Ce poţi face, lipsit de chibrituri, lîngă o sobă ninsă

 

Iarna şi loviturile ei sub centură: zăpada cu înfiorarea ei scandinavă; vodca şi (de fapt) creierul luminînd sub flama ei albastră şi, de fapt viaţa: luînd cu greu fiecare cotitură; fiecare nişă; fiecare dezastru. Dar ce nu mai este dezastru acum, cînd flori carnivore de gheaţă şi menghine de frig ne sucesc (cu sîrg) închipuirea? Cînd ultimele vorbe moi ne-au îngheţat în gît  încă din toamnă; cînd ultimii bani s-au dus în palma chiriei pe aer. Suntem artişti ai acestei ţări de o frumuseţe iremediabilă. Pictori, sculptori, scriitori-la mîna osoasă a şansei, în gheara cea neagră a spaimei. Buni de scos din raft din pivniţe din debarale şi aşezaţi în faţă (drept glazură de artă) atunci cînd patria are nevoie de agheasmă. Cînd trupul ei bolnav are nevoie de spirit protector. Acum, cînd nimic nu mai pare a avea importanţă, stăm care-ncotro, lîncezind în liniştea groasă, înfăşuraţi în gîndurile noastre ca în nişte piei de oi friguroase. Uneori, cînd ne mai cuprinde dorul, ne prăbuşim în hruba noastră cea de toate zilele, cu tot ce avem mai bun în noi: gîndurile, fanteziile. Cam aşa se mai poate iubi lumea-ascunsă sub falduri de ger, retrasă sub mantii de iască.

ţipenia e asurzitoare

 

Cîteodată, lumea din lăuntru e cu mult mai întinsă decît lumea din afară. Urechea lui Van Gogh stă mărturie. O femeie nurlie poate străbate (într-un anumit moment, inofensiv, al zilei) kilometri de oraş, fără să fie măcar văzută. Un om sfîrşit în plină stradă poate trece neobservat ore întregi de către semenii lui ambalaţi în pînza de sac a problemelor zilnice. Nici chiar poştaşul-meserie monstruoasă a detaliului-nu scapă de ironia sorţii şi, cînd primeşte vreo scrisoare ce îi este destinată, în prealabil se scufundă în cititul hărţii, căutîndu-şi propria adresă. Lumea din lăuntru e mai puternică decît lumea din afară fiindcă lumea din lăuntru este asurzitoare. Pînă şi liniştea lăuntrică e asurzitoare. La ce credeaţi că foloseşte stetoscopul? şi acum mă întreb: la ce-i mai folosesc amintirile iubitei care te-a părăsit? Nu oare pentru a deveni mai asurzitoare? Nu oare pentru ca sînii ei (mici şi cuminţi) să spargă vitrina pulovărului? Te aşezi la masă şi scrii: februarie: fantoma fostului chiriaş. Din acest moment, totul devine poveste: adică, trecut. Viaţa şi literatura sunt lumi paralele care se amuşinează reciproc. Ea (iubita) nici nu afost (de fapt) pentru tine decît propria ta reprezentare asupra ei. şi de aici începe literatura: adică, din grămada de gudron a vieţii, prin inimă, cu sînge-această cerneală minunată. îţi aprinzi o ţigară şi continui: nu mai am inimă şi nici suflet. O simţi totuşi bătînd iar sufletul: un cîmp de cactuşi. şi inima continuă să bată pînă cînd îţi tremini poemul-care şi el începe să bată-, după care nu o mai simţi deloc. De aici continuă viaţa.

