PAŞII ŞARPELUI

 de Cornel Mihai Ungureanu

 

  În stradă, Taina Codreanu se simţi mai bine. Aerul îngheţat absorbi iritarea care o împinsese afară din clădirea ATF-ului.

Actorul fusese de acord, în principiu, cu o săptămînă în urmă, să-i acorde un interviu. "Pentru o viitoare jurnalistă încîntătoare. V-aţi gîndit să jucaţi într-un film?". De atunci, însă , fie nu era de găsit, fie o lăsa să aştepte in hol, tot intrînd sau ieşind cu cîte cineva.O recunoştea cu privirea, uneori chiar cu cîteva cuvinte: “ Imediat, domnişoară. Fii cu ochii pe mine, cum termin, rezolvăm... “

Taina se documentase, îşi pregătise şapoul, cîteva întrebări călăuzitore. Avea cu ea reportofonul cel nou, pe care îl folosea acum pentru prima dată.

Privirea actorului, care era şi profesor la o clasă de actorie, trecea tot mai indiferentă peste ea, părea chiar că o evită. Cînd, după două ore de aşteptare, îl văzu privind-o cu aerul ăla vexat, fata renunţă.

Interviul cu o personalitate culturală era doar o temă pentru seminar, dar proful îi plăcea şi ar fi vrut să iasă un material bun.

Se însera. îmbrăcat în albul zăpezii, oraşul părea mai puţin murdar. Se circula greu, multe crengi sau chiar copaci întregi, căzuseră sub greutatea zăpezii îngheţate. “ Mai ales cei de esenţă moale “- constată ea, mai mult ca un îndemn către ea însăşi de a nu renunţa.

Se îndreptă spre staţia de tramvai. Nu voia s-o prindă noaptea, cartierul în care locuia era destul de nesigur. Cu cîteva seri mai înainte, mergînd spre casă, o oprise un ţigan, cerîndu-i bani. Părea destul de neajutorat şi ea făcuse greşeala să se oprească. Dintr-un şanţ sărise imediat un alt ţigan şi Taina se trezi îmbrîncită într-un zid, cu o lamă de cuţit în dreptul amigdalelor. Murdar, neras, duhnind a băutură, bărbatul avea o privire rea. Mîna lui stîngă i se strecură sub paltonaş, îi pipăi în grabă buzunarele pantalonilor de velur şi fata simţi cu oroare că deodată banii nu-l mai interesează. încercă să protesteze, dar celălalt îi astupă gura cu palma lui grea. Cuţitaşul zîmbea, mîna lui îi atinse pîntecele, zîmbetul îi era colţos, lama o zgîrîiase pe gît şi palma celuilalt îi apăsa gura şi Taina simţi că nu are scăpare, cînd de celălalt trotuar îi lumină o lanternă. “Rămîi pe loc!” strigă poliţistul. Cei doi o rupseră la fugă, în direcţii opuse. Se auziră bocancii soldaţilor tropăind după ei, dar se întoarseră fără să-i fi prins. O conduseseră pînă în faţa blocului, să aibă mai multă grijă, la ore tîrzii şi cu strada asta în reparaţie, cine mai circulă? Se poate întîmpla orice. Taina înţelesese şi singură

Greaţa întîmplării nu dispăruse.

În staţia de tramvai, oamenii erau îngheţaţi de frig, dar înfierbîntaţi de enervare. Un tramvai ieşise de pe şină. Celelalte îşi exprimau neputinţa, aşteptînd.

Taina căută cu privirea un loc unde să se mai încălzească - un bar, o cofetărie. Văzu, peste drum, galeriile de artă. “ Expoziţie retrospectivă - Dorin Radovici. Vernisajul va avea loc pe 12 ianuarie “ - citi pe panoul de pînză, acoperit la colţuri cu zăpadă. Traversă. Din uşă, o femeie grasă, cu o căciulă de blană pe cap, încerca să gonească un bătrînel îmbrăcat într-un palton gri, ponosit, pantaloni de trening peticiţi, albaştri. în picioare purta nişte papuci butucănoşi ce păreau a fi de lemn.

- Hai, du-te de aici! Că asta nu-i sală de aşteptare pentru toţi golanii şi nebunii oraşului!

- O să notez aici ce aţi spus!- zise bătrînelul şi chiar scoase o foaie murdară, cu pătrăţele şi un creion cu care începu să scrie ceva. Aţi auzit, domnişoară?- o întrebă în şoaptă pe Taina. “ Nebunii oraşului “. Cînd o să audă domnu` Dorin...

Nota pe foaie şi rîdea.

- Intraţi, domnişoară! - zise femeia, făcîndu-i loc să treacă pe lîngă ea. La ora asta nu mai vine nimeni. - adăugă, închid uşa. Să-mi spuneţi cînd vreţi să ieşiţi 

Mai bătură totuşi doi vizitatori, doi elevi, puberi. Taina le înţelese interesul. Cele mai multe tablouri erau nuduri. De o voluptate delicată, aveau ca punct de plecare un simbol sau o idee ce venea din literar. Universul feminin constituia, era limpede, dominanta creaţiei pictorului. O surprinse amestecul de înţelegere şi solidaritate care se simţea dincolo de ceea ce ţinea de vizual.” Sînt tablourile unei femei” - gîndi Taina, cu strania impresie că nu le vede pentru prima dată, deşi ştia foarte bine că aşa era.

Apăsă pe butonul soneriei cu emoţie şi asta o miră. îi deschise bătrînelul care, cu o seară înainte, încerca să intre la galeriile de artă. Purta acelaşi palton ponosit, pantalonii de trening albaştri, peticiţi. îi lipseau doar papucii butucănoşi. Acum era desculţ. 

- Bună ziua! îl caut pe domnul Radovici

Bătrînelul privi în pămînt, fîstîcit, fără să răspundă.

- Este acasă?

- Da. Da, domnişoară.

- Cine e, Făniţă? se auzi o voce plăcută, caldă, de fumător.

Dorin Radovici îşi făcu apariţia de pe o uşă laterală. Nu prea înalt, şaten, cu fire albe în barbă.

- Vă caută o... Vă caută o fată, domnu Dorin, ţinu să precizeze bătrînelul.

- Sînt Taina Codreanu. Am venit pentru un interviu, spuse ea, încercînd să pară cît mai degajată. V-am văzut expoziţia şi...

- Eu nu dau interviuri, domnişoară. Nu am dat niciodată unul.

Răspunsul o descumpăni pentru moment. Îi venea greu să creadă că un pictor care avusese expoziţii în ţară şi în afara ei, nu acordase măcar un interviu.

- Nici eu nu am luat niciodată unul, spuse ea.

-Intră, domnişoară. Bei un ceai cu noi?

Intrară într-o bucătărie mică. Din cauza dezordinii, părea murdară. Pe aragaz fierbea ceaiul. Două căni erau deja pregătite şi Radovici mai scoase una, din lut. Taina îşi descheie paltonaşul negru, dar nu-l scoase. Era destul de frig. Făniţă stătea în picioare, lîngă aragaz, cu mîinile aproape lipite de ceainic.

- De la ce revistă sînteţi? Unde îl publicaţi?

- Nu îl public. Sînt studentă. E doar o temă pentru seminar.

- începe să-mi placă! rîse pictorul.

Turnă ceaiul fierbinte în căni. îi întinse şi bătrînelului una.

- Făniţă, nu stai jos, cu noi?

- Nu, domnu Dorin. Domnu Dorin, ştiţi că s-a mutat ministerul sănătăţii la noi pe stradă? spuse Făniţă şi începu să rîdă.

- Nu ştiu, Făniţă! De unde să ştiu?

- Zău, domnu Dorin! Chiar în clădirea policlinicii! Au pus firmă: Ministerul Sănătăţii! rîse iar, apoi privi în pămînt, ruşinat.

- Aşa scrie pe toate policlinicile din ţară, Făniţă, zise pictorul cu blîndeţe obosită.

Bătrînul îl privi neîncrezător, aşteptînd să vadă dacă e vorba de o glumă. Văzînd că pictorul tace, luă o mină serioasă.

- Nuuu! Nu, domnu' Dorin! Este o firmă nouă, cu un şarpe desenat. Pînă acum nu a fost! spuse cu convingere.

- Făniţă... Aşa scrie pe toate policlinicile din ţară. şi pe toate spitalele: Ministerul Sănătăţii. Cum pe toate şcolile scrie: Ministerul Educaţiei şi învăţămîntului. Am dreptate, domnişoară Taina?

