Eminescu în engleză     

 [ English Translations http://www.gis.net/~sahlean ]

                                        de Adrian George Săhlean

 

Am început să traduc din Eminescu pur şi simplu din pasiune. Dar şi din nevoia (pe care o înţeleg acum) de a-mi exorciza nostalgia dezdrădăcinării, oferind cititorilor americani o cît de fugară înţelegere a meleagurilor natale.   

Frustrat vreme îndelungată de limitele traductibilităţii, mă întrebam în ce măsură muzicalitatea şi simplitatea de expresie eminesciană ar putea găsi totuşi echivalenţă în engleză. în română, poezia eminesciană fascinează în mare măsură prin felul în care este 'spusă'. Muzicalitatea versului este imediat evocatoare, deşi de nedefinit, ca atunci cînd îl citim cu voce tare pe Shakespeare sau ascultăm muzica lui Bach, Chopin sau Vivaldi. Acest obstacol major oricărui traducător explică sentimentul de resemnare, împărtăşit de mulţi, că Eminescu este intraductibil.

M-am întrebat dacă muzica lui Eminescu ar putea fi măcar sugerată. Dacă aş porni de la 'armonia dulcilor sunete'? ‘Intuiţia’ îmi spunea că transpunerea muzicii imi va înlesni fidelitatea faţă de conţinut. în plus, cum aş  fi putut uita ‘Luceafărul’, poemul care are pentru romani, poate doar secundar Mioriţei, un statut aproape mitic?  

Fidelitatea faţă de conţinut deschide însă o cutie a Pandorei plină de probleme, legate de realităţile şi aşteptările celor două culturi şi limbi atît de divergente. Proiecţia naivă cum că alţii gîndesc şi simt la fel şi că doar cuvintele sună diferit în cealaltă limbă este mult mai răspîndită decît s-ar crede.  Ea influeţează (iar în cazul unui ‘poet naţional’ ca Eminescu într-o mai mare masura ca la alţi poeţi) atît procesul de traducere cît şi acceptarea produsului final.

În română, Eminescu îşi realizează adîncimea de idee şi simţire prin vocabular simplu, imagini arhetipale şi o muzicalitate specifică. Vocabularul eminescian este simplu fără a fi simplist. Coincidenţa locuţiunilor familiare, aproape banale, cu neaşteptată adîncime de înţeles este însă tulburătoare. E oare posibil să combini în engleză cuvinte simple cu acelaşi efect muzical, fără a deveni simplist?

Întrebarea este relevantă îndeobşte dacă ne gîndim la Eminescu ca la un poet romantic, căci poezia britanică a secolului XIX a stabilit anumite conveţtii şi, deci, aşteptări legate de poezia romantică. Modelul britanic i-a făcut pe traducătorii români să evite în mod sistematic cuvintele obişnuite. într-un asemenea cadru, Eminescu a fost îmbrăcat în veşmîntul regal al poeziei tradiţionale britanice, ajungîndu-se la un vocabular preţios si o sintaxă de tip Byron sau chiar Shakespeare. Traducătorii britanici au adoptat acest stil în mod absolut reflex, căci pentru ei, el reprezenta ‘norma’ romantică. Traducerile Sylviei Pankhurst ilustrează perfect această distorsiune cît se poate de naturală.

În timp ce vocabularul eminescian a fost înfrumuseţat, muzica liricii sale a fost abandonată din pornire. Era ‘ştiut’ că poezia engleză, ce tinde către eficienţă, evită în mod activ silabele superflue de tipul articolelor hotărîte. În română, formele flexionare nu numai că nu sunt evitate ci sunt folosite inteţionat ca material sonor. ‘Muzica’ lui Eminescu, din acest motiv, nu intra în aşteptările traducătorilor români sau britanici, deşi Keats sau Blake sau Shakespeare relevaseră potenţialităţi muzicale deosebite.

Şi totuşi, dincolo de tendinţa arhaizantă, atît traducătorii români cît şi cei britanici au încercat, firesc, să găsească rimă. De ce? Pentru mine este evident: ‘prosodie’, în greceşte, înseamnă ‘cîntec pe fond muzical’. Atracţia către rimă îşi are rădăcini în legătura genetică dintre poezie şi muzică. Limbajul uzual reflectă această înţelegere subliminală în expresii de tipul ‘sună bine’ sau ‘ce frumos le zice!’ Evident, sonoritatea conţinutului este mult mai importantă pentru înţelesul ultim decît se crede!