N-am drum, n-am casă

(Copiii Domnului)

 

Zîmbet de copil sub care simţi bătrîneţea rînjind în barbă. Fragezi şi bătrîni. Moartea i-a ales deja. Respiră prin bronhiile acelea argintii vise şi tihnă. Patria lor este mare; peroane, rambleuri, ruine, galerii de canalizare. Mîini întinse şi murdare către domnii/doamnele ce pleacă la mare. Ochi rugători de pe feţe căzute către domnişoarele care pleacă la munte. O înjurătură scurtă ca o flegmă de antichrist pentru vardist. Plînset de copil speriat în care moartea cîntă la orgă. Aprinde un chibrit şi trage cu speranţă duhul din aurolac: o casă verde pe o pajişte albă. Ochii i se împăienjenesc puţin, dar el vede bine ce vede: lîngă casă curge un pîrîu. în pîrîu sunt peşti argintii, iar departe, pe dealuri, hectare de vii. La al doilea chibrit, se uită pe fereastră. Ia te uită! Acolo, în casă, chiar el frumos îmbrăcat stă la masă. Sarmale, clătite, cireşe. Al treilea chibrit deja se aprinde în somn. Un somn fără vise, sub lămpi de neon. Desigur, el nu este fetiţa cu chibrituri. Nici nu a citit Fetiţa cu chibrituri. Nici măcar nu ştie să citească. El ştie doar să crească, atît cît moartea îl va păsui. în definitiv, nu este decît un copil al Domnului.

 

cînd moartea cîntă la morgă

(nihil o nihil)

 

neputinţa de a începe cu puncte de suspensie.

Ca după în moment (frugal) de tăcere, ca după

o respiraţie, ca după o tuse nehotărîtă

încotro s-o apuce, rezumîndu-se

(în cele din urmă) să îţi locuiască plămînii.

 

sfîrşit de iarnă ca o odaie pustie. în care

tavanul e singurul decor, locuit de viziunile

celui întins pe covor/ celui plutind pe covor

într-o resemnată părăsire, aşteptînd eclipsa

aşteptînd-o să înlocuiască tavanul ăsta îngrozitor

privit din toate unghiurile ani şi ani în şir,

îngreuiat de toate amintirile, ca nişte reţele fine de fisuri

asemeni circumvoluţiunilor unui creier.

 

neputinţa de a termina cu puncte de suspensie.

fiindcă, după următoarea tăcere nu va mai fi nimic

de continuat. poate doar şirul mecanic al anotimpurilor

ca o odaie pustie în care singurul decor e eclipsa.

 

Seară de seară, cu cîtă criminală plăcere

 

Descopăr părul ei ud. Ud şi arzător, ca o flacără. Cu inima mea pieptănată cu jale peste umărul ei stîng. Peste care trompeta gornistului din cazarma de peste drum aşterne o înnoptată melodie. Acest scîrbos vierme de tablă chiar crede că ne poate infecta cu somn, cînd, pentru noi, somnul este curată despărţire. Eşti vie, pentru că vreau eu, killer-ul plăcerilor amînate. Eu, care nu amîn nimic, lovind cetate după cetate. Luîndu-te în primire cu tot arsenalul din dotare şi cabrîndu-te pînă ce doare. Pînă ce explodezi de viaţă. Pînă ce urli. Pînă ce suflul tău fierbinte mă loveşte în faţă. Evident, exagerez. De fapt, nu fac decît să conjug, să declin, să delirez. Evident, părul ei ud nu există. Nici măcar inima mea pieptănată. Nu face altceva decît să continue să bată, meticulos, în cuşca simetrică de os. Evident, exagerez. Curajul de a inventa este la fel de viril ca şi curajul de a trăi. Nu am nici o afinitate pentru respiraţie, masticaţie etc. Frecventez imaginaţia, îmi exercit dreptul de a plăsmui (uneori din nimic) lumea. De regulă, lumea stă cu spatele. Nu suportă descrierea. Sunt doar o fantă, prin care o puteţi surprinde, totuşi, pentru un moment.