- Da, zise Taina, luată prin surprindere. Îi fu însă milă văzînd privirea pierdută a bătrînelului şi zîmbetul stins. Dar poate că au pus firme noi, zise aşa, într-o doară.

- Vedeţi? Vedeţi, domnu' Dorin? prinse Făniţă ideea din zbor, privind-o pe fată ca un cîine credincios. Vedeţi?

- Văd, Făniţă, văd. Nu te duci tu pînă la colţ să faci nişte cumpărături?

- Pă fuga mă duc! Pîinica, două sticle de rom...Mai vă trebuie ceva, domnu' Dorin? O plăsuţă să-mi daţi.

Radovici îl conduse pînă la uşă. Cînd reveni începu să soarbă încet, în tăcere, ceaiul. Taina bea şi ea, cu înghiţituri mici. Tăcerea asta nu avea nimic supărător. Prin fereastră se vedea o zi cenuşie. în plopii din faţă croncăneau ciorile.

Taina îşi scoase paltonaşul negru şi bocancii. Rămase într-o fustă lungă şi largă, neagră şi în pulovărul roşu, închis cu nasturi mari, îmbrăcaţi, în faţă.

- E de la mine din sat. Eu l-am luat la oraş, dar era prea tîrziu. N-a fost mereu aşa. Maică-sa nu l-a lăsat să se însoare. "Pînă nu se mărită soră-ta, nici să nu te gîndeşti. Ea e mai mare." Cum ieşea cu cîte-o fată, îi făcea viaţa iad, pînă n-o lăsa. Nici una nu era destul de bună. Într-o zi a păţit necazu' ăsta. Uneori îl apucă pandaliile. Se duce singur la spital. Soră-sa, Leana stă şi ea cu el. Nu s-a măritat niciodată. Nu s-a găsit cine s-o ia. Ea e mai nebună ca el, deşi n-are acte. Eram mic, aveam patru-cinci ani şi ea mă strigă la gard. "Dorinele, zice, ia cheam-o pe ţaţa Petra pînă la gard." Am chemat-o. "Tanti Petra, zice, eu am văzut trei fete-n nuc." Aveau în curte un nuc mare, vara îşi făceau pat sub el şi dormeau acolo. "Ce fete, Leano?" "Trei fete, aoleo ce fete frumoase! Rîdea la mine! Eee!" "Oi fi visat, Leano! Du-te şi vezi-ţi de treabă!" Mama a privit lung după ea. "Nu se mai mărită fata asta!" a mormăit apoi, dînd din cap. şi uite că nu s-a măritat!

Taina nu zise nimic. Terminase ceaiul. Privea mîinile lui Radovici. Tremurau vizibil pe ceaşca galbenă.

- Să intrăm, mai bine, zise el. N-o să stăm în bucătărie toată ziua.

Taina zîmbi. Cum toată ziua? De la două are cursuri.

Ceea ce o frapă, în primul rînd, în camera pictorului fu biblioteca. Nu era nici o carte. Pe rafturi zăceau cuiburi de păsări, frunze uscate, un femur, un bocanc uzat, statuete mici de lut ars, o carapace de broască ţestoasă. În cameră mai erau două fotolii uzate, un televizor alb-negru de pe ecranul căruia cîteva elite culturale îşi făceau publice temerile legate de inexistenţa moralei în viaţa politică. Patul era nefăcut, Radovici strînse în grabă o plapumă bleu, matlasată, neînvelită cu vreun cearşaf.

- Cum se realizează un interviu, domnişoară?

Rostea cuvîntul domnişoară cu căldură şi respect, fără să sune deloc protocolar. Tainei îi plăcea asta. Îi explică ce-i acela un şapou, îi vorbi despre documentare - şi cum ea nu reuşise, din lipsă de timp, să afle despre el decît ceea ce găsise în pliantul de la expoziţie. îi arătă întrebările ei orientative, din mica agendă . El le citi zîmbind şi Taina zîmbi şi ea de platitudinea lor ( ce loc ocupă femeia în opera şi în viaţa lui, o mare decepţie şi o mare împlinire, planuri de viitor, etc). în sfîrşit, Îi arătă cum funcţionează reportofonul, cum se înregistrează, cum se derulează, cum se schimbă bateriile.

Se auzi soneria. Radovici se duse să deschidă şi Făniţă intră precipitat. Scoase două sticle de rom, două pîini, din sacoşă 

 - Mi-am luat şi mie nişte lapte, domnu' Dorin. La pensie vă dau eu banii. Acuma vine pensia...

- Cum acuma Făniţă, că mai sînt aproape trei săptămîni? Cît lapte ai luat?

Făniţă rîdea, ruşinat, dar fericit. Doar n-o să se supere domnu' Dorin pentru atîta lucru!

- Trei pungi, domnu' Dorin. Rîse iar. Una am băut-o pe drum, că mi-era sete. şi  luat şi nişte fideluţă, să fac cu lapte.

- Cîtă fideluţă, Făniţă? Radovici era supărat, nu încerca s-o ascundă.

- Două punguţe am luat, domnu' Dorin. Mă duc repede să o fierb acuma, cît nu e Surda acasă. tiţi cum face ea dacă mă vede la aragaz. Rîse către Taina. Surda, domnişoară! E nebună! N-o ştiţi... I-aţi spus de tablou, domnu Dorin?

- Nu, nu i-am spus.

- Spuneţi-i! Vă rog să-i spuneţi! Să vedeţi, domnişoară ! Să vedeţi! Nu mai veniţi după mine, domnu Dorin! Ieşi val-vîrtej.

- Făniţă! Mai vezi vreun ban la pensie? Nu mai vezi...

- Despre ce tablou vorbea?

- Într-o noapte am visat că pictam. Nu era doar un tablou. Era o minune. Iar eu eram exaltat de fericirea că mi se întîmpla mie. Totul era atît de limpede, vedeam atît de clar ideea, culoarea, lumina, pînza... Nu era deloc o pînză obişnuită. Era o pînză de păianjen, prinsă pe o ramă ca asta. Arătă spre rama ce atîrna suspendată în colţ. Făniţă mi-a făcut-o. El e tîmplar, de meserie. De mai bine de un an stă suspendată acolo, în colţ, dar păianjenii nu vor să-şi facă treaba. Iar eu nu mă pot apuca de a mea. I-am spus lui Făniţă că ăsta va fi cel mai grozav tablou din lume, că toţi oamenii importanţi vor veni să-l vadă şi se vor minuna. Îi place mai ales partea în care ei întreabă cine a făcut rama, iar eu le răspund: bunul meu prieten Făniţă Besemeagă.

- De ce faceţi asta?

- Tabloul aş vrea să-l fac. Îl am în cap. Ar fi păcat să nu-l fac. Nu pe o pînză de păianjen. În rest, e posibil.

- De ce nu începeţi?

- Îmi lipsea ceva. Nu credeam că voi primi. Este un dar. Şi un semn.

- Ce anume?

- Tu, zise şoptit.

- Nu înţeleg.

- Aş vrea să-mi pozezi. Aş vrea să-mi dai mie ziua asta. Aş vrea să-l termin astăzi, într-o singură şedinţă, alla prima, pentru că eu mîine nu voi mai fi aici. O rudă mai îndepărtată mă aşteaptă.

Se lăsă tăcere.

- Ce spui?

- Nu ştiu. Ce înseamnă să pozez?

- Spus foarte direct, înseamnă să pozezi nud.

- Mi se pare mult. N-am ...N-am făcut asta niciodată. Aş vrea să vă ajut, îmi e însă foarte greu. Nu cred că pot. Nu sînt genul.

- Iar mie îmi e penibil să încerc să te conving, pentru că orice aş spune ar suna... parşiv. Eu am luat venirea ta ca pe un semn. ştiu că numai astăzi pot face asta. Aş vrea să nu fie vorba de jenă sau de ruşine.  

Taina nu zise nimic. Radovici tăcu şi el.

- Acolo este atelierul meu, zise într-un tîrziu, arătînd spre două draperii verzi ce ţineau loc de uşă către o altă încăpere.

Tainei îi plăcu atelierul. Era o cameră mică, cu acoperişul înclinat. S-ar fi aşteptat să fie mai multă lumină, dar singura fereastră arunca o fantă luminoasă numai prin mijlocul încăperii, pe podea, în aer şi pe peretele de vis-a-vis. Pereţii erau acoperiţi cu gînduri, idei, citate, vopsite cu negru, în toate direcţiile, urcînd apoi pe tavanul înclinat. Un şevalet gol, un vas de lut plin cu pensule, două cutii din lemn, cu culori, din nou statuete mici din lut reprezentînd toate aceeaşi femeie: frumoasă, mîndră, cu nasul drept şi părul strîns în coc. Dintr‑un colţ al camerei porneau pe perete urme de paşi. Picioarele desculţe parcă ar fi călcat în vopsea neagră înainte de a porni la un drum destul de întortocheat pe pereţi, apoi pe tavan, unde, de altfel, se şi termina. Ultimul pas călca peste un cui, o pată sîngerie acoperea urma neagră şi o parte din varul alb. De cui atîrna în jos, legat de un şiret, un bocanc, probabil perechea celui din bibliotecă. Cu totul anacronic i se păru Tainei calculatorul aflat în colţul cel mai întunecat al atelierului, dar care avea monitorul aprins.

Pictorul îi văzu mirarea. Intrase cu un pahar mic, cît un degetar şi cu sticla de rom, acum desfăcută.

- L-am luat pentru băiatul meu, cînd a intrat la facultatea de informatică. Nu l-a luat nici acum, cînd a ajuns în ultimul an. Nu vrea nimic de la mine.

Turnă în micul pahar şi îl întinse Tainei.

- Romul nu se gustă. Se dă pe gît, dintr-o singură înghiţitură. Altfel, nici nu are rost să bei. Un lucru trebuie făcut bine sau deloc.

Taina dădu pe gît micul pahar. Simţi o arsură puternică în stomac, apoi îi veni să tuşească, dar nu tuşi. I se înroşiră ochii. Pictorul bea din sticlă aşa cum ar fi băut ea apă rece într-o zi caniculară. Cînd lăsă sticla jos, în ea mai era doar jumătate din lichidul arămiu.

- Ei, bine? zise Radovici. Lumina este perfectă, acum. Mi-ar lua puţin timp să mă pregătesc.

Tainei îi era greu să refuze. Simţea o căldură plăcută în trup şi dorinţa de a face ceva neobişnuit.

- Nu-ţi fă nici o grijă! zîmbi Radovici. începu să-şi pregătească şevaletul, culorile, pensulele, cu febrilitate. Taina îi privi mîinile. Nu mai tremurau. Alcoolul îşi făcuse efectul. Se bucura ca un copil de un dar neaşteptat.

Pictorul ieşi şi se întoarse cu două cărămizi în care erau improvizate două reşouri, model pe care Taina îl mai văzuse la colegii ei căminişti. Întinse jos plapuma bleu, împăturită în două, în dreptul fantei de lumină. Aşternu peste ea un cearşaf alb, cu dantelă. Puse reşourile de o parte şi de cealaltă, apoi le băgă în priză. îi întinse Tainei paharul cel mic, plin.

- O să ai nevoie. Să nu crezi că e o treabă uşoară. ştiu ce-ţi cer. Nu-i uşor să stai nemişcată atîta timp. Ai să vezi. Cînd oboseşti, aş vrea să te întinzi cu faţa în jos, poate am să termin şi singura schiţă pe care o am începută.

Radovici mai scoase dintr-o ladă un şevalet mai mic, prăfuit, pe care îl montă lîngă celălalt. Privi îndelung schiţa de pe hîrtia îngălbenită la colţuri. O rupse. Prinse şi pe al doilea şevalet o pînză.

- Noroc că le am preparate.

- Cum adică? întrebă Taina.

- Am să-ţi spun. În timp ce lucrez, am să încerc să-ţi răspund şi la întrebările pentru interviu. Alegi tu pe urmă ce te interesează. Poţi să mă întrerupi cu întrebări, dar nu des, te-aş ruga, dacă poţi.

Pictorul agăţă reportofonul de bocancul suspendat, deasupra şreviewetului cel mare. Făcu o probă. Se înregistra perfect.

- Cînd crezi că eşti gata, poţi să te întinzi. Cu capul spre fereastră. Am să mai aduc o pernă.

Taina se întinse. Simţea inima bătîndu-i repede-repede. Ar fi vrut să plece. Radovici îi aduse o pernă. I-o puse sub cap, apoi mîinile lui îi răvăşiră părul lung, negru, acoperindu-i faţa.

- Ai păr de vrăjitoare, zise.

Taina îi simţi mîinile desfăcîndu-i nasturii de la pulovărul carmin, apoi pe cei ai cămăşii negre pe care o trase în lateral.

- Maioul ăsta e important pentru tine? Are o semnificaţie anume? ţii la el?

- Nu, zise Taina.

Radovici îl rupse, de sus în jos. Taina roşi puternic, se simţea mai bine la gîndul că faţa îi era ascunsă sub părul bogat. Se întrebă ce are să facă dacă pictorul ar încerca s-o violeze. Se simţea al naibii de puţin confortabil. Mîinile lui trecură grăbite peste sînii ei "mari şi tari". Taina zîmbi amintindu-şi chipul vărului ei, Ionuţ. Un văr de departe, de la ţară, pe care îl întîlnise o singură dată, la o înmormîntare, în satul ăla îndepărtat, pe cînd avea treisprezece ani. El avea cu unul mai mult. "Copiii" dormiseră împreună într-un pat, de-a latul. Erau cinci sau şase şi Taina nimerise între Ionuţ şi o fetiţă mică. În timpul nopţii simţise mîinile lui pe bluza ei neagră, pipăindu-i sînii. Încercase să-l oprească, dar nu părea prea receptiv, aşa că Taina îşi petrecuse restul nopţii cu femeile bătrîne, la priveghi. A doua zi, Ionuţ, cu o privire de viţel şi roşu ca un rac îi dăduse un bilet, mototolit: " Te iubesc. Ai ţîţele cele mai mari şi tari. Vi în vacanţa de vară să fi prietena mea?" Da, îi răspunsese ea, mai tîrziu, în gară, cînd trenul se pregătea să plece. Cine ştie, îşi spunea, poate chiar o să mă aştepte, poate chiar o să-l doară puţin, deşi... la cît e de ţăran şi de porc... Nu-l mai văzuse de atunci.

- Am să-ţi dau unul de la Florin. Băiatul meu. Are o mulţime de lucruri lăsate aici. Te rog să te relaxezi şi să fii liniştită. Eşti un model. Nu te privesc ca un bărbat. Acum pictez. Te rog să-ţi ridici mijlocul.

Pictorul îi scoase cu uşurinţă ciorapii groşi împreună cu ultimul vestmînt, de sub ei. Îi ridică hotărît fusta, îşi trecu repede mîna prin părul ei pubian, îi întinse piciorul stîng şi îi îndoi genunchiul drept, desfăcîndu-i picioarele suficient ca Taina să simtă din nou valul de ruşine, care îi aduse lacrimi în ochi şi în gît. Plînsul o înecă şi se ridică.

Radovici îi strînse capul în mîinile lui puternice şi o lăsă să plîngă.

- Dacă vrei, te las să te îmbraci, îi zise cînd ea se linişti. ştiu că ţi-e greu, dar erai atît de aproape. De acolo ar fi fost mai uşor.

Taina se întinse la loc. După un timp, pictorul îi aşeză din nou picioarele şi, după o ezitare, îi puse sub mijloc o pernă îndoită în două.

- Crezi că poţi sta aşa? Cît mai mult timp?

- Da, zise Taina.

O vreme fu linişte. Taina îl auzea pe Radovici amestecînd culorile. îl şi privi, printre firele de păr. Părea un puşti. Din cînd în cînd bea cu sete din sticla de rom. Afară croncăneau ciorile, în plopi.

După un timp, cînd începu să picteze, Radovici începu şi să vorbească. Despre pregătirea pînzelor, întinderea pe saşiu, despre clei şi despre ulei, despre culoare, puritate şi tonuri, despre lumină şi despre umbre, culori complementare şi efect termic, despre îndulcirea contururilor, despre femeia nudă ca sursă pentru tentaţie şi păcat.

- Taina... Unui bărbat îi sînt hărăzite două întîlniri importante. Prima dintre ele este întîlnirea aşteptată: întîlnirea cu femeia. Mari speranţe se leagă de această întîmplare. Există o diversitate de cauze sau motive pentru care această întîlnire se ratează. Miracolul întregirii rămîne o iluzie, cele două spaţii nu fuzionează. Acum nu vorbesc de cazul banal al celor care greşesc persoana. Vorbesc de cei care se găsesc. Cei care ştiu că s-au găsit, care nu simt nevoia să mai privească în jur şi totuşi nu reuşesc să se întregească; se simt singuri; părăsiţi ; neînţeleşi. în cazul meu, ratarea îmi aparţine. Bărbaţii suferă de o copilărie prelungită, iar eu n-am făcut excepţie. Am ajuns să cred că unii ajung copii nu doar la prima întîlnire, ci chiar şi la a doua: întîlnirea cu moartea. Numai femeia şi moartea îl duc pe un bărbat în cer. Femeia se maturizează mult mai repede. Vede lucrurile dintr-o altă perspecivă, are aşteptări fireşti pe care el însă nu le sesizează. Un copil nu poate înţelege o femeie. Eu am fost un copil. Avantajul unui artist, dacă poate fi vorba de un avantaj, este că el poate converti eşecul într-o formă de artă. Poate stoarce din lamentabila ratare a propriei vieţi... o ... o lacrimă, dacă nu sună prea fals... un sîmbure de bucurie pentru alţi oameni care se regăsesc în ... într-o carte, într-o replică, într-un tablou, într-un film.