Decartînd ‘din mers’ acestă unitate, critica literară americană susţine cu tărie versul alb şi modernizarea traducerilor. Rima şi ritmul sunt considerate prea convenţionale. Pentru a fi 'eficace', se argumentează, limbajul traducerilor trebuie să urmeze izbucnirile afective spontane ale limbii poeziei contemporane. Plăcerea  cititorului provine mai degrabă în surpriza informaţiei decît în armonia sunetelor potrivite. Pentru cel ce încearcă o traducere cu rimăşi ritm, o astfel de ‘eficacitate’ programatică este descumpănitoare.

Această“teamă de rimă nu se aplică numai traducerilor şi nu este de neînţeles: majoritatea combinaţiilor de rimă (tabulate azi in dicţionare) s-au 'epuizat' după atîta amar de ani de împerecheri. în plus, în cultura invadatoare a mass-mediei, atît ziaristica cît şi reclama comercială au intensificat clişeizarea rimelor, accelerînd un proces firesc de “inflaţie sonoră”. Ca urmare, în timp ce forma poetică la modă urmează versul mai liber, se întăreşte percepţia falsă că rima şi ritmul, “desuete”, sunt bune doar pentru conţinut facil.

Dar cum ar putea rivaliza traducerile scrise cu invazia cinematografiei şi cu impactul atît de direct al mass-mediei? Viaţa contemporană cere forme artistice mult mai imediat gratificatoare! Poezia s-a deplasat şi ea către forme scurte, unde meditativul este abandonat în favoarea afectului. Perceptualul, şi în special vizualul, domină producţiile contemporane, afectele perindîndu-se ca nişte imagini fugare pe un ecran. Interesul pentru literatura altor secole este intreţinut mai mult prin filme şi casete audio. într-un asemenea context, “Luceafărul” ar avea mai mari şanse de a se face cunoscut ca libret pentru un ‘musical’ de Lloyd-Weber decît ca traducere scrisă. Pentru admiratorii lui Eminescu, nu-i un gînd prea încurajator.

Cîntărind lucrurile, încercarea de a-l traduce pe Eminescu în engleza de dragul muzicii sale pare nesăbuită: de ce l-am mai traduce de fel, în zilele noastre? Considerentele lingvistice tind să evidenţieze limitele traductibilităţii; poeţii trecutului şi stilul lor desuet nu stîrnesc prea mult interes pentru contemporani; importanţa naţională a poetului în România creează aşteptări nerealiste; experţii, folosindu-şi greşit capitalul intelectual, dintr-un perfecţionism discutabil, preferă să atace traducerile noi în loc de a-şi coordona  eforturile pentru crearea unor rezultate cît mai bune, etc. Traducătorul lui Eminescu se găseşte între ciocanul aşteptărilor (nerealiste) şi nicovala unor realităţi pline de prezumţii (acceptate fără îndoială critică).

În ultima instanţă, orice alegere ne aparţine. în ceea ce mă priveşte, dragostea pentru poetul tinereţii mele e mai mare decît orice raţiune care mi-ar inhiba dorinţa de a-l împărtăşi cu alţii… Această înţelegere m-a ajutat să-mi găsesc un glas propriu, în loc de a merge pe linia direcţiilor şi aşteptărilor “omologate” de care am vorbit anterior.

Dintru început, intenţia mea a fost de a sugera în engleză specificitatea de stil şi sonoritate a lui Eminescu, şi nu de a-l forţa în tiparul aşteptărilor. Paradoxal, această abordare a facilitat fidelitatea faţă de conţinutul poemului.

Traducerile mele nu încearcă să modernizeze nici limba nici gramatica lui Eminescu. Dacă anumite formulări par contemporane, acesta este şi cazul în original. Alte fomulări sună învechit dar atît cuvintele cît şi sintaxa nu sunt arhaice. Am evitat intenţionat arhaismele de tipul 'doeth', 'thou', 'did speak', 'thy', etc., convenţii stilistice întîlnite la romanticii englezi dar nepotrivite pentru a sugera vocabularul mult mai firesc eminescian.

Eminescu pentru mine se aseamănă muzicii lui Mozart sau Vivaldi: combinaţiile sunt aparent simple şi previzibile dar efectul cumulativ are seninătate şi o adîncime liniştitoare ce nu se explică prin examinarea separată a componentelor. întregul e mai mare decît suma părţilor sale iar armoniile, 'banale' din perspectiva modernă, nu diminuează întru nimic plăcerea auditivă.

Muzica lui Eminescu a trebuit reinventată în engleză. Nu mai mult însă decît transpunerea pentru chitară a unei suite pentru violoncel de Bach explorează combinaţii sonore mai puţin uzuale noului instrument.

Rîndurile de mai sus sunt deci o invitaţie de a-l 'asculta' pe Eminescu în engleză dincolo de echivalenţele de sens. Citiţi-l cu voce tare.