Introducere în arta poetică hindusă

                                                               de René Daumal

 

Notă introductivă

René Daumal, indianist francez autodidact, mort de tuberculoză în 1944 la vîrsta de 36 de ani, membru fondator al revistei “Le grand jeu”, apărut în Franţa între 1928-1932, traducător din

Sahitya-Darpana, Chandogya-Upanishad, Bhagavad-Gita, Hemingway, D.T. Suzuki, secretar al lui Uday Shankar (unul dintre cei mai importanţi coreografi indieni dintre cele două războaie mondiale), este şi autorul unor eseuri despre arta indiană.

Cîteva fragmente din eseul “Introducere în arta poetică hindusă” apărut pentru prima oară în “Les Cahiers Sud”, No 236, 1941, apoi republicat în “Les Pouvoirs de la parole”, Paris, Gallimard, 1970 şi în “Rasa”, New Directions, 1982 sunt traduse în cele ce urmează. Sublinierile din text aparţin traducătorului:

 

 

Puterile Cuvîntului

 

Materialul asupra căruia lucrează poetul este făcut din vocabule (sabda) şi înţelesuri (artha).

Cuvîntul (pada) este o vocabulă asociată unui înţeles (artha). Înţelesul unui cuvînt nu este o noţiune abstractă: artha înseamnă “lucru, obiect, valoare” dar şi “scop”, în sensul de conţinut psihologic al cuvîntului, în sensul de intenţie a vorbitorului, de modulaţie a “eului” său.

 “Înţelesul”este numit şi “fruct” (phala) al cuvîntului atunci cînd este luat în consideraţie efectul asupra auditoriului.

“Cuvintele” au trei tipuri de sensuri. Cu alte cuvinte, “vocabulele” (care alcătuiesc corpul sonor al cuvîntului) au trei “puteri”: literale, derivate (figurative, metaforice), sau “sugestive”.

În sens literal, cuvintele pot desemna  “genuri”, “atribute specifice”, “substanţe” (sau fiinţe individuale) şi “acţiuni” (sau calităţi tranzitorii).

Sensul derivat rezultă dintr-o incompatibilitate dintre sensul literal şi conţinut (de exemplu “vaca vorbeşte”, “vaca” fiind porecla pentru locuitorii unei anumite regiuni). Mecanismele transformării  sensurilor contradictorii în sensuri derivate au fost analizate foarte riguros de către metafizicienii indieni.

Aceste două sensuri ale cuvintelor sunt suficiente pentru nevoile vorbiri curente şi ale literaturii didactice. Dar dacă cineva analizează un poem (recunoscut ca atare de “cei care au o inimă”) şi distinge sensurile literale şi derivate, mai apare şi un alt “sens suplimentar”, distinct de cele precedente, care nu poate fi dedus prin inferenţe logice, sens care este perceput , ca adevăratul înţeles al poemului de către “cei ce pot să-l savureze”. Acest sens, această nouă “putere” a cuvintelor, este numită “rezonanţă” (dhvani) , “sugestie” (vyanjana) sau “gust” (rasana).

Acest sens este născut dintr-o anumită combinaţie de cuvinte a căror interpretare prin sensul lor literal sau derivat este insuficientă. Din nou, mecanismele psiholingvistice prin care aceste “sensuri sugerate” dau naştere unor alte şi alte înţelesuri este disecată şi clasificată cu o subtilitate şi precizie analitică aproape ameţitoare. (O analiză a Sahityei Darpana enumeră 5355 de tipuri de “sensuri sugerate”).

 

Savoarea

 

Dar care este conţinutul acestei “sugestii”(vyanjana), ce rezonează în această “rezonanţă” (dhvani) şi care este, în fond, înţelesul poeziei?

Eliminînd definiţiile propuse de alţi autori, Visvanatha afirmă: ”Poezia este un cuvînt a cărui esenţă este savoarea.”* şi explică astfel înţelesul cuvîntului “savoare” (rasa):

“O emoţie fundamentală la fel ca dragostea, manifestată prin reprezentarea cauzelor ei ocazionale, atribute, accesorii şi efecte tangibile, devine “savoare” pentru cunoscători.”*

Savoarea nu este emoţia elementară din viaţa de zi cu zi; este o reprezentaţie “supranaturală” (lokottara), un moment conştient provocat prin intermediul artei şi colorat de un anumit patos.

Îndrăznesc să spun: emoţie obiectivă? Mentalităţii noastre occidentale, această noţiune apare ciudată, dar dacă ne amintim momentele intensei emoţii estetice pe care am experimentat-o, o anumită “savoare” ne va reveni în minte: şi vom vedea de ce această imagine gustativă este foarte sugestivă.

