabă câte becuri s-ar aprinde dacă le-ar atinge de trupurile bântuite.

Imagine: Eu fără tine

O bancă de lemn, plină de zapadă. E uşor strâmbă şi îi lipseşte un picior, aşa că pare

dezechilibrată. Pe spătar, în zăpadă, zace masca. E stingheră. Imaginea e uşor zgâriată.

Referinţe critice:

Ajuns pe bancă, chipul s-a liniştit. Piticii au plecat în vacanţă, pe termen nelimitat. Neuronii s-au cuminţit. Pentu că sunt neuroni de femelă s-au parfumat, s-au fardat uşor şi s-au rujat. Apoi şi-au şters repede fardul, şi rujul, să nu pară că s-au dichisit pentru întâlnire. Parfumul nu se mai poate da jos, a rămas lipit de ei.

Frigul din oase a dispărut. Cojile şi sâmburii de portocale le-a aruncat în spate, printre brazi. Până la primăvară o să se împreuneze, brazii o să înflorească, iar vara o să facă portocale. Povestea chipului de carton are un happy-end, la fel ca în filmele stupide americane. Un alt chip s-a aşezat pe bancă şi au făcut schimb de secreţii salivare. Cele trei straturi de piele de pe buzele ei s-au împreunat cu cele trei straturi de piele de pe buzele lui. Plămânii şi-au mărit volumul, iar inimile au început să bată de două ori mai repede.Retinele au prins o strălucire de pom de Crăciun. Temperatura chipurilor a crescut cu două grade, iar straturile de piele de pe trupuri s-au înroşit. Dar aceste lucruri nu se văd în fotografii. Puţină decenţă domnilor!

Imagine: Mâna ta

O fotografie gri, cu o mână delicată de bărbat în interiorul unei rame de tablou. Totul pare din piatră.

Referinţe critice:

Peste cincisprezece mii de ani, când noi nu o să mai fim, aşa o să arate mâna ta. Fosilizată, la fel ca dinozaurii pe care îi vedem pe Discovery. Tu spui că din ea lipseşte flautul, eu spun că din ea lipseşte mâna mea. Când nu o să mai fiu, o s-o înrămez şi o s-o pun pe zidul dinspre apus, în dormitor, alături de picioarele tale fosilizate. Picioarele care mi te-au adus. Le-aş închina un sonet, dar vorbele dulcege nu au ce căuta aici. Şi nici culorile, si nici sunetele.

Imagine:Ceşcuta mea

O ceşcuţa mică, albă, cu cafea, în colţul stâng al imaginii, ce pare acuarelă. Nuanţele maro dau o senzaţie de căldură.

Referinţe critice:

A pus farfurioara pe perete, aproape de fereastră, apoi ceşcuţa şi a turnat cafeaua. Încet de tot, ca să nu se mai verse. Linguriţa a căzut pe podea, cu un zgomot nepoliticos. A şters-o de tricou şi s-a bosumflat. Nu avea cui să-i spună ce mult îi place maroul cafelei în albul ceşcuţei. Lumina moale de afară şi aburii au moleşit pereţii şi ceşcuţa. Sau poate că nu. Poate că doar i se năzărea ei. Şi-a încălzit deasupra cafelei buzele reci şi fruntea încruntată. Pe gardul vecinului s-a cocoţat un motan şi i-a zâmbit, cum numai motanii ştiu să zâmbească. Din nou s-a întristat că nu a putut să-i povestească. Rapidul cel rău l-a luat de pe peron şi l-a dus departe de poveştile ei.

Imagine: Coffe with brandy

O ceaşca mică, lângă un zid de cărămidă, într-o lumină galbenă, puternică. Compoziţia e clasică şi armonioasă, după cum au spus criticii.

Referinţe critice:

Întotdeauna a abuzat de cafea. Dimineaţa o bea acasă, cu lapte, într-o cană mare, portocalie. Seara ... în cafenele, în ceşcuţe delicate, cu puţin brandy. În seara aceea şi-a regretat prostul obicei. Ar fi fost mult mai bine dacă dimineaţa ar fi băut o ceşcuţă, iar seara o cană mare, sănătoasă. Aşa totul ar fi fost perfect. O jumătate de cană pe pantaloni (ai Lui, bineînţeles) şi restul în cap (tot al Lui). Cantitatea de lichid fierbinte, negru şi lipicios, ar fi fost suficientă.

Toată seară şi-a jurat în gând că o să fie cuminte. Avea lipit de faţa zâmbetul ei de femeie abulică şi blândă, pe care îl folosea numai cu El şi cu copilul handicapat din vecini. Ca de obicei i-a ascultat discursul, l-a compătimit şi l-a sfătuit pentru ca totul să iasă bine. De la a doua cafea, băuta de ea, El a prins să semene tot mai mult cu o lighioană pe care o văzuse pe Discovery. Un dragon de Komodo, mare şi solzos, în veluri negri şi pulover grena. Cum nu i-au plăcut niciodată reptilele, nimeni nu are dreptul să o condamne că i-a vărsat cafeaua în cap. Şi oricum cafeaua a sărit singura din ceaşcă.

Imagine: Berţi, Berţiche, Berţonul

În prim plan, văzut din profil, un cal de piatră, mic, cum sunt prin parcuri, în

locurile de joacă pentru copii. E alb şi se pierde în zăpadă. Lumina e difuză.

Referinţe critice:

Berţi cel alb vrea să se spele de măzgăliturile de pe el. Se înmoaie bine în zăpadă, se

înfundă până la gât în ea, dar degeaba. Măzgăliturile tot acolo rămân. Fornăie înciudat. Ştie el că se hlizesc în spatele lui. Şi nu admite aşa ceva ! Mucosul ăla mic, cu căciula caraghioasă, şi-a scris numele pe spatele lui...Sorin. Mă rog, a vrut să scrijelească Sorin, dar a ieşit doar Sori. Aproape de picior, pe furiş, a desenat o inimă strâmbă şi a scris Sorana. Sorana e răzgâiata aia ciufulită, cu care se vede Sorin. Se întâlnesc în fiecare duminică, în parc, lângă Berţi. Bunicii joacă şah la masa de piatră. Dar de ce tocmai lângă el? Cu ce a păcătuit? Mai sunt cai de piatră acolo. Dar nu...de ce să se ducă la ei. A picat el de prost. Dar o să se răzbune! De câte ori nu a plănuit asta. Duminica viitoare, când Sorana o să se cocoaţe pe el, o s-o trântească. Aşa! Să cadă în zăpădă şi să se smiorcăie. Aşa îi trebuie. S-a săturat de acadelele pe care i le băga în gât. Atâta lucru nu ştie şi ea, că numai cu floricele de porumb se hrănesc caii din parc. Iar lui Sorin o să-i tragă o copită în fund, de o să zboare peste masa de şah.

 Dar Berţi nu are copite. De asta e trist. Cum să fugă de nebun, dacă nu are copite? Şi s-a săturat de numele lui. Nu e deloc demn. Berţi, Berţiche, Berţonul......beahhh...ce sclifoseală. Lasă...o să fugă el din parc în ţara cailor, o să-şi cumpere un nume demn de el, de la potcovar.

Imagine: Maturitatea unui mascul

Un urs de pluş, gălbui, atârnat de sârmă la uscat, prins de ureche cu cârligul. E într-o curte plină de zăpadă. Fotografia e tulbure, apoasă. Realizarea tehnică: proastă.

Referinţe critice:

Când s-a făcut mai mărişor, a simţit din instict că nu se face ca un bărbat să-i ţină companie unui urs de pluş. La orice vârstă masculul are voie să se simtă matur. Nu are nici o relevanţă faptul că în realitate nu o să atingă acest stadiu. Aşa că a început să-l înşele cu mingea, maşinile şi câinele portocaliu. Credeţi că Ursul s-a întristat? Ba chiar deloc. I se tocise burta de mângâierile brutale iar gâtul îl mai doare şi acum, la cât a fost de sugrumat. Nimeni nu-l învăţase pe Băiat că urşii nu se strâng de gât şi că ochii holbaţi şi respiraţia şuierătoare nu înseamnă decât sufocare, şi nu semne de extaz.

Tot peste ani, una dintre iubitele lui de-o vară, o să-i explice ceea ce Ursul nu a putut. Şi asta cu o sticlă de vodcă pe jumătate goală, ce s-a spart haotic de fruntea lui transpirată. Dar asta e o altă poveste, ce nu-l priveşte pe Urs. Acum se zbate în colţii Purecosului, jivina preferată a Băiatului. Aşa cum viitoarea lui soţie, o să se zbată în privirile veninoase ale amantei. După ce a fost salvat, Baiatul l-a spălat în grabă într-o apă cu clăbuci şi l-a atârnat afară, pe sârmă. Nu a mai încăput lângă sobă, alături de şosetele şi tricourile puse la uscat. Mai departe nu ştiu ce o să se întâmple cu Ursu. Poate că o s-o ducă mai bine decât Băiatul. Sau poate că nu.

Imagine:Red opium

O tânără cu chip angelic, cu părul roşu. Are ochii închişi iar faţa albă. Fondul e negru, iar contrastul e puternic.

Referinţe critice:

Porumbelul zace mort. Mic şi stingher, pe duşumeaua de lemn. Ea adulmecă încăperea şi simte mirosul de pene îngheţate. Face doi paşi mici, ocoleşte fotoliul şi îl ia în braţe. Încet îi zâmbeşte şi îi gângureşte la ureche. Un doi, un doi, trei paşi la stânga şi o piruetă. Lipit de burta ei, ţeapăn, el nu se gândeşte la nimic. E firesc aşa. Că doar porumbeii morţi rămân fără gânduri. Prin vitralii intră, timidă, puţină lumină. Alunecă pe părul ei, îi sărută faţa, se prelinge pe rochia decolorată. L-a înmormântat în ghiveciul cu maci roşii. De atunci, fiind vegheat de ea, e cel mai fericit porumbel mort din lume.

Imagine: Urăşte luna!

