Poezia
erotică a lui Octavio Paz
Octavio
Paz, ambasador al limbii spaniole în lume, este un poet
de a cărui poezie m-am
îndragostit la prima lectură.
Cu
mai mulți ani în urmă, într-o bibliotecă din Paris, am
deschis absolut întîmplător un volum de poezii de Paz
și am fost imediat impresionat de forța metaforelor, de
precizia viziunii și de simplitatea elegantă a limbii
sale.
De-a
lungul timpului, emoția întâlnirii inițiale cu poezia
lui Paz s-a transformat în plăcerea continuă a descoperirii
de noi și noi fațete ale acestei personalități polivalente,
Paz fiind nu numai poet ci și prozator, traducător, diplomat,
critic de artă plastică și excelent eseist.
Motivația
traducerii unei selecții din poezia erotică a Octavio
Paz în românește, (cititorii români sunt deja familiarizați
cu opera acestuia
din traducerile apărute în Secolul XX și în România
literară) a fost dorința de a împărtăși și altora plăcerea
lecturii versurilor sale extraordinare. Criteriul alegerii
a fost absolut subiectiv, traducînd fragmentele sau versurile
care mi-au plăcut cel mai mult.
Parafrazîndu-l
pe Octavio Paz, care introducea în același fel un ciclu
de lecturi din poezia sa erotică, anunț și eu tema traducerilor
simplu: Eros.
Paz
a dedicat un admirabil eseu acestei teme, tradus recent
în românește sub titlul Flacăra dublă.
În
viziunea poetului, Eros, este un un zeu cu funcție triplă:
zeu al sexului, al erotismului și al dragostei.
Sexul
este considerat baza, începutul, axa în jurul căruia este
construit labirintul pasiunii.
Erotismul
este sex transfigurat, metaforă după cum îl numește
Paz, sexualitate care a căpătat o dimensiune umană și
socială, sexul îmbogățit de imaginația noastră.
Distincția
făcută de Paz între sex și erotism este bazată pe funcția
lor diferită: funcția sexuală este, în final, reproducerea
umană, pe cînd funcția erotismului este plăcerea.
Dacă
erotismul este un joc secund, dragostea, după cum arată
Paz, este un joc terț:
Foc
original și promordial, sexualitatea, înalță flacăra purpurie
a erotismului și aceasta la rîndul ei susține și ridică
cealaltă flacără, albastră și tremurînd: dragostea
Comparată
cu erotismul, dragostea este diferită, dragostea este
exclusivă, dragostea este atracția fatală față de o persoană,
față de corpul și sufletul acelei persoane.
Dragostea
este zeificare, dragostea este considerarea unui muritor
ca infinit, ca nemuritor, considerarea unei ființe umane
limitate drept Totul.
Paz
este fascinat de distorsiunile temporale aduse de dragoste
îndrăgostiților; insulă în mijlocul torentului temporal,
dragostea, permite celor care se iubesc, să întrevadă
într-o fracțiune de secundă fulgerătoare, eternitatea.
Dragostea
rămîne un mister.
Dar
să lăsăm cuvîntul poetului...
Înaintea
începutului
Rumori
confuze, claritate incertă,
o nouă zi.
O cameră în penumbră
și două corpuri alungite.
Sub frunte mă pierd
pe o cîmpie pustie.
Deja ora își ascute șișul.
Dar alături de mine respiri,
afectuoasă și îndepărtată
curgi fără să te miști.
Inaccesibilă dacă te gîndesc,
cu ochii te palpez,
te privesc cu mîinile.
Visele ne separă,
sîngele ne unește:
suntem
un
rîu de palpitații.
Sub pleoapele tale se coc
semințele soarelui.
Lumea
nu este încă reală,
timpul ezită:
singura certitudine
căldura pielii tale.
în respirația ta ascult
mareea zorilor,
silaba uitată a începutului.