Îl auzi oprind reportofonul. Se lăsă linişte. Părea un bărbat bun, trist, avînd adînc în sine vocaţia singurătăţii.

Taina tresări la auzul soneriei.

- Trebuie să fie Făniţă. Vin imediat. Mai poţi rămîne aşa? Dacă ai obosit, întoarce-te cu faţa în jos.

- N-am obosit.

Glasurile se apropiară şi curînd intrară în cameră. Făniţă plîngea.

- De ce să-mi facă aşa, domnu Dorin? Ia uitaţi!

Taina îl priveşte, prin păr. Făniţă e plin cu fidea pe cap, pe umeri, pe paltonul ponosit.

- Mă duc la procuratură, domnu Dorin. E un băiat tînăr acolo, procuror. " O luăm în evidenţă şi, dacă nu se cuminţeşte, o legăm şi... la nebuni cu ea. " Aşa mi-a zis, rîde, încîntat de idee, Făniţă. O să vadă ea, Surda, cînd or s-o lege şi or s-o ducă, nu-i aşa, domnu Dorin?

Radovici lucrează în tăcere. Făniţă abia acum pare s-o observe pe Taina. îşi aduce un scaun din camera vecină şi se aşează lîngă uşă, în spatele pictorului. Taina îi vede privirea aţintită între picioarele ei, dar nu mai simte nelinişte.

- Un artist are iluzia libertăţii mai acut decît oamenii obişnuiţi. El suferă mai puţin restricţiile unui program riguros. Presiunea este însă mult mai mare. şi riscul e mai mare. Oamenii de rînd stau departe de linie. Ca artist, trebuie să rămîi în zona ei. Cu un picior aici, cu unul dincolo. Uneori cu amîndouă dincolo. Tentaţia de a te îndepărta nu e deloc neglijabilă. şi nimeni nu-ţi indică punctul de la care întoarcerea nu mai posibilă.

- Ideea este importantă? Sau doar meşteşugul, transpunerea în imagine, tot ceea ce înseamnă un tablou bine făcut, vocea Tainei sună firesc. "Nici un ton fals şi stau goală în faţa a doi bărbaţi care mă privesc."

- Da, ideea e importantă, pentru mine. Nu pot picta un coş cu mere.

- Ce aţi fi vrut să mai pictaţi? în afara femeii.

- Acoperişuri. Mi-au plăcut întotdeauna. Să pictez ca şi cum aş fi o pasăre. Prin ochii ei. Din păcate, nu s-au produs încă pilule împotriva ideii de a sări de pe acoperiş, ori mie mi s-a părut mereu o idee atractivă. Nu ştiu dacă i-aş fi rezistat.

Făniţă îşi ridică privirea de pe sexul Tainei şi şi-o mută pe monitorul calculatorului, pe care, pentru că nimeni nu mai apăsase vreo tastă, defila acelaşi mesaj: "good morning-good night"

- Auziţi? Domnu Dorin, nu se poate face un program pe calculator ca şi ţara noastră să se dezvolte?

- Unde Făniţă?

- La guvern, domnu Dorin. Domnul prim-ministru sau domnul preşedinte n-ar putea să facă pe calculator un program foarte bun? Auziţi? Sau la consiliul judeţean, un program pentru înfrumuseţarea străzilor. N-ar fi bun?

- Ar fi, Făniţă.

- Domnu Dorin, am auzit că se folosesc foarte mult calculatoarele la alimentară.

- La alimentară?

- Da, domnu Dorin! La ambalarea mărfurilor. Ca să arate mai frumos.

- Auziţi? Domnu Dorin, calculatorul ăsta ştie de mine?

- Ştie, Făniţă.

- Eu sînt în memoria lui. şi celelalte calculatoare... şi ele ştiu de mine?

- Da, Făniţă. Toate ştiu.

- Auziţi? Este adevărat că s-au făcut calculatoare care vorbesc cu oamenii?

- Japonezii, încearcă ei ceva.

- Am văzut la televizor un calculator care îl întreba pe un om: "Crezi în Dumnezeu?"

-Poate era într-un film, Făniţă.

- Da, domnu Dorin, rîse Făniţă. Era într-un film. Domnu Dorin, cînd o să terminaţi tabloul?

- Curînd,Făniţă.

- I-aţi spus domnişoarei?

- O să fie cel mai grozav tablou, domnişoară. Vor veni să-l vadă criticii cei mai vestiţi. Ştiţi care este lucrul cel mai important la un tablou? Rama. Rama face legătura între viaţa interioară a tabloului şi viaţa din afară, între lumea tabloului şi lumea reală. Făniţă asculta fermecat. ştia vorbele pe dinafară şi le murmura o dată cu pictorul. Ziariştii şi criticii vor întreba: "Bine, bine... Dar cine a făcut rama acestui tablou?" " "Această ramă, ca şi ramele tuturor tablourilor pictate de mine, este făcută de bunul meu prieten, Făniţă Besemeagă."

Radovici tăcu. De pe scăunel, Făniţă îşi aţinti din nou privirile între picioarele fetei. Ea privea tavanul înclinat, literele negre, mai mari sau mai mici.

- E drept că uneori mi-am cîştigat singur coaja de pîine, iar alteori mi-a dăruit-o vreun prieten binevoitor, am trăit de bine de rău aşa cum am putut, aşa cum se întîmpla, e drept că mulţi oameni şi-au pierdut încrederea în mine, e drept că situaţia mea financiară se află într-o stare de plîns, e drept că viitorul se arată destul de întunecat, e drept că aş fi putut proceda mai cu cap, e drept că studiile mele se află într-o stare destul de jalnică şi de demoralizantă şi că-mi lipseşte mai mult, cu mult mai mult decît am. Dar asta se cheamă oare să dai înapoi, asta se cheamă oare să nu faci nimic? spuse Radovici, cu vocea lui plăcută, caldă de bun povestitor.

- Foarte frumos spus, zise Taina.

- Era un citat. Van Gogh. Scrisorile.

Taina simţi că ochii i se închid de somn. De afară se auzeau glasuri vesele de copii ce se bulgăreau, în drum spre casă, după o zi de şcoală. Chiar adormi. Radovici observă abia cînd piciorul îndoit de la genunchi în sus îi căzu peste celălalt. O înveli cu două cămăşi de-ale lui. Făniţă, cu fideaua atîrnîndu-i în păr şi pe haine se mută lîngă fereastră. Privea afară, stînd în picioare, cu capul aplecat din cauza acoperişului înclinat. Radovici continuă să lucreze.

Taina îi simţi barba înţepîndu-i pulpele, apoi capul lui îşi făcu loc între picioarele ei şi gura muşcă din chestia ei ca dintr-o piersică. Nu aşa ne-a fost înţelegerea, îşi spuse, dar nu-l opri. îi simţi picioarele întinzîndu-se pe lîngă trupul ei. Deschise ochii şi-i văzu "chestia". îi veni să rîdă. Deşi în erecţie, era destul de mică şi, după ce că era negriciosă şi avea o formă aproape pătrată, mai era îmbrăcată şi într-un prezervativ roz. Taina înţelese ce voia." Ei bine, am s-o fac. Dar nu pentru că o vrei tu. Pentru că vreau eu." Prezervativul avea un iz de căpşuni, artificial şi neplăcut, aşa că Taina îl scoase. "Vreau s-o fac!", îşi spuse. Şi o făcu. Sîngele alerga tot mai repede, era tot mai cald, dar îi făcea plăcere şi în cele din urmă, bucuria crescu atît de mult şi ea se simţi atît de fericită, încît explodă. Rămase transpiraţia rece, liniştea începu să crească. Atunci îl văzu pe Făniţă, lîngă fereastră, chiar lîngă capul ei. "A fost aici tot timpul. A văzut totul."

Deschise ochii şi îl văzu pe Făniţă, lîngă fereastră. Se sperie. Se ridică brusc. Radovici era în faţa şreviewetului mare. Lucra liniştit.