 

în această ordine înceată

                                       Se destinează lui Tudor Jebeleanu

 

Groapa de var a dimineţii, paşii furişaţi pe lîngă somnul ei, cafeaua-ţigara-tuşitul, strada cu schelete de tei, femei în alb, femei în negru, femei în trupurile altor uitate femei, ţigara tuşitul şi slova, iov poreclindu-l pe iova, semaforul scrîşnind un motor, dor de ducă, dor de ea, pur şi simplu dor, eminescu traversînd parcul în portofelul cu lei, iarăşi femei, iarăşi amintirea ei, fundalul difuz al amiezii, cruce-n amintirea zăpezii, ţigară-tuse-cafea, crucea-n molozul de nea, mama-i dusă-n zaţ cu dorul/şi e singur puişorul, ora trei: în hrubă, buduca ne arată o bubă, buba l-arată pe buduca, nu s-o supăra mămuca?, bere şi vin-un chin, schimbăm pe vodcă şi bere-o plăcere!, tudor desenează tăcut, marcel iarăşi bea mult, vlad ne explică: bătîrne! la masă, printre fete cîrne, la masă printre fete de iască, apare şi cati care stă să nască, apare şi rectorul cu nume de spătar, milostiv, ne face cinste cu-n pahar, vodca se iubeşte cu sava (sava ne arată ţeava) bocşa iarăşi se mărită c-o felie de marmită, iova strigă-n muşchii goi ce-a mai zis şi-n ăş`, groşan scrie scrisorele pentru dame singurele, felix s-a-nmuiat deja, dintr-o ceaşcă de cafea, pe cînd daniel ne sucevea, piuia, mieuna, cînd moartea a intrat într-un splendid jerseu şi s-a crucit: mare-i grădina lui Dumnezeu! în această ordine înceată se sfîrşeşte o zi extrasă la grămadă.

 

Refuzînd să mai plîngă

 

Ea îşi ia în stăpînire auzul. Blacheurile monotone ale ceasului o traversează toamna. O toamnă lipită de fruntea ei, ca la tango. în preajmă: zăpada.

Ea îşi ia în stăpînire văzul. Frunzele, puratte de vînt, pe nebunia lui Ceaikovsky. Degetele ploii scobind în pămînt şi dînd de fiorul zăpezii.

Ea îşi ia în primire tristeţea. învaţă despre inima ei, că totuşi, funcţionează. Că, adică, îi pompează în artere zile, săptămîni. şi, (mai ales), noapte.

Ea îşi ia în stăpînire trupul. Uimită, îl descoperă, în apele oglinzii. De acolo o priveşte necunoscutul. Are ochi verzi şi unghii de platină. Stă şi o aşteaptă pe celălalt mal.

Ea îşi ia în stăpînire trecutul. Un fel de ceaţă dulce şi solzoasă. Iepurele spaimei sfîşiind cîmpul dorinţei. Crengile mai negre ale spaimei.

Pur şi simplu ea se ia în proprie stăpînire şi refuză să plîngă.

 

semne

 

1. semn rău-spuse fratele meu, gornistul,

parcă trezit din somn. ochii lui par închişi

gura pare încleştată de buze şi totuşi

vocea lui răzbate prin încăperi ne zgîlţîie

de umeri ne extrage din aşternuturi

 

semn rău-repetă el, îndepărtîndu-şi

cu mîna întunericul de pe chip:

aseară am văzut un cîine căţărîndu-se

la lună pe propriul său urlet cu care

o trăgea în jos, ademenind-o ca pe

un craniu încă neros.

 

semn rău-mai adaugă, adunîndu-şi

creierii de pe masa de brad şi desprinzînd

pentru a treia oară trompeta din cui

în acea înnegurată dimineaţă,

fratele meu, gornistul paul.

2. domn`e, io sunt om serios, începu timid

circarul. nu te lua după slobodă gura

lumii. de şapte ani lucrez în menajerie

os peste os. de şapte ani le caut în coarne

maimuţei, tigrului, girafei şi totuşi

de o vreme lucrurile stau pe dos. broasca

ţestoasă fuge de apă, tigrul se sperie

şi de şoricelul cel fricos, ce să mai vorbim

despre umbra lui (propria lui umbră)

care îi face şi dungile să tremure-

ca într-o pijama umedă.

semn rău, adăugă circarul pieptănîndu-şi

barba cu unghiile.