Ascultă-mă
cum ascultăm ploaia
Ascultă-mă cum ascultăm ploaia,
nici prea atentă, nici distrată,
pașii ușori, picurați,
apă care este aer, aer care este timp,
ziua ezită să plece,
noaptea nu a venit încă,
chipuri ale ceții
la colțul străzii,
chipuri ale timpului
la colțul aceste fraze,
ascultă-mă cum ascultăm ploaia,
fără să mă asculți, ascultă-mă vorbind
cu ochii deschiși spre înăuntru,
adormită, cu toate simțurile treze,
ploaie, pașii ușori, rumoare de silabe,
apă și aer, cuvinte fără greutate:
ceea ce am fost, ceea ce sunt,
zilele și anii, această clipă,
timp fără greutate, apăsare enormă,
ascultă-mă cum ascultăm ploaia,
asfaltul umed lucește,
ceața se ridică și merge,
noaptea se deschide și mă privește:
ești tu și silueta ta de vînt,
tu și chipul tău de noapte,
tu și părul tău, fulger lent,
traversezi strada și-mi intri sub frunte,
pașii de apă pe pleoapele mele,
ascultă-mă cum ascultăm ploaia,
asfaltul lucește, traversezi strada,
este ceața hoinărind prin noapte,
este noaptea dormind în patul tău,
este hula respirației tale,
degetele tale de apă îmi umezesc fruntea,
degetele tale de foc îmi ard ochii,
degetele tale de aer deschid pleoapele timpului,
nălucă de apariții și învieri,
ascultă-mă cum ascultăm ploaia,
anii trec, clipele revin,
auzi pașii din camera vecină?
Nici aici, nici acolo: ascultă-i
într-un alt timp care este clipa asta,
ascultă pașii timpului
inventator de locuri fără greutate sau spațiu,
ascultă ploaia fugind pe terasă,
noaptea crescînd sub arbori,
un fulger și-a făcut cuibul între foi.
Incertă grădină în derivă
-intră, umbra ta îmi acoperă pagina.
Axis
Prin arcadele de sînge
corpul meu în corpul tău
izvor de noapte
limba mea de soare în pădurea ta
fîntînă corpul tău
Eu, ovăz roșu
Prin arcadele de oase
eu noapte, eu apă
eu pădure care avansează
eu limbă
eu corp
eu os de soare
Prin arcadele de noapte
izvor de corpuri
tu noaptea ovăzului
tu pădure în soare
tu apă care așteaptă
tu fîntînă de oase
Prin arcadele de soare
Noaptea mea în noaptea ta
soarele meu în soarele tău
ovăzul meu în fîntîna ta
Prin arcadele corpului
apă în noapte
Corpul tău în corpul meu
Izvor de oase
Izvor de sori
Maithuna
(fragment)
Ochii mei te descoperă
goală
și te acoperă
cu o ploaie caldă
de priviri
*
Ziua mea
în noaptea ta
explodează
țipătul tău
sare în bucăți
Noaptea
îți desface
corpul
Refluxul
corpurile
ți le înnoadă
încă o dată corpul tău
*
Oră verticală
seceta
își învîrte roțile lucitoare
Grădină de pumnale
sărbătoare de iluzii
Prin aceste reverberații
intri
imaculată
în rîul mîinilor mele
*
Mai repede ca febra
înnoți în întuneric
umbra ta e mai clară
între mîngîieri
corpul tău e mai negru
Sari
pe malurile improbabilului
topogane de cum cînd de ce da
Rîsul tău îți aprinde veșmintele
rîsul tău
îmi umezește fruntea ochii motivele
Corpul tău îți incendiază umbra
Balansezi pe trapezul fricii
terorile copilăriei tale
mă privesc
din ochii tăi amețitori
făcînd dragoste deasupra prăpăstiei
Corpul tău e mai clar
umbra ta e mai neagră
Rîzi deasupra cenușei tale
*
Azi noapte
în
patul tău
am fost trei:
tu eu luna
*
Deschid
buzele nopții tale
fisuri umede
ecouri
nenăscute:
albeață
bruscă a apelor
dezlănțuite
*
Să dorm să dorm în tine
sau mai bine să mă trezesc
să deschid ochii
în centrul tău
negru alb negru
alb
Să fiu soarele fără somn
pe care memoria ta îl aprinde
(și
amintirea mea în interiorul amintirilor tale)
Nocturna
de San Ildefonso
(Fragment final)
La fereastră,
simulacre războinice,
se aprinde și se stinge
cerul comercial de reclame.
în spate,
abia vizibile,
adevăratele constelații.
între turnuri de apă,
antene, acoperișe,
o coloană lichidă,
mai mult mentală decît corporală,
cascadă de tăceri:
luna.
Nici fantasmă, nici idee:
cîndva zeiță,
astăzi,
claritate
rătăcitoare.
Nevasta mea doarme.
și ea e lună,
claritate curgătoare
-nu între recifuri de nori
ci între stîncile și tristețile viselor:
și ea este suflet.
Curge ascunsă sub ochii închiși
din fruntea ei se precipită,
torent silențios,
pînă la picioare,
se rostogolește înăuntru
țîșnește dinăuntru,
pulsațiile o sculptează,
parcurgîndu-se se inventează
se copiază inventîndu-se,
între insulele sînilor ei,
un braț de mare,
pîntecele ei este lagună
de unde se disipă
umbra și vegetațiile sale
curge prin talia ei,
se ridică,
coboară,
se risipește în sine,
se leagă
în curgerea ei,
se dispersează în forma ei:
și ea este corp.
Adevărul
furtuna unei respirații
viziunile privite
cu ochii închiși:
misterul palpabil al persoanei.
Noaptea este pe punctul să debordeze.
Se luminează.
Universul devine acvatic.
Cobor
din înălțimile orei:
oare să mori
este o cădere sau o înălțare,
senzație sau stingere?
închid ochii,
aud în craniu,
pașii sîngelui meu
Aud
timpul curgîndu-mi prin tîmple.
Sunt încă viu.
Camera se prăfuiește de lună.
Femeie:
fîntînă în noapte.
Mă încredințez
liniștii
curgerii tale.
Stîlpii
Motto: "în timp ce sufletele noastre negociază
noi
doi, întinși, statui sepulcurale"
John
Donne
Piața e minusculă.
Patru ziduri leproase,
o fîntînă fără apă,
două bănci de ciment
și cîțiva frasini ciuntiți.
Vuietul, îndepărtat,
al fluviilor urbane.
Indecisă și enormă
noaptea curge și șterge
grave arhitecturi.
S-au aprins felinarele.
în golfuri de umbră,
În colțuri și praguri,
țîșnesc coloane vii,
imobile: perechi.
înlănțuiți și calmi,
țes murmure:
stîlpi de pulsații.
În cealaltă emisferă
noaptea este feminină,
abundentă și acvatică.
Insule licăresc
pe apele cerului.
Frunzele bananului
fac umbra verde.
în centrul spațiului
noi doi, înlănțuiți,
un arbore care respiră.
Corpurile noastre se acoperă
de o iederă de silabe.
Frunzișuri de rumori,
insomnii de greieri,
în iarba adormită,
stelele se scaldă,
într-o mlaștină de orăcăituri
acolo sus, vara
își adună urnele,
cu mîini invizibile
aerul deschide o ușă.
Fruntea ta este terasa
pe care o preferă luna.
Momentul este imens,
lumea prea mică.
Mă pierd în ochii tăi
și privindu-te, te văd
în ochii mei, pierdută.
Numele au ars,
corpurile ne-au părăsit.
Suntem în centru,
magnetizați, de unde?
Perechi imobile
într-un parc din Mexic
sau o grădină asiatică:
sub stelele distincte
eucaristii cotidiene.
Pe scala tactului
coborîm urcăm
de jos în sus
regat de rădăcini,
republică de aripi.
Corpurile înlănțuite
sunt cartea sufletului
el libro del alma:
cu ochii închiși,
cu pipăitul și cu limba,
descifrez în corpul tău
scrierea lumii.
O știință fără nume:
savoarea acestui pămînt.
Scurtă lumină suficientă
care iluminează și ne orbește
ca țîșnetul subit
al seminței și al semenului.
între sfîrșit și început
un moment fără timp
arc fragil de sînge,
punte deasupra vidului.