- Ce e? Ai visat ceva?

- Da, am visat. Taina se dezmetici greu. Simţi o imensă uşurare cînd visul dispăru cu totul. Îmi pare rău. Am dormit mult?

- Nu. Este timp. Va trebui să ne mutăm. Să-mi spui cînd eşti gata să începem iar.

Fanta de lumină trecea acum pe lîngă culcuşul improvizat.

- Ţi-e foame?

- Nu.

Radovici îi aduse un pahar cu suc. Mutară plapuma în dreptul luminii.

- Sînt gata, zise Taina.

- Aş vrea să lucrez la tabloul cel vechi. Ca pictură, e nou. Ideea e veche. şi schiţa era. Ar trebui să stai cu faţa în jos.

Taina se conformă. Radovici îi ridică fusta pînă la mijloc, îi îndepărtă picioarele şi îi puse din nou perna îndoită sub pîntece. O vreme lucră în linişte. Apoi începu din nou să vorbească. Despre noile mijloace care duc la noi expresii artistice. Despre televiziune şi calculator, despre clipuri muzicale sau chiar publicitare care sînt artă, despre iritarea celor bătrîni şi entuziasmul celor tineri, despre noul ritm care creşte mereu, ca un tăvălug.

Făniţă îşi reluă locul de lîngă uşă, pe scăunel. Taina îi simţea privirile. Radovici în schimb, parcă n-o vedea.

- O tristeţe este că am primit un dar de care n-am ştiut să mă bucur. La rîndul meu am fost un dar care s-a dovedit nefolositor. Atunci s-a lepădat de mine, femeia mea. şi n-o pot acuza pentru asta. Cînd ne-am văzut pentru prima dată, ne priveam ca doi şoferi de tir care ştiu că numai ei doi duc pe şoselele lumii o încărcătură unică: miracolul. Nu mi se părea important să mergem peste tot împreună, îmi era de ajuns să ne întîlnim din cînd în cînd, în drumurile noastre, îmi era de ajuns să simt că numai noi doi împărţim taina. Ea însă a vrut să parcăm undeva, amîndoi. Atunci au început tăcerile. Iubeam nopţile pentru că atunci eram unul. De fiecare dată, o dimineaţă se furişa pe fereastră făcînd din noi, doi. Atît de diferiţi în aspiraţii, în aşteptări, încît, în cele din urmă, nici nu s-a mai făcut noapte. Dragostea a murit în amîndoi. Îmi iubesc băiatul. Are sîngele meu şi este realizarea mea cea mai importantă. Pentru că este viu.

Cînd eram copil, am mers într-o zi la gîrlă, să prindem peşte. Nu aveam undiţe, urma să prindem cu mîna. Eram patru. Prinsesem cîţiva peştişori, cînd am ajuns la o piatră mare. Am înconjurat-o din trei părţi, în cea de-a patra fiind malul şi ne-am dat repede seama că le găsisem sălaşul celor mari. Cu vîrfurile degetelor le atingeam cozile. Aveam braţele întinse sub piatră, abia respirînd. Ei nu puteau fugi, nu aveau pe unde. Noi nu-i puteam prinde. Ne tot încurajam. Cînd se apropiau şi ne atingeau buricele degetelor, în treacăt, simţeam total neputinţa. şi, deodată, în palmele mele întinse, cu capul înainte a venit un peşte mare, un clean. Nu puteam să cred, simţeam o bucurie imensă. L-am strîns bine cu amîndouă mîinile şi am fugit cu el tocmai sus, pe mal. Era un mal înalt, ceilalţi băieţi strigau după mine, să-l arunc şi să trec la loc, să nu fugă ceilalţi. Dar eu m-am opit numai sus, abia respirînd din cauza urcuşului şi a emoţiei. L-am aruncat în iarbă şi l-am privit cum se zbate. Bucuria mea era atît de mare, eram cel mai mîndru băiat din lume. După un timp au venit şi ceilalţi trei băieţi. Nu mai prinseseră nimic, ziceau că e vina mea, ar fi trebuit să-l arunc pe mal. Malul era însă înalt, dacă nu reuşeam să-l azvîrl destul de tare, s-ar fi putut rostogoli înapoi în apă. Nimic din ce spuneau nu mă putea face să regret. Le era doar necaz că nu reuşiseră să-l prindă ei, ochii îi trădau. Nici unul din ei nu văzuseră măcar un peşte atît de mare în rîul ăla mic. Peştele se zbătea din ce în ce mai puţin. Avea ochii albi, gura larg deschisă. L-am luat şi am fugit cu el jos. L-am pus în apă şi, pe cît părea de anemic, a dispărut imediat. Cei trei au rîs de mine. M-au spus şi la alţii. Şi toţi au rîs de prostia mea. în plus, au convenit ei trei, nici cleanul nu era chiar atît de mare, ba chiar era unul obişnuit. De cînd am plecat din sat, nu m-am întors niciodată. Întîmplarea asta vrea să fie un exemplu de dar, primit, cu care am ştiut ce să fac

 - Tu nu spui nimic, zise pictorul, după o tăcere mai lungă.

- Ce să vă spun?

- Ceva ce n-ai spus nimănui.

- Cînd eram mică, pentru că toţi oamenii îmi spuneau Taina, le spuneam şi eu lor Taina. "Ce faci, Taina?" mă întreba cineva. "Bine, Taina!" răspundeam eu. Aşa îmi închipuiam că vorbesc toţi oamenii între ei.

Radovici zîmbi, cu ochii pe şevalet.

- Îmi plăcea să merg în vacanţe la bunicii mei. Bunica făcea o dulceaţă de smochine grozavă. Mă trezea dimineaţa şi mă punea la treabă. Bunicul mă apăra:" Las-o, femeie, să doarmă! Că aşa-i lumea la oraş, mai leneşă." " Da, zicea bunica, dar eu ştiu să tai de lene." "Cum, bunică? întrebam eu." Ea ieşea pînă afară şi se întorcea cu o nuia în mînă. "Uite cum!" zicea, dar nu m-a bătut niciodată. Bunicul îmi făcuse un cal de lemn, cu care mă tot legănam înainte şi înapoi. În fiecare zi îi aduceam iarbă, îl spălam, îl pieptănam. Mult timp am crezut că e viu. Nu am lucruri deosebite de spus.

- Spune-mi despre băieţii din viaţa ta.

- Asta chiar că termin imediat. Ce e curios, e că despre singurul băiat care mi-a plăcut, nu ştiu nimic. L-am întîlnit o singură dată, cîteva minute, într-o gară de munte. N-am vorbit deloc. Erau mai mulţi, cîntau. Eu am dansat. Băusem bere. Am ameţit. Am băut apă din palmele lui. Ne-am sărutat mult. Am plecat. El s-a luat după mine. A greşit trenul. Nu l-am mai văzut. Dacă îl întîlnesc, nici nu cred că-l mai cunosc. încerc, uneori, să-i reconstitui, în minte, trăsăturile. Nu reuşesc.

- Lumea e mică. Trebuie să fie pe aici, pe undeva. O să-l găseşti, ai să vezi.

- Păi... Eu nu-l caut.

- Asta nu-i important.

Afară începuse să se întunece. Făniţă picotea pe scaun.

- Cred că e timpul să ne oprim. Mai am de retuşat, dar pentru asta nu mai e nevoie...

- Te las să te schimbi. Hai, Făniţă, hai! îl trezi pictorul. Te mai duci pînă la alimentară?

- Pă fuga mă duc, domnu Dorin.

- Ştii tu! Două sticle. Pentru mîine, să am pe drum.

Taina se îmbrăcă repede. Mai privi o dată atelierul, acum în penumbră şi ieşi în camera de zi.

- Da` staţi mult, domnu Dorin?

- Nu ştiu, Făniţă. Hai du-te, să nu închidă.

Ieşi Făniţă.

- Eu trebuie să plec, zise Taina.

- Cînd chiar trebuie, să pleci.

- Acum. E deja tîrziu.

Îşi aminti că şi-a lăsat paltonaşul şi bocancii în bucătărie. Se îmbrăca. Radovici veni şi el.

- Poţi să vii mîine să iei reportofonul? îl las la Făniţă. Mai e puţină bandă, mai voiam să... Să închei.

- Da, am să vin mîine. Vă doresc călătorie plăcută. Poate ne mai vedem cînd vă întoarceţi.

- Nu. Nu cred. Mă bucur că te-am cunoscut. Dacă se poate spune asta despre o Taină. Îţi mulţumesc!