 

3. măcelarul îşi ştergea cu abnegaţie

cuţitul de sînge lîngă trunchiul de lemn

ca o halcă imensă încă tremurănd.

lumina prăfoasă a dimineţii îl făcea

să pară timid. lumina precum un înger perfid-

pe chipul lui încă şiroind de sînge.

semn rău (murmură ca pentru sine

sau poate faianţei sau ventilatorului

cu enervantul lui bîzîit); semn rău:

am visat-o pe răposata dansînd goală în bătaia

trasoarelor lunii ţinîndu-şi în palmă capul ei de argint.

semn rău, îşi stinse el sîngele

de pe faţă trăgînd oblonul peste vitrină

învăluindu-se în întuneric, măcelarul.

 

4. tîmplarul tocmai meştrea o ramă

la fereastră. o prinse în balamale şi

constată că nu vedea nimic. oricît se

chinui el să privească prin acea fereastră

nu putea vedea nimic, ca şi cum sticla

s-ar fi îmbolnăvit de întuneric. semn rău,

îşi spuse în barbă şi, luîndu-şi lădiţa

cu scule dipăru printr-un zid.

 

5. pinky îşi întindea oja pe unghii încă

tremurînd. ultimul client îşi plătise

ora de dragoste cu trei inele de alun.

unul avea piatră neagră, al doilea

piatră neagră, al treilea, o boabă de

mercur-care se prelinse ca o lacrimă

pe podeaua murdară, spărgîndu-se

în zeci de mici tăciuni licărind.

semn rău, decretă pinky, potrivindu-şi

sutienul negru peste sînii lăsaţi ca un semn

de rămas bun.

 

6. ceasornicarul privea rotiţele care

o luaseră razna: nu mai înţelegea nimic.

prin lupă, rubinele scînteiau ca nişte

ochi de lup într-o pădure ninsă şi

înceţoşată. prin lupă, vîrtejuri de vînt

înviau arbuştii dîndu-le aluri ciudate.

semn rău-îşi zise-trăgîndu-se speriat

din faţa lupei, prin care o lume bizară

îl privea hohotind.

 

 

7. semn rău-constată şi aşod, armeanul

cu chipul cărunt. în dimineaţa asta

clorurată nimic nu pare a fi dispus

să mă ajute să mă ridic. în seara

din ajun valsase cu vodca-în cea

mai splendidă rochie albastră; încă

îi mai simţea obrazul fierbinte şi înroşit

de barba lui aspră, crescută de-cu-noapte

înspre dimineaţă, cînd spelunca îşi

expatriase clienţii. semn rău (îşi spuse,

din nou) privindu-şi unghiile negre-aşa

cum rămăsese noaptea în ele-aşod,

armeanul cu chipul cărunt.

 

drumul cafelei

 

pe undeva, pe lîngă rio de janeiro,

în ţara sambei şi a şarpelui de apă-numit amazon-,

printre păduri dese în care nu loveşte securea

se naşte noaptea catifelată numită cafea.

 

de-acolo, din plantaţii, ea porneşte pe ape

ajungînd în porturi cu taverne; la tejghea

marinari beţi şi fufe versate

sorb nopatea fierbinte numită cafea.

 

negrese migdalate îşi storc sufletul fierbinte,

creole şerpeşti îşi joacă sînii în ea,

metişi languroşi, cît e noaptea de lungă,

ţes noaptea cea albă numită cafea.

 

noi toţi visăm la lumea aceea vie

scufundaţi în ceşti ca nişte peşti în vopsea

în vopseaua cea neagră cu aroma virilă

a nopţilor albe, numită cafea.

 

 

o ceaţă de antracit se apropie de pămînt

 

alunecat prin tubul telescopului său

astronomul dădu cu capul de lună;

se fripse cu o cometă cam dezgolită

se înţepă în ariciul unei stele

fu cît pe-aici să se înece în laptele

(bătut) al căii lactee şi, exasperat,

coborî pe pămînt.

prăbuşit printre calcule matematice

şi antinevralgice petrecu el mai mulţi

ani la rînd. ceaţa aceea neagră

care venea şi venea înghiţind în calea ei

ocheadele clipocitoare ale stelelor?

ei, bine: el nu înţelegea nimic.

mai degrabă umbra ei-aruncată

cu multă nesimţire pe pămînt-

îl înspăimînta. mai degrabă cuiele

de argint ale groparului îl fascinau

cu clipirea lor neruşinată precum

zîmbetul florăresei de peste drum.