Contopite corpurile
sculptează un fulger.
Scrisoare
de acreditare
(Cantată)
I
Între noapte și zi
se află un teritoriu indecis.
Nici lumină, nici umbră:
timpul.
Ora, pauză precară,
pagină înnegrindu-se,
pagină pe care scriu,
lent, aceste cuvinte.
După amiaza
este o cenușă care se consumă.
Ziua valsează și se desfrunzește.
Ascute marginile lucrurilor
un fluviu obscur.
Ferm și suav
le poartă,
spre nu știu unde.
Realul se îndepărtează.
Scriu:
Vorbesc cu mine
-îți vorbesc.
Aș vrea să-ți vorbesc
cum vorbesc acum,
aproape șterși de umbre
arborele tînăr și aerul;
ca apa care curge,
solilocviu somnambul;
ca mlaștina tăcută
reflector de simulacre instantanee;
ca focul:
limbi de flăcări, balet de scîntei,
povești de fum.
Să-ți vorbesc
cu vorbe vizibile și palpabile,
cu greutate, gust și miros
ca lucrurile.
în timp ce vorbesc
lucrurile, imperceptibil,
se desprind de ele însele
alergînd spre alte forme,
spre alte nume.
îmi lasă
aceste cuvinte: cu ele îți vorbesc.
Cuvintele sunt punți.
Sunt și capcane, carcere, fîntîni.
îți vorbesc: nu mă auzi.
Nu vorbesc cu tine:
vorbesc cu un cuvînt.
Acest cuvînt ești tu,
acest cuvînt
te conduce dinspre tine spre tine.
Acest cuvînt creat de mine, de tine, de soartă.
Femeia care ești
este femeia cu care vorbesc:
aceste cuvinte sunt oglinda ta,
tu ești tu însăți și ecoul numelui tău.
și eu la fel,
cînd îți vorbesc
devin murmur,
aer și silabă, un suflu,
fantomă născută de aceste litere.
Cuvintele sunt punți:
umbra colinelor din Meknès
peste un cîmp imobil de floarea soarelui
este un golf violet.
Este trei dupămasa,
ai nouă ani și ai adormit
în brațele reci ale mimozei.
îndrăgostit de geometrie
un șoim trasează cercuri.
Tremură la orizont
arama moale a crestelor.
între stîncile abrupte
cuburile albe ale unui cătun.
O coloană de fum suie deasupra cîmpului
și încet, încet, se disipă, aer în aer,
ca vocea muezinului,
perforînd liniștea, urcînd și înflorind,
în altă liniște.
Soare imobil,
spațiu imens al aripilor deschise;
peste cîmpiile de reflecții
setea își înalță minaretele transparente.
Nici adormită, nici trează:
plutești într-un timp fără ore.
O briză abia animă
țara de mentă și izvoare.
Lasă-te condusă de aceste cuvinte
lasă-te condusă spre tine însăți.
II
Cuvintele sunt incerte
și vorbesc lucruri incerte.
Dar rostind una, rostind alta,
ne rostesc.
Dragostea este un cuvînt echivoc,
la fel ca toate celelalte.
Nu este cuvînt,
spune Fondatorul:
este viziune,
baza și vîrful scării contemplației
-și florentinul:
Este un accident
-și celălalt:
Nu este virtute
dar este născută din perfecțiunea însăși
-și ceilalți:
o febră, o durere,
o frenezie, o stupoare,
o himeră.
Dorința o inventează
posturile și supliciile o ascut,
gelozia îi dă pinteni,
obișnuința o omoară.
Un dar,
o sentință.
Fervoare, beatitudine.
Un nod: viață și moarte.
O plagă
trandafir de înviere.
Un cuvînt:
Rostindu-l, ne rostește.
Dragostea începe cu corpul
unde se termină?
Dacă este fantomă,
capătă trup;
dacă este trup,
cînd o atingi dispare .
Oglindă fatală:
imaginea dorită se șterge,
te îneci în propriile-ți reflecții.
Festin de spectre.
Apariție:
Clipa are ochi și corp,
mă privește.