 Îi sărută mîna ceremonios. Taina ieşi din apartament uşor stînjenită. Gestul îi păruse teatral. Afară ningea. Zăpada crescuse ca un aluat lăsat la dospit din ajun.

"Ce zi!" îşi spuse Taina, intrînd în casă. Tanti Dora făcea clătite. Era obişnuită cu orele tîrzii la care Taina venea acasă. În camera lor, Al dormea cu lumina aprinsă şi cursurile pe piept. Lîngă pat o sticlă goală de bere, răsturnată. Taina se băgă în patul ei şi adormi imediat.

Făniţă era, de data asta îmbrăcat curat. Avea pantaloni de stofă, călcaţi, era proaspăt bărbierit, avea părul pieptănat pe spate. "Seamănă puţin cu Harvey Keitel" se gîndi Taina.

- Am venit pentru reportofonul meu, zise ea.

Făniţă îi arătă mîinile acoperite cu făină, cu aluat.

- Ce pregăteşti acolo?

- Cozonac.

Din gesturile lui, Taina înţelese că avea reportofonul în buzunarul de la pantaloni şi că, avînd mîinile murdare, el nu-l putea lua. Aşa că se apropie ea şi băgă mîna în buzunar. Nu înţelese de la început. îi trebuiră cîteva clipe ca să realizeze pe ce pusese mîna. Făniţă avea o gaură în buzunar şi îşi scosese chestia pe acolo.

- Am bani, domnişoară! îi arătă cîteva hîrtii mototolite în palmă, albe de făină. Te rog, domnişoară!

Taina se retrăsese lîngă peretele opus şi-l privea uimită cum se desface la pantaloni şi îşi scoate instrumentul afară. "Trebuie să fug!" Alergă la uşa de la intrare. Era închisă. N-o putea deschide. Se simţi prinsă pe la spate şi începu să ţipe.

Se trezi udă de transpiraţia rece. Adormi greu, din nou.

Strada era pavată cu piatră de rîu. Ea avea rochia galbenă, lungă pînă în pămînt, cu flori de cîmp. Mergea pe bordura dată cu var, încercînd să-şi menţină echilibrul. Strada era dreaptă, nu i se vedea nici unul din capete. La colţ apăru un bătrîn cu o flaşnetă. Roti de manivelă şi din cutia mare, neagră, începură să curgă ritmurile unui tango vechi, dinainte de război, cîntat "pe nas", cu voce tremurată, de un bărbat:" Ce vrei să-ţi scriu?/ Acuma cînd ne despărţim/ Ce vrei să-ţi scriu?/ Noi nu ne mai iubim!" Bătrînul avea o barbă lungă, albă, ochi albaştri, deosebit de blînzi. Pe flaşnetă nu era un papagal, cum se aştepta Taina. "Planetele" le extrăgea un şoricel alb.

- Doriţi o "planetă", doamnă Radovici? Are să vă spună adevărul despre viitor.

- Nu sînt doamnă. şi nu mă cheamă Radovici.

- Îmi pare atît de rău! Vă rog să mă iertaţi! Domnişoara Codreanu, da?

- Da.

- Vă rog să mă iertaţi! De cînd mi s‑a spart clepsidra, mă orientez atît de greu... atît de greu...

- Îl cunoaşteţi pe domnul Radovici? Pictorul? întrebă Taina.

- Da. îmi este rudă. Mai de departe. Ca şi tine. Ca şi ceilalţi.

- Nu înţeleg

- Ia o "planetă".

Şoricelul cel alb luă un bileţel din cutia de lemn şi i-l aduse în guriţa lui mică. Nu avea nici o urmă de teamă în ochi. Părea că înţelege perfect care îi sînt îndatoririle. Taina despături hîrtia îngălbenită. " Cu inima curată, nu ai a te teme. Cel Negru poate să-şi ia chip de prieten, nume melodios. Să nu ai milă de el. După această încercare, vei fi stăpînă peste viaţa ta, iar dragostea va fi cheia de boltă a împlinirii." Nedumerită, vru să-i ceară lămuriri bătrînului, dar el nu mai era. îi văzu silueta departe, dincolo de celălalt colţ. Alături de el păşea, Radovici. Taina ştiu că e el, deşi, îmbrăcat aşa, la costum, nu l-ar fi recunoscut.

Visul ăsta o procopsi cu o durere de cap.

Tanti Dora plecase la servici. Al dormea. Ana îşi prăji două felii de pîine, ca să nu ia antinevralgicul pe stomacul gol. Îl luă cu cafea.

Afară, gerul se înmuiase. Oamenii se îngrămădeau spre staţiile de metrou, de tramvai, de autobuz. Taina se simţi mai bine. Cînd ajunse în cartierul pictorului, durerea de cap dispăruse cu totul şi Taina se simţea renăscută.

Pe trotuar, aproape de intrarea în bloc, se filma. O tînără dinamică punea întrebări, cu o voce stridentă, unui pensionar emoţionat de prezenţa camerei de luat vederi. Un pletos, bărbos şi cu ochelari, filma, iar un băiat cu fes negru pe cap şi părul lung strîns în coadă, mestecînd gumă îi făcu semne disperate Tainei să nu intre în cadru. Îi ocoli şi apucă pe aleea ce ducea în bloc. Chiar în uşă, stăteau de vorbă două femei grase.

- Ba să ştii că mă aşteptam! Era mai nebun ca ăsta al meu. ştii ce-l pusese să facă?

- Ce?

- Să-i facă o ramă, uite-aşa de mare, desenă prin aer un contur dreptunghiular. Că face el cel mai frumos tablou din lume, pe o pînză de păianjen, de-or să pice toţi în cur.

Taina bănui că femeia care vorbea nu poate fi decît "Surda". Nu-şi mai amintea cum o chema. Cînd ajunse în dreptul lor, Taina le salută şi Surda, care era cu spatele, se sperie.

- Te-oi duce la domnul Radovici, fata mea?

- Da. De fapt, domnul Radovici zicea că nu-i acasă astăzi, că-şi vizitează o rudă, mai îndepărtată. Spunea că-mi lasă la Făniţă reportofonul.

- Ce rudă,fata mea! Mare nenorocire s-a întîmplat... începu brusc să plîngă, tremurînd din tot corpul. Domnu Dorin a murit! A făcut congestie! Făniţă l-a găsit, de dimineaţă. Ce om bun! Ce ne facem noi acum, ce ne facem noi? Plîngea de-a dreptul sfîşietor şi Taina, şocată, fără să poată da valoare de adevăr celor auzite, o privea neştiind ce să-i spună sau ce să facă.

- Du-te fata mea! Du-te, că Făniţă te aşteaptă.

Taina intră în scară, dar se opri lîngă un perete. Nu putea urca încă. Femeia se oprise din plîns la fel de brusc cum începuse. Nu fusese decît un ritual. Făcuse ceea ce trebuia să facă.

- Ai văzut-o? Fată tînără, frumoasă! Fac prinsoare că a stat s-o picteze în pielea goală. Numai femei dezbrăcate picta. ăsta era om sănătos? şi crezi că numai le picta? Mi-a mai spus mie Făniţă. Nu prea vrea el să spună, dar mai scapă cîte una. Păcat de ele, fete tinere! Noi eram cuminţi. Eu, cînd eram ca ea, ce cuminte şi curată eram. Ca o floare! S-a stricat lumea!

Vocea i se auzea tot mai încet. Taina privi pe geam. Plecaseră.

Făniţă îi deschise în treningul peticit. Avea mîinile murdare, dar nu de aluat. De vaselină. Repara un motoraş. Taina simţi un moment de nelinişte, dar el îşi şterse bine mîinile pe o cîrpă murdară, apoi deschise uşa unui şifonier.

- Aici le-am ascuns, domnişoară. Dacă le găsea poliţia, nu le mai puteam lua, făceau proces din ăla? Cum se spune, domnişoară? rîse Făniţă.

- Proces verbal.

- Aşa, domnişoară. Multe lucruri vă învaţă pe dumneavoastră la facultate! Ia uitaţi, domnişoară! îi întinse un pachet dreptunghiular învelit în hîrtie pe care scria cu cărbune:" Pentru Taina" şi o plasă mică, pe care era imprimat un Moş Crăciun. Taina o deschise şi văzu reportofonul.

- Atîta, domnişoară! rîdea Făniţă, privind în podea. Eu trebuie să repar motorul. A zis domnu Dorin: " Făniţă, imediat după expoziţie, cînd s-o mai încălzi, fugim. Fugim în Deltă. Eu aduc barca, tu să repari motorul ăla. O să stăm pe plaure, o să frigem peşte, o să cîntăm, o să ajungem pînă la mare, numai noi, Făniţă."

