PIATRA

                                                     de Cornel Mihai Ungureanu

E drept că după ce-şi lua pastilele, mîinile îi tremurau mai puţin. Lumea  însă îi părea imensă, înfricoşătoare, iar trupul ei bătrîn se abandona  zacerii fără putinţă de împotrivire. Pînă şi curtea îi părea străină, ce să  mai vorbim de lumea cea largă, aşa că Petra rămînea în pat, aşteptînd ca  Florinel să vină de la şcoală. La zece, dădea drumu' la aparat şi asculta  emisiunea de muzică populară. Dacă era trează, căci medicamentele astea  o aruncau într-un amalgam din care căpiala şi somnul nu se puteau distinge.  Pe la unu, cel mai tîrziu, Florinel venea  şi mîncau amîndoi. 

Îl văzuse cam tăcut, în ultima vreme, îi mai povestea el, dar parcă nu ca altădată. Era şi vina ei, uita mult şi uneori, cînd vorbea, limba i se împleticea în gură. îşi dădea seama şi rîdea singură,  iar băiatul încerca şi el să rîdă, ca să-i facă plăcere.

Întinse mîna şi răsuci butonul radioului, dar muzica nu-i plăcu. O voce  de femeie cînta o doină de jale şi cîntecul prea semăna cu un bocet, aşa că-l  opri. Lumina unei zile calde, de început de vară, intra, prin  fereastră. în camera mică se înghesuiau patul, şifonierul vechi pe care ea îl  adusese ca zestre cînd se măritase cu Marin, lada cu mileuri, feţe de pernă,  cămăşi brodate, lucruri bune, cum se făceau înainte. Mai era masa, rotundă,  şi o noptieră pe care stătea un televizor alb-negru, acum  stricat. Afară cîntă, cu mult patos, un cocoş, apoi o găină cotcodăci  îndelung, dînd lumii de veste că a făcut un ou şi Petrei îi păru deodată rău  că va pleca, în curînd, din lumea asta plină de minunăţia lucrurilor simple.  începu să plîngă de mila şi de neputinţa ei de femeie bătrînă, de durerea şi  de chinul în care trăia. "De ce nu m-oi lua, Doamne?" zise, fără să vrea,  însă, ca acest lucru să se întîmple, căci chiar şi acum, se bucura şi se  agăţa de viaţă. Adormi. Afară, în curtea mare, plină de verdeaţă, cîntau vrăbiile şi guguştiucii. Bătrîna dormea cu faţa în sus. Gura i se deschisese,  fără voie şi un firicel de salivă îşi făcuse drum din colţul drept pe obrazul  zbîrcit. Sforăia Petra şi visa. La marginea somnului ei, în ultimul vis dinaintea trezirii, ea se scălda într-o apă murdară, tulburie. Văzu deodată  că un taur negru, care o privea cu ură, de pe mal, intră în apă şi se îndreptă spre ea. Se trezi brusc, înfricoşată că nu poate fugi. Se dezmetici  cu greu. Privi ceasul. Era două şi jumătate. Ar fi trebuit să vină, Florin.  “O fi prin curte”, îşi zise. “M-o fi văzut că dorm şi m-a lăsat să-mi fac somnu', băiatu' “.

*

"De ce eşti trist, tu?" îl întrebase profa de română. Se apropiase de banca  lui, fără să o vadă, în pauza dinaintea ultimei ore. "Nu sînt trist, doamna  profesoară", îi zîmbise el. Ea îl mîngîiase pe cap şi se întorsese la catedră fără să mai spună nimic. Nu era trist. Cum să fie, cînd în palmă   strîngea bileţelul de la Camelia? " După ore, la cofetărie". Numai patru  cuvinte, scrise în grabă cu creionul, pe un colţ de foaie de mate, dar ce  plăcută căldură în inimă! Caietul cu teza lui la română era la ea, după ce  trecuse pe la mai toate fetele din clasă şi pe la cîţiva băieţi. Profa îi  dăduse zece pentru compunerea lui, singura notă de zece şi îl rugase să  citească lucrarea în faţa clasei. Era o compunere liberă şi el alesese ca subiect întîmplarea în care Liviu,  colegul şi prietenul lui, îşi rupsese piciorul în timpul unui meci de  fotbal. O scrisese dintr-o suflare, începînd abia pe la jumătatea orei, se  pare însă că-i ieşise bine, căci în pauza de după oră  colegii se adunaseră în jurul lui şi, sub un potop de laude care i se păreau exagerate, el se simţise stînjenit. încercase să o dea pe glumă, dar colegii erau serioşi şi el le citise în privire acea admiraţie amestecată cu invidie, lipsită de răutate, cu care îl priveau atunci cînd venea vorba despre oraşul lui. Pentru că, deşi se născuse ca şi ei, în micul orăşel, în catalog, în dreptul lui figura adresa părinţilor dintr-un oraş mare şi îndepărtat în  care uneori mergea şi el, în vacanţe. Din acest motiv se bucurase întotdeauna de un prestigiu care i se părea nemeritat. De altfel, din acest punct de vedere, al prestigiului, stătea  mai bine ca oricînd. După întîmplarea cu compunerea, fetele îi acordau mult mai multă atenţie. În timpul unui meci de handbal, Elena îl îmbrăţişase în mod evident de cîteva ori. Jocul era un  minunat prilej, de care ea profitase, faultîndu-l de fiecare dată cînd el se înălţase la semicerc. Atingerea sînilor ei îl tulburase  şi îl aţîţase, uitaseră de ceilalţi, era jocul lor, doar al lor, se priveau cu  insistenţă şi sălbăticie, aproape la fel de îmbujoraţi ca şi tricoul ei, roşu  aprins. Profu' de sport, care era arbitru, o eliminase, în cele din urmă. în  pauză, în timp ce el îşi aştepta rîndul la ţîşnitoarea de apă, ea venise şi îi  dăduse o ciocolată. Plecase imediat şi Emilia care tocmai trecea, îi zisese  "S‑a îndrăgostit Elena de tine" şi rîsese, cum numai ea ştia. " Tot meciul s-a  dat la tine" zisese ea. Se sunase de intrare şi curtea şcolii se golea. Emilia  locuia în acelaşi cartier ca şi el. înainte veneau la şcoală împreună.  "Gagicul şi gagica!" strigaseră o dată, după ei, două fete mici şi Florin  zîmbise, nu fără mîndrie. "Ce proaste!" zisese Emilia, iar el redevenise  serios. "Gagicul şi gagica!" mai chicotiseră o dată fetiţele, amuzate probabil  de faptul că Emilia era mai înaltă decît el, deşi atunci diferenţa era mai mică. în ultimul an, Emilia ajunsese aproape cea mai înaltă fată din clasă, în  timp ce el rămăsese cel mai scund. "Îţi zic un secret", îi şoptise Emilia, în  timp ce se îndreptau spre intrarea în şcoală, mîncînd împreună, dar mai mult  ea, ciocolata pe care el o primise de la Elena."Să nu le mai spui băieţilor",  continuase ea, şi îşi apropiase gura de urechea lui atît de mult încît el nu  mai ştiu dacă îl ating buzele ei sau doar răsuflarea. "Elenei i-a venit,  pentru prima dată, săptămîna trecută." "Ce i-a venit?" vrusese să întrebe el, cu gîndul la un  colet poştal îmbrăcat în pînză albă, cusut şi cu adresa  scrisă cu creion chimic, aşa cum erau coletele pe care i le trimiteau lui  părinţii, dar pînă s-o facă, Emilia zisese:"Înţelegi?" şi el simţise că nu un  colet îi venise Elenei. Dăduse din cap în semn că da, a priceput şi Emilia, naiba ştie de ce, îi zîmbise cu multă complicitate.

*

A doua zi trecuse chiar  pe-acasă pe la el. Florin n-o dusese înăuntru, se jena de bunica lui, stătuseră sub vişin, la umbră şi la un moment dat, după ce vorbiseră pînă atunci despre teme, ea îi ceruse o carte, "care ţi-a plăcut ţie cel mai mult" şi îl întrebase dacă s-a gîndit să scrie şi el una şi îi mai spusese o dată cît de mult i-a plăcut compunerea lui, el zisese că nu s-a gîndit şi ea îi spusese că ei îi place mult de el. Florin se înroşise, ca un mac, şi zîmbise dînd din cap că nu, nu o crede. "Dintre toţi băieţii de la noi din clasă, de tine mi-a plăcut întotdeauna cel mai mult". Stăteau foarte aproape şi în tăcerea care se lăsase el se gîndi, speriat că ea aşteaptă, dar el nu ştia ce  să spună, ce să facă sau cum să facă. Pe urmă ea plecase. Seara îl strigase la poartă Luigi, colegul şi vecinul lui. îl întrebase dacă a fost Emilia pe la el  şi ce mai zicea. Florin îi mărturisise declaraţia pe care fata i‑o făcuse, iar Luigi îi spusese că Emilia fusese şi pe la el şi că îi declarase cam aceleaşi  lucruri şi că, la un moment dat îşi deschisese chiar fermoarul de la pantalonii ei de velur, ceea ce nu putea fi decît o minciună a lui Luigi. Ce şnapan! Florin ştia că o fată nu face aşa ceva decît în visele unui băiat de  doisprezece ani. E drept că-l auzise chiar el pe Radu spunînd că a stat o  jumătate de oră cu Emilia în spatele şifonierului, acasă la Sandu şi că  "A fost grozav!". La Sandu se petrecea ceva. Ceva misterios, rezervat doar  iniţiaţilor: Radu, Sandu, Emilia şi Camelia împărţeau taina întîlnirilor lor. Vorbeau despre o sticluţă, aruncînd în jur priviri pline de superioritate şi triumf. Cineva aflase că ei beau o sticlă de vin, stînd aşezaţi în cerc, jos  pe covor, şi că după ce golesc sticla, încep să o învîrtă, pe rînd şi că apoi se sărută iar Nana, fata cea mai grasă şi cea mai bîrfitoare din clasă spunea că are dovezi că lucrurile nu se opresc aici. "Voi afla în curînd unde se opresc" îşi zise Florin. Sandu îl invitase pentru vineri la el acasă.îi zisese doar că Emilia le propusese să-l primească şi pe el în gaşca lor. Votaseră, în secret şi fusese primit, cu trei la unu, "Radu s-a opus, am vorbit cu fetele, ele te vor. E mişto, o să vezi tu!". Şi chiar dacă Radu se opusese, era minunată viaţa la şcoală! Atît de dulce şi fermecătoare! Ce ştiau colegii lui, cei lipsiţi de griji, despre bunica lui bolnavă, despre nopţile în care o auzea respirînd, lîngă el şi se temea să adoarmă, ca nu cumva pînă în zori ea să moară! Ce ştiau ei despre moarte? Cum de nu le era frică? Lui îi era atît de teamă! Gîndul că va muri într-o zi, că lumea va continua să existe, iar el nu va mai fi în ea, că un dric îl va duce la cimitirul din marginea oraşului îl umplea de groază şi de revoltă. Era inacceptabil! Era de neconceput! Se ridica în fund şi asculta atent pînă cînd auzea  respiraţia bunicii. Poate că nu va muri, îşi spunea, poate că vor fi salvaţi. Nu de religie, nu popa Paul îi putea salva cu promisiunea învierii, nu să învie voia Florin. El voia să nu moară. Gîndul morţii îi dădea fiori de spaimă care nu se puteau compara cu biata frică pe care o simţea cînd, în noapte, o mîţă se plimba pe tabla casei cu paşi ce îi păreau de om. Bunica dormea  întotdeauna cu uşa deschisă, în nopţile de vară. Colegii lui nu ştiau că vor muri? Nu părea deloc să le pese şi, la şcoală, Florin uita şi el de  oasele bătrîne şi strîmbe ale bunicii, pe care trebuia să le frămînte în  fiecare zi cu palmele lui mici sau să plimbe peste ele rotilele alea de lemn aduse de mama lui, uita şi de albia de lemn în care o ajuta să se scalde,  cu apă de ploaie încălzită la soare, uita că trebuie să  gătească şi să  pună masa. La şcoală era Camelia. El o iubea. Jumătate dintre băieţii din clasă o iubeau pe Camelia. Ceilalţi erau îndrăgostiţi de Emilia. Uneori, cînd Camelia pleca acasă cu Sandu, Florin o iubea din nou pe Emilia, dar acasă,  cînd teribilele spaime ale nopţii veneau, numai gîndul la Camelia îl salva. Erau la rîu. Uneori ea se scălda, alteori se plimba doar prin apa mică şi era dezbrăcată, de tot-de tot. El o pîndea de obicei de pe mal, dintre copaci, culcat în iarbă şi o vedea. Doar uneori el intra în apă şi se apropia, ea, îl privea venind, goală-goluţă, fără să se ruşineze deloc, dar trupul ei gol, nu se ştie de ce, nu era niciodată clar. Bunica tuşea şi visul se făcea  ţăndări, dar era bine, pentru că dacă tuşea, însemna că bunica trăia şi cît timp trăia ea, nimic nu era pierdut şi el era, implicit, salvat.