şi cum nimic nu mai era de făcut

se lăsă (liniştit) să alunece prin gîtul

strîmt al sticlei cu vodcă-de unde

continuă să observe înserarea.

 

chipul ei înserează

 

despletită-ea taie oraşul în două

ca un rîu rece şi întunecat.

cîţiva înecaţi fumează în vestiarele

ploii. cîteva înecate plonjează în larg

în ritmul unui vals cu alură albastră.

dunărea albastră şi-a schimbat rochia

pe înserat. dunărea curge precum un sînge

negru aducînd la vale o pădure de brad

în care moartea este un meşter german

cu ochi albaştri, moartea însufleţind

chipurile manechinelor din vitrine; moartea-

ca o ploaie ieşită la împerecheat-cînd

ea, (despletită, albastră) taie oraşul în două

cu inima ca un rîu întunecat.

 

hamal însîngerat-inima

 

ea încă mai locuieşte în visele mele.

le developez la lumina roşie a inimii,

la lumina părului ei roşu. la căldura

părului ei. în odaia rece şi pustie

ca un hamal însîngerat continuînd

să bată cuie în pereţii goi.

 

curriculum vitae

 

cu ochii arşi de poezie mă ridic

din somn: un fel de dioptrie prin care

privesc eu lumea.

 

cu ochii arşi de poezie cobor

în somn: un fel de periscop cu care

mă prelungesc prin regiuni

de vise.

 

moartea nu va fi nici o surpriză:

moartea e numai un vers lipsă.

ascultă-l:

 

ieudul de dinaintea facerii lumii/ ioanes

 

ceva de dinaintea facerii lumii în gesturile lui

şovăitoare. ceva încărcat cu o gravitaţie mult

mai mare-necunoscută (aproape) în ziua de azi.

un adevărat ceremonial al pietrei şi morţii cu care

se trezeşte din somn; cu care adoarme.

 

desigur (în acest decor) unghiile lui continuă să

crească şi să plesnească în muguri. desigur

primăvara-i departe dar iubitele lui dorm în

boabe de struguri de forma lacrimilor lui

gînditoare. desigur moartea-i mai spune:

“no, ioanie, nu ma` gîndi la ziua de mînie,

c-o să am, io, grijă”. iar zîmbetul lui obosit

descuie încăperi ale frigului.

 

 despre seninătate (vineri)

 

seninătatea s-a născut la sat, departe de pomul lăudat

(şi făţos) al dolarului, departe de goticul întunecat al

orgii de conducte a oraşului, departe de inimile noastre

(ale acestui sfîrşit de mileniu ratat) comutate la frecvenţa

ierbii, sub cerul greu şi proaspăt asfaltat.

dar despre semenii noştrii-caişii (întorşi din rod

de acea grindină metalică)-, cui să-i mai vorbesc? cui

să îi povestesc despre pîlniile tăcute prin care s-au

scurs în pămînt, ducîndu-şi cu ei disperarea?

despre seninătate: nici un cuvînt, oricît am căutat-o,

oricît m-am străduit, oricît am pîndit-o (în orişicare

chip), nu am reuşit să o găsesc; nici măcar în cel al

barmanului-deochiat de beţia unui surîs neruşinat-

nu am găsit decît moarte; nici în cel al frizerului,

cu pieptenul transpirat de paloare, nici în al

prostituatei-grăbită să îşi ducă îmbujorarea acasă.

doar moarte (sprijinită de un zîmbet distrat).

moartea este un bancher harnic, căruia i-am lăsat

zilele noastre şi speranţa, fără dobîndă.

 

 

            Poemele selectate din volumul “Eclipsa” de Paul Vinicius,

                             editura Crater, Bucureşti, 1999