Taina plecă. în stradă, pletosul care mesteca gumă, strigă după ea: " Hei, frumoaso! Ai venit la Radovici ăsta? Cum picta, babalîcu? Mergi cu noi la munte? Schiem, dansăm, ne încălzim. şi la propriu şi la figurat. Acum ce faci? Te gîndeşti cum e la propriu şi cum e la figurat?" Taina îl înjură în gînd, cum auzise odată, un ţigan bătrîn pe stadion, cînd Al o luase cu el la un meci.

Intră la ora a doua de curs. Se aşeză pe ultimul rînd, dar cînd profesorul începu să vorbească, îşi dădu seama că n-o să audă nimic, de aici. Profesorul vorbea încet, iar două colege, deloc interesate de curs, şuşoteau lîngă ea. îşi luă foile şi merse mai în faţă. Pachetul rămase în bancă. Nu ştia ce o făcuse să se întoarcă, pe la mijlocul orei. Le văzu, cu stupoare pe cele două fete cum desfăceau hîrtia albă şi priveau ce e înăuntru. O văzură şi ele, dar nu se opriră. Cînd cursul se termină, ele coborîră zîmbitoare, pe scara opusă celei pe care urca Taina. Pachetul era legat neglijent, urît.

Taina nu mai rămase la seminar. Din nou senzaţia aia de scîrbă o umplu. Acasă ascunse pachetul sub pat, fără să-l deschidă. Reportofonul îl aruncă într-un sertar. Al făcuse curat în cameră. într-o vază, jos, în mijlocul camerei, erau cinci garoafe, iar de lustră şi de ţevile care aduceau apa la calorifere, atîrnau, legate cu aţă, o mulţime de baloane colorate. Taina deschise fereastra şi îşi aprinse o ţigară. "Femeile sînt ca nişte ţigări. Au fost create pentru a arde. îşi doresc să ardă. în cazul femeilor, arderea înseamnă dragoste. Unele ard repede, altele alene. Nu rămîn decît nişte jalnice chiştoace. " îşi aminti ea filosofia ieftină a profului de chimie din liceu. Un misogin nesimţit. Pentru fiecare balon, îşi puse în gînd o iluzie în care crezuse. Apropie ţigara şi el-sau ea?- pocni. Cînd termină baloanele, îi mai rămăseseră încă atîtea iluzii. îi veni să plîngă şi, printre lacrimi, brusc, îi veni să rîdă şi lupta între rîs şi plîns continuă egală, o vreme. Apoi rîsul învinse şi Taina văzu chipul aparent supărat al bunicii: "Rîzi şi nu ştii de ce rîzi! Rîzi ca proasta-n bîlci!" Replica asta o făcea să rîdă şi mai tare, cu lacrimi pe obraz şi durere în muşchii abdominali.

Taina se îmbrăcase în negru. Nu-i plăcuseră niciodată înmomîntările. Dar cui îi plăceau?

În dimineaţa asta ieşise soarele, streşinile începuseră să curgă. Un zvon că iarna asta se clatină, se simţea în aer.

În faţa blocului lui Radovici era adunată ceva lume. Erau şi patru muzicanţi, cu instrumentele lîngă ei. Discutau despre meciurile de ieri şi despre filmele ce urmau să fie în acea seară la televiziunea prin cablu.

Cîteva femei o priviră aspru şi îşi întrerupseră conversaţia cînd Taina se apropie. Ea se gîndea că Radovici ar fi privit şi el "Zorba" în seara asta. Orice teorie a eşecului îl atrăgea ca un magnet.

Se hotărî să aştepte afară.

- Dacă-ţi spun că-i al lui. Uită-te la el! îşi reluară femeile discuţia.

Un bărbat înalt, slab, cu părul albit, plimba de colo-colo un cărucior cu un copil. Uneori se oprea şi se mai juca, maimuţărindu-se, cu cel mic.

- Nu cred, tanti. Nu pot să cred!

- Da nu vezi cum se uită la copil? şi uite şi la ea cum se uită! Cum stai tu, bărbat singur, cu nora în casă?

Veni un băiat şi se aşeză în faţa ei. Se priviră a "tu cine naiba mai eşti?" şi Taina află repede răspunsul, atunci cînd un bărbat ieşi din bloc, nebărbierit, cu părul vraişte.

- Florine, ai venit Florine? începu el să plîngă, îmbrăţişîndu-l pe fiul pictorului.

Băiatul îl mîngîia pe cap ca pe un copil.

- Nu mergi înăuntru?

- O aştept pe mama. A rămas în urmă. Trebuie să vină.

În convoi se discuta despre politică, salarii, sport, vreme, cum va fi recolta, privatizare, patroni, rude, "Aţi văzut aseară la televizor? Doi ţărani privatizaţi..." povestea rîzînd o femeie negricioasă, alteia, cînd Taina le depăşi. Muzicanţii cîntau oribil tangouri vechi. Taina îşi puse căştile pe urechi. Auzi vocea lui plăcută a lui Radovici.

Preotul ţinu o slujbă searbădă. în două locuri convoiul opri şi nişte domni, artişti sau critici, îşi rostiră discursurile false.

 

Caseta ajunse la punctul din care Radovici rămăsese singur. Se auzea bine, probabil că schimbase bateriile. Taina se lăsă dusă de mulţime.

"O corabie care pluteşte în derivă, în voia valurilor; un fluture orb care se izbeşte de pereţi; băiatul meu care îşi închipuie că în acest început de capitalism sălbatic de la noi, poate scrie o carte pe care cineva are s-o şi cumpere şi are s-o citească; Făniţă şi toţi cei ca el; orice balanţă în flagrant dezechilibru- sînt pentru mine semne că echilibrul lumii încă există.

Un pictor are expoziţiile. întîlnirea unde culege roadele muncii lui. Acolo oamenii vin, privesc şi pleacă. Nu poţi să-ţi dai seama dacă, şi ce, le-a plăcut. Un critic îşi expune propria părere în vreo revistă. Dacă în seara aia e constipat sau certat cu nevasta, n-o să-i placă. Verdictul lui va fi singura urmă. Un pictor nu primeşte aplauze."

"Stăteam faţă în faţă, cu bătrîna mea bunică şi jucam tabinet. Era cocoşată ca o cămilă, avea părul alb şi lung strîns în coc. La masă, cu un picior adus sub el, pe scaun, unchiu Vasile bea, cu vădită plăcere, ţuică. La răstimpuri, îşi umplea paharul, încet, ca şi cum cine ştie ce ritual sacru ar fi îndeplinit. Era spre seară. Radioul vechi, cu lămpi "cînta" muzică populară. Bunica nu numai că mă bătea la cărţi, dar îmi şi făcea în necaz, bucurîndu-se de greşelile mele cu voce tare şi chicotind de prostia mea. De necaz, mai aveam puţin şi începeam să plîng. Aş fi vrut atît de mult să o bat, măcar o singură dată. Eu care mă rugam pentru ea, de cîte ori rămîneam singur în casă, la icoana cu Dumnezeu şi Sfîntul Petru, să nu moară niciodată, să ajung un mare aviator, cu mulţi bani, din care îi voi cumpăra de la Rocaci, de la alimentară, tot iaurtul pe care îl aveau, eu care, cu lacrimi în ochi, ceream pentru ea tot binele, mă simţeam acum trădat, tocmai de omul pentru care aş fi făcut totul.

- Vasile, tu cînd te apuci de acoperişu ăla de la magazie? Că acu încep ploile şi s-a prăpădit de tot.

- Mîine, coană mare. Mîine mă şi apuc. Îl iau şi pe Dorinel să mă ajute.

- Asta nu se poate. Dorinel e ocupat, mîine.

Îmi face complice semn, cu ochiul. ştiu ce vrea să spună. îmi place cuvîntul ăsta: ocupat.

- E ocupat? Zău?

- Da. Avem o afacere amîndoi.

O iert pe buni de toate păcatele. Sînt aşa de fericit că sînt părtaş la o afacere, despre care, pe deasupra, unchiu Vasile habar nu are, încît n-are decît să cîştige toate partidele de tabinet. "Afacerea" e cu adevărat una specială. Eu o voi ajuta pe buni să grebleze, să sape şi să pună orceag pe locul de lîngă gard, în schimb ea îmi va da bani să îmi cumpăr orice carte vreau de la magazin, de la Muscă. Încă nu m-am hotărît între "Marile Speranţe" de unu Dickens (îmi plac numele astea, care au litera k ) şi "Blondele întotdeauna trişează", nu mai ştiu autorul, dar titlul sună misterios şi incitant.

Afară s-a întunecat, dar buni nu acceptă să ardă becul pînă nu se face beznă. Latră cîinele şi din curte se aud strigăte: "Poşta! Poşta!"

- Asta nu-mi miroase a bine... zice buni, clătinînd neîntrerupt din cap. Ce poştă la ora asta?!

Unchiu Vasile a ieşit în curte. Acum goneşte cîinele. După o vreme intră cu o hîrtie în mînă.

- A murit Marcel. L-a călcat trenul. Joi îl îngroapă.

Unchiu Vasile opreşte radioul. Bunica aduce două pahare şi două lumînări. Pune în fiecare pahar cîte una şi le aprinde.

- Dumnezeu să-l ierte! zice bunica.

- Dumnezeu să-l ierte! repetă şi unchiu Vasile.

Lumînările ard în linişte. întotdeauna m-au fascinat flăcările. Nu-mi pot lua ochii de la ele. Parcă sînt două balerine. Dansează în acelaşi ritm: cînd una se duce spre dreapta, se duce şi cealaltă.

- Cum să-l calce trenul, mă Vasile? Ditamai omu! Doar mergea cu trenul în fiecare zi! Face naveta de atîţia ani!

Niciodată n-am înţeles cum face unchiu Marcel naveta şi ce legătură are trenul. M-am uitat la toate navetele pe care le are Rocaci la alimentară. O să-l întreb pe unchiu Marcel, cînd are să mai vină la noi.

- De, coană mare! Eu, cînd i-am spus să nu se pună cu ăştia, că nu poate el să schimbe sistemu, a strigat la mine, că sînt laş, că de-aia ne-au încălecat comuniştii, că i-au lăsat oameni ca mine. Cînd era şomer şi a ieşit pe geam la bloc şi le-a strigat oamenilor care aşteptau autobuzul: " Băăă! Unde vă duceţi, bă, proştilor? Vă duceţi să munciţi pentru ăştia, pentru împuţiţii ăştia de comunişti? Ce te uiţi, Stancule? Du-te şi spune-mă! Cît îţi dau ăştia pentru un denunţ, bă? Mă piş pe Securitatea voastră, bă! Aşa să le spui!" Mi-a spus om din sat, care a fost de faţă. Dacă am aflat eu, crezi că ăştia n-au aflat? Dacă nu l-a spus Stancu, l-a spus altu. Mai e şi frate-su, Ilarie, fugit în America.

- Da` mă Vasile, chiar să-l omoare? îl chemau la ei, îl băteau, îl băgau la puşcărie, da chiar să-l omori?

- Cine ştie, coană mare? Nu zic eu că e ca mine. Da nici greu nu le-ar fi fost să-i dea un brînci în faţa trenului. La Securitate, chiar dacă intri om, tot cîine ajungi. Îi înrăieşte ca pe... fiare.

- De ce ard lumînările? întreb.

- Pentru unchiu Marcel. Pentru el ard.

- Şi flacăra de ce se duce în sus?

- Unchiu Marcel a murit. Sufletul lui se duce în cer. Flacăra îi arată drumul, în sus.

- A-haaa! m-am luminat eu.

Aş fi vrut să pictez seara asta. Atmosfera neobişnuită, taina drumului spre cer pe care numai sufletul celui dus o dezlega. şi pe care şi eu o voi cunoaşte, aşa curînd."

Banda merse în gol cam un minut. Taina văzu în faţă, pe deal, cimitirul.

“Pe unchiul Ilarie l-am întîlnit, odată, în America. El mi-a dat pilula asta. Vor crede că a fost un accident. Am băut foarte mult. Mi-am adus lîngă pat o lumînare mare, roşie. Acum o aprind. Sper să ţină, cît să găsesc drumul.

Am terminat tabloul. Ţi-l dăruiesc, cu toată recunoştinţa de care sînt apt.

Acum am să las banda să curgă în linişte. Mai este atît de puţină, iar eu am atît de mult de murit. De ce n-ar fi moartea un dulce sărut?"

Taina se opri mai departe de groapă. Femeile o priveau intrigate de căştile de pe urechi. Florin o privea şi el. Nu vărsase nici o lacrimă. Părea absent, chiar şi atunci cînd azvîrli o mînă de pămînt în groapă. Groparii rămaseră să termine treaba. Toată lumea fu rugată să meargă la masă. Taina mergea singură. în faţa ei, într-un grup, mergea Florin.

- Băi, gata, asta-i întrebarea, ia-ţi inima-n dinţi, acuma nu mai poţi face nimic. Vezi‑ţi de viaţa ta, găseşte o fată, însoară-te! Ce să faci? tocmai îi spunea un bărbat gras, probabil o rudă de la ţară, cu o căciulă de oaie, sub care, în biserică, Taina remarcase o impozantă chelie.

- Auzi, Niculae? Da Andrei al tău ce are de gînd? Cînd se însoară?

- Nu iese, bă, din casă, tu-i dubla mă-sii. Parcă e sălbatic.

- Bă, dacă vrei îi fac eu cunoştinţă cu o fată din asta, disponibilă, de aici de la Bucureşti. îl mai învaţă şi pe el ce trebuie să-i facă la o muiere.

- Băi, gata, asta-i întrebarea! Găseşte-i! şi dacă s-o îndrepta curva asta, facem nuntă.

Celălalt rămase perplex cîteva secunde bune. Stătea cu gura întredeschisă şi nu mai zicea nimic.

- Bine, Niculae, zise în cele din urmă. Apoi tăcu.

Tainei nu-i veni să creadă, cînd ajunse în apartamentul pictorului. Nu putuse pleca. Singurul ei cunoscut, aici, era Făniţă. Ceilalţi, străini, îi aruncau priviri curioase.

O masă mare era întinsă în camera de zi. Nu încăpea toată lumea. Vor lua masa în două ture. Bărbaţii refuzară, plini de deferenţă, să se aşeze la masă în prima serie. Taina ştia că nu o fac din cavalerism. Intrînd ultimii, puteau rămîne, după ce terminau de mîncat, să bea în voie. Femei precipitate "organizau", fiecare după mintea ei, situaţia. Ca să se facă mai mult loc, bărbaţii şi trei femei, trecură în atelier. Taina se duse şi ea. Rămase în picioare, lîngă uşă, acolo unde, cu două zile înainte, stătuse Făniţă privind-o, goală. Oamenii se minunau de cuvintele şi de paşii care urcau pe pereţi, pe tavan. Florin o privi insistent şi Taina îi susţinu privirea.

La masă, Taina nimeri lîngă un bărbat sobru, între două vîrste, cu ochelari ce părea la fel de rătăcit aici, ca şi ea. în faţa ei stătea Florin. Începută într-o atmosferă de pioşenie, masa deveni, după primele pahare, tot mai veselă şi Taina se gîndea cum să plece, cît mai neobservată, îndată ce va termina de mîncat.

- Eu am fost coleg cu Dorin. în facultate, îi spuse bărbatul cu ochelari, care pînă atunci, spre liniştea ei, tăcuse. Dumneavoastră? Sînteţi rudă?

- Da, răspunse ea.

Florin îşi ridică privirile din farfurie şi o privi mirat, apoi încruntat.

- Avem în comun o rudă mai îndepărtată, continuă ea. Dumnezeu să-i primească! zise apoi tare, ridicîndu-se.

- Dumnezeu să-i primească! redeveniră trişti pentru cîteva secunde, bărbaţii de la masă.

Ieşi, lăsînd în urmă un val de întrebări care rămaseră fără răspuns şi presupuneri neconfirmate. Făniţă, singurul care i-ar fi putut lămuri, plecase.

Desfăcu hîrtia fără grabă. Scoase tabloul cu grijă. Era ea. Stătea culcată pe o pînză suspendată de păianjen.Cu trupul gol şi faţa acoperită de păru-i lung, fie din cauza vîntului, fie pentru că privea în jos uitîndu-se parcă să vadă cine îi adusese mărul pe care îl ţinea în mînă şi din care nu muşcase. Prin ochiurile pînzei, se vedeau plutind în spate, flori de floarea soarelui, pălării de floarea soarelui, seminţe, case răsturnate, sticle de bere din care curgea bere, un cal de lemn, un flaşnetar bătrîn, cu barba albă, o clepsidră spartă. Privirea Tainei nude era însă aţintită spre labirintul în care se vedeau intrînd paşii. La ieşirea din labirint se vedea un şarpe gros,auriu. Sub el, semnase Radovici, iar pe spatele tabloului, cu litere strîmbe, scrisese: "Paşii şarpelui"