în fine viața are chip și nume.
A iubi:
dintr-un suflet să faci un corp,
dintr-un corp să faci un suflet,
să faci un tu dintr-o prezență.
A iubi:
să deschizi ușa interzisă,
trecerea către reversul timpului.
Clipă:
opusul morții:
eternitatea noastră fragilă.
A iubi înseamnă să te pierzi în timp,
să fi oglindă între oglinzi.
Este idolatrie:
să divinizezi o creatură
să numești etern ceea ce este efemer.
Toate formele cărnii
sunt fiicele timpului,
simulacre.
Timpul este răul,
Clipa,
este căderea;
A iubi este sfîșiere:
cădere interminabilă,
Cuplul nostru
este abisul nostru.
îmbrățișare:
hieroglif al distrugerii.
Lascivitate: mască a morții.
A iubi: o variație
Abia un moment
în istoria celulei primitive
și diviziunile ei incalculabile.
Axă
a rotației generațiilor.
Invenție, transfigurare:
fată transformată în fîntînă,
părul ei în constelație,
în insulă femeia adormită.
Sînge:
muzică în rămurișul venelor.
pipăit:
lumină în noaptea corpurilor.
Transgresiune
a fatalității naturale.
punte
între libertate și destin.
întrebare
gravată pe fruntea dorinței:
accident sau predestinare?
Memorie, cicatrice:
-de unde am fost smulși?
cicatrice,
memorie, sete de prezență,
căutarea
jumătății pierdute.
Unul
este prizonierul sinelui,
este,
pur și simplu este,
fără memorie,
fără cicatrici:
a iubi este doi,
întotdeauna doi,
îmbrățișare și luptă,
doi înseamnă să vrei să fi unul
și celălalt, și cealaltă:
doi nu se odihnește,
nu este complet niciodată,
se învîrtește,
în jurul umbrei sale,
caută
ceea ce am pierdut la naștere;
cicatricea se deschide:
fîntînă de viziuni;
doi: arc deasupra vidului,
punte de vertijii;
doi,
Oglindă de mutații.
III
Dragoste, insulă fără ore,
insulă înconjurată de timp,
claritate,
asediată de noapte,
A cădea
este a te întoarce,
a cădea este a te înălța.
A iubi este a avea ochi
în vîrful degetelor
a atinge nodul unde se înnoadă
mișcare și repaus.
Arta de a iubi
este arta de a muri?
A iubi
a muri a învia a muri din nou:
vivacitate.
Te iubesc
pentru că sunt muritor
ca și tine.
Plăcerea rănește,
rana înflorește.
în grădina mîngîierilor
am rupt floarea de sînge
ca să ți-o prind în păr.
Floarea a devenit cuvînt.
Cuvîntul îmi arde memoria.
Dragoste:
reconciliere cu Marele Tot
și cu ceilalți
minusculi, nenumărați
ceilalți.
A reveni la ziua dintîi
la ziua de azi.
După-amiaza se topește.
Lămpi și faruri
perforeză noaptea.
Scriu
vorbesc cu tine:
vorbesc cu mine.
Cu cuvinte de apă, flacără, aer și pămînt
inventăm grădina pasiunilor.
Miranda și Fernando se privesc,
interminabil, ochi în ochi
-pînă împietresc.
Un mod de a muri
ca oricare altul.
Acolo sus
constelațiile scriu
același cuvînt;
noi,
aici jos, scriem,
numele noastre muritoare.
Perechea
este pereche pentru că nu are Eden.
Suntem exilații din Grădină,
suntem condamnați s-o inventăm,
să-i cultivăm florile delirante,
giuvaieruri vii tăiate
ca să împodobească un gît.
Suntem condamnați
Să părăsim Grădina:
în fața noastră
stă lumea.
Coda
A iubi este poate a învăța
să mergi în lume.
A învăța să stai tăcut
ca stejarul și teiul din fabulă.
A învăța să privești.
Privirea ta semănătoare.
A plantat un arbore.
Vorbesc
pentru că miști frunzele.
Traducere
din spaniolă și prezentare de Paul Doru Mugur