Îşi amintise privirea mamei lui, de la plecare, după vizita de Paşte. Îi părea rău pentru el, o vedea cum îşi caută cuvintele şi cum nu le găseşte sau nu ştie să le spună. "Ştiu că ţi-e greu, dacă vrei noi te luăm şi acum acasă. Am vorbit şi cu taică-tău..." "Nu mi-e greu" se mirase el, căci oricum n-ar fi putut dezerta, n-ar fi putut s-o lase pe bunica singură, or altcineva care să stea cu ea nu era. Doar Leana, vecina grasă ca un butoi, pe care bunica n-o putea  suferi. El trebuia să rămînă aici, să vegheze ca bunica lui să nu moară. Ca să nu se mai gîndească de ce lui i se întîmplau toate astea, mai citi o dată bileţelul de la Camelia. Şi profa de română se găsise să-l întrebe de  ce e trist. " De kiki" îi răspunsese în gînd.

*

"Ce-o fi cu el?" se întreba bătrîna. Cu greu se ridică din pat şi  camera se învîrti cu ea. Se aşeză pe scaunul tare. Buretele căzuse jos şi ea nu se mai aplecă să-l ia. Pe masă era un toc portocaliu. Cu degetele ei care tremurau îl apucă. Trase hîrtia mai aproape şi înmuie tocul în călimară. "Dragii mei" scrise şi-i fu necaz văzînd literele strîmbe. "Veţi şti despre noi că suntem sănătoşi, ceea ce vă dorim şi vouă. Am primit pachetul de la voi şi Florinel a fost foarte bucuros de cele trimise. Cu şcoala se descurcă  bine, e printre cei buni, toată lumea îl laudă. Şi acasă face multă treabă.  Fără el nu ştiu cum m-aş fi descurcat. A murit naşu' cel bătrîn. A avut o  mormîntare frumoasă, eu n-am putut să mă duc, dar au fost toţi ai noştri. Nu  pot scrie mai bine din cauza mîinilor. Cu drag, mama." Trebuia să meargă  afară. Se ridică şi porni spre uşă, ţinîndu-se de pereţi. în trecere, îşi   privi în oglinda din hol, pielea bătrînă, ochii apoşi, cocoaşa. Ajunse la uşă  şi lumina amiezii de iunie îi izbi ochii. Poarta i se părea atît de departe,  curtea atît de mare. îşi luă băţul şi porni spre grădina păsărilor  sprijinindu-se în el. După cîţiva paşi căzu. Nu se putea ridica. Soarele o ardea sau pămîntul fierbinte de care i se izbise tîmpla?

*

Trecuseră de terenul de rugby, dar Camelia mergea înainte, iar el o urma pe poteca îngustă de lîngă calea ferată. în faţă se vedea numai cîmpul galben de grîu şi un pîlc de copaci. "Acolo e!" zise Camelia. Era frumoasă, avea  treisprezece ani şi era cea mai grozavă fată din trupa de dans modern a şcolii  şi erau singuri, numai ei doi, pe cîmpul din marginea oraşului, în căutarea  colinei cu maci. Ce putea fi mai minunat? Colina însăşi: un mic deluşor magic pe care crescuseră mii de balerine în rochiţe roşii. Se aşezară între ele, unul lîngă altul şi cum tăceau aşa, ea îl întrebă dacă mai are la el televizorul ăla mic. El zise că-l are şi ea-l întrebă dacă poate să i-l arate şi ei şi el se scotoci prin buzunare pînă cînd îl găsi. Apoi i-l dădu, un pic ruşinat, pentru că, după ştiinţa lui, numai băieţii erau extrem de interesaţi de micul aparat, asemănător unuia de fotografiat, dar de cîteva ori mai mic, prin care puteai privi, rotind cu degetul un mic film, şase femei goale aflate toate sub duş. Ea privi destul de mult, apoi zise că femeile alea nu sînt cine ştie ce. Lui îi plac? El zisese că nu, nici lui nu-i plac. Atunci de ce te uiţi la ele? Nu mă uit, zisese el. Nu mă uit deloc, la ele, zisese el. Pentru  mine există o singură fată, mai vrusese să zică, dar nu găsise destul curaj. Nu mi-l dai mie? zisese ea. Ca să fiu sigură că nu te ţii de prostii, rîsese. ţi-l dau, zisese el şi, înainte să-şi dea seama ce se întîmplă, ea îl sărutase pe gură. Buzele ei erau de catifea şi calde, buzele lui erau reci. Mai dulce ca în vise era gustul de fată, mai mare minune el nu trăise, mai fericit şi mai mîndru decît pe drumul de întoarcere, niciodată nu se simţise. Se temea să  nu pleznească de atîta bucurie. Şi ea era mulţumită. Radu îi zisese că, dacă îi aduce micul televizor al lui Florin, o iartă pentru seara petrecută de ea în parc, cu Vicki, dintr-a noua. Ea zîmbi amintindu-şi seara aia. Vicki săruta  ca un bărbat, o şi  muşcase şi mîinile lui nu erau deloc cuminţi, iar el nu  voia să le oprească şi apoi, nici ea nu mai voia. Dar Vicki era cam vagabond  şi avea prietenă, aşa că ea nu voia să-l piardă şi pe Radu, care era totuşi  frumos şi era şi căpitanul echipei de fotbal a clasei.

Florin o văzu zîmbind şi îşi aminti tăcerea ei pe drum. îi plăcea timiditatea ei, pentru că, deşi ea îl sărutase, Florin o considera o timidă.

*

Văzu poarta deschisă şi bănuiala dădu năvală peste el. Cînd intră în casă,  Leana începu brusc să jelească şi celelalte două vecine se molipsiră de la ea.  Florin nu se uită la ele. O văzu doar pe bunica culcată în pat, cu mîinile pe  piept. "Am făcut-o, părea să spună, parcă zîmbind. N-a fost greu deloc."

 "Ieşiţi afară!" le  zise el încet şi Leana protestă, dar cele două femei o luară cu ele. Le auzea cum vorbesc în faţa casei.

 Îi mîngîie fruntea rece. Ochii ei erau închişi, pielea uscată. Dacă el n-ar fi fost plecat, ea ar fi trăit acum, aşa credea şi  cine ar fi putut să-i demonstreze că greşeşte de vreme ce, cît timp el lipsise, cineva o înlocuise pe bunica lui cu o femeie moartă? Asta însemna că şi el era pierdut şi nimeni nu mai putea face nimic.

Ieşi în curte. Femeile intrară, pe lîngă el. Ştia că vor cotrobăi peste tot, dar nu-i mai păsa.

 Soarele era blînd. Ziua se ducea spre seară.  Din cartier, se auzea un motor de lemne şi un aparat de radio la care se dădea ora exactă. în mijlocul curţii, Florin luă de jos o piatră. O cîntări de două-trei ori în mînă şi o zvîrli atît de tare în sus, încît  încheietura mîinii îl duru.

Dar cerul era prea departe.