Un ecran uriaş, albastru, iar la mijloc o siluetă ciudată, firavă, ca de extraterestru exilat din Caleea Lactee pe Pământ.

Referinţe critice:

 A început să urască luna îintr-o noapte de marţi. De atunci o vede hâdă şi stupidă. Îl doare stomacul când se uită la petele ei zimţate. Corpul şi-l simte străin şi amar, prea mic pentru tot ce-l apasă.

Imagine:Uitarea

O siluetă de femeie din lumină albă, în întuneric, văzută din profil, în mişcare. Alb negru.

Referinţe critice:

Nu-şi mai amintea cum arată. Nici ochii ei, nici buzele, curbura gâtului...Ştie doar că

pulpele ei miroseau a mosc, moscul din crema cu care o masa în fiecare seară. Crema fină, ţinută într-un borcănaş mov, arată ciudat pe degetele lui butucănoase. Nu mai puţin ciudat decât urma dinţilor ei, pe urechea lui stângă. Durerea ascuţită nu a uitat-o. Venise imediat după ce ea încetase să mai citească cu voce tare din Ecleziastul. A lăsat Biblia pe podea, s-a încălţat, l-a privit într-un anumit fel, apoi l-a muşcat de ureche. Aşa.. din senin. A plecat trântind uşa, fără să se uite în urmă.

Ea m-a iubit, îşi spunea el. Tot din senin, aşa, fără rost. Altfel cum s-ar putea explica faptul ca ea îi aruncase vorbe acide, îl umilise în public şi nu-l lăsase să doarmă cu ea? Din prea multă dragoste şi pudoare, desigur. Poate că tot din prea multă afecţiune el îi uitase chipul. Îşi aducea aminte doar de mirosul de mosc şi de silueta ei. Un braţ alb, puţin din profil, picioarele pierdute în bezna de pe stradă.

Ultima pagină

Reacţii din partea criticii:

Doina Anghel:

,,Autoreferinţa fotografiilor ei mi-a reţinut mai întâi atenţia. Aduce în discuţie chiar

mijloacele de expresie fotografică şi le tratează ca subiect. Mai mult, face din "greşeli" tehnice mijloace (foto)grafice. O zonă "arsă" nu e defect, ci efect. Speculaţii - ar zice unii, căutare – aş zice eu. La nivel referenţial – şi aici pesonalitatea autoarei prinde stil – ne trezim nu cu imagini, ci cu texte.... Textele ei ni se strecoară în imaginaţie, unde prind imagini. Complexă coreleţie autoare - public“.

Dinu Lazăr

,,OK, dacă e vis e bine, că sunt şi coşmaruri pe lumea asta, nu numai vise.

Dar bagă tată o ramă... ,,

AraG.

,,Imaginea asta face parte din categoria "fără comentarii", în sensul că este greu de încadrat într-o categorie clasică. Sunt convins că ar avea mare succes la Artphoto.

Cred că pot sublinia câteva calităţi evidente: cromatica, modul de tratare tehnică, chiar şi titlul, deşi cred că se poate şi mai bine, are impact, este decorativă, îmi aduce aminte de Andy Warhol, la o a doua privire, chiar şi titlul nu e aşa de rău, etc. În final, o imagine care mă incită, deci bună! Gândindu-mă şi la cealaltă expusă aici, poate deveni un "stil" de urmat. Atenţie însă la repetiţie, poate deveni plictisitoare! “

Celin Peteanu

,,Ideea interesantă, prelucrarea în PS foarte slabă “

Dan Draftă

,,Văd că ai avut o (foto)locaţie interesantă. De realizare nu putem vorbi, că nu e,, .

Dan Beşliu, la fotografia "Urăşte luna"

,,Cuvintele sunt frumoase, dar imaginea nu este nici pe departe la nivelul lor. Dacă ştergi cuvintele nu mai rămâne nimic... chiar dacă te superi pe mine, mă repet: nu ai reuşit să mă sensibilizezi decât cu cele câteva cuvinte. Imaginea este egală cu zero la dioptriile mele. Te aştept cu argumente.........“.

Emil Onea, la fotografia "Urăşte luna"

,,Fotografia se termină brusc ! Parcă totuşi există nişte reguli de compoziţie !

Citiţi manualul de Informatică de clasa a X-a (frumuseţea graficii) ,,

D. Cengher, la fotografia Uitarea:

,,Aicea la treaba cu "picioarele pierdute în bezna străzii", mi-ar fi plăcut ca acestea

(picioarele, adică) să nu fie taman jos pe bază, secţionate parcă. M-ai ales că avem aici viziunea din amintirea Lui. În amintiri, cei dragi, apar mereu eterici, de regulă plutesc (chiar dacă Ea l-a muşcat de ureche - conform poveste),,.

Mirela Bratu

,, Despre fotografia ta: parcă e un desen făcut cu degeţelul, pe un geam aburit. asta îmi inspiră mie. Şi tare-mi mai place să desenez geamuri aburite, cu taxiul prin Bucureşti!

Va mulţumesc ca aţi onorat invitaţia la lansare.