Savoarea este esenţial un act de cunoaştere a cărui “evidenţă străluceşte singură”, este deci o experienţă imediată. Este “bucurie conştientă” (anandacinmaya)...chiar în reprezentarea lucrurilor dureroase; nu este legată de “lumea” ordinară: este o recreere a lumii pe un alt plan.

Este animată de “admiraţie supranaturală”. Este “sora geamănă a degustării sacre”. “Cel capabil să o perceapă, o savurează nu ca un lucru separat, ci în esenţa ei”. Este simplă “ca gustul unei mîncări complicate”. Nu poate fi surprinsă decît de oameni capabili să judece, cu “putere de reprezentare”, necesită un act de “comuniune”.**

Nu este un obiect care să existe înainte de a fi perceput “ ca un ulcior iluminat de un opaiţ”, există doar în măsura în care este savurată.

Nu este “efectul” mecanic al mijloacelor artistice care pur şi simplu o scot în evidenţă. Nu este supusă timpului nostru (numit trikala-trecut-prezent-viitor). Nu este din “această lume”. O cunoşti doar în măsura în care o savurezi.

Manifestarea “savorii” este funcţia lingvistică a “puterii de sugestie”(vyanjana).***

Conceptul de rasa este esenţa esteticii hinduse. Nu voi face nici un comentariu asupra citatului de mai sus. Iluzia de a-l fi înţeles m-ar împiedica să caut mai departe, şi acest efort de a înţelege mai bine a fost întotdeauna cel mai fecund pentru mine.

 

Analogia Poem-Om

 

Savoarea (rasa) este esenţa, “sinele” (atman) poemului. în poem la fel ca şi în om, atmanul se manifestă prin anumite “calităţi” (guna) care mai sunt numite şi “funcţii, activităţi specifice” (dharma) ale savoarei.2*

Sunt clasificate în trei categorii esenţiale: suavitate, care “lichefiază spiritul”, îl înmoaie; ardoare, care “aprinde sufletul”, îl exaltă; evidenţă, care iluminează spiritul cu repeziciunea unui “foc într-o pădure uscată”. Diferitele tipuri de emoţie estetică derivă din aceste trei categorii.

La fel cum starea interioară a omului se exprimă prin anumite atitudini, poezia se exprimă prin “momeli”(riti) legate întotdeauna de “calităţi”. Sonorităţi specifice şi forme stilistice distincte corespund fiecăreia din ele. “Momeala”, dulce, uşoară, dezvoltă înţelesul frazei gradat de la primul la ultimul cuvînt. Cealaltă “momeală”, jubilantă, ţine audienţa în suspans pînă la ultima parte a frazei care o iluminează exploziv. Şi există bineînţeles o mulţime de alte “momeli” intermediare în funcţie de atitudinea pe care poetul vrea să o transmită auditoriului.

Astfel înainte de a compune poemul, poetul trebuie să se compună pe sine, să se prepare interior ca cel mai bun recipient-receptor al savorii. Trebuie să lase deoparte ceea ce numim “personalitate”, pentru a stăpîni impulsurile vanităţii şi capriciile imaginaţiei sale.

“Corpul” poemului este format din “sunete şi înţelesuri” care sunt supuse legilor celor “trei puteri lingvistice”. Materialul asupra căruia poetul lucrează , nu este numai sonor, ci şi psihologic.

Folosirea unui cuvînt produce mai mult decît un simplu sunet; eliberează o întreagă lume de asociaţii, de înţelesuri şi sugestii derivate şi figurative. De aceea trebuie cunoscute legile limbii.

Pentru cel care cunoaşte aceste legi ”un singur cuvînt, bine folosit şi perfect înţeles, devine atît în Ceruri cît şi în lume, vaca divină care îndeplineşte toate dorinţele.”

Corpul poetic ca şi cel uman are “defectele” sale, (dosha), defecte de sunet şi înţeles care trebuie după cît se poate îndepărtate. Are deasemenea ornamente, figuri retorice sau “podoabe”(alamkara). Studiul “podoabelor” ocupă un loc aparte în tratatele asupra poeziei.2**

Poezia fără podoabe abia dacă poate exista, iar cînd podoabele sunt folosite doar de dragul podoabelor, poezia rezultantă este considerată fără gust şi de calitate inferioară.

Împodobirea este legitimă la fel ca un condiment a cărui funcţie este “creşterea savorii”; funcţia sa reală, intenţia profundă a poetului care o utilizează, este să sugereze savoarea.(...)

Prozodia se referă şi ea la “corpul” poemului. Dar hinduşii nu confundă niciodată metrică şi poezie. Cea mai mare parte a lucrărilor lor didactice sunt în versuri, şi chiar dacă de obicei poezia respectă metrul, aceasta nu reprezintă o cerinţă absolută. Metrul capătă o funcţie precisă doar în muzică.

În poezie, ceea ce corespunde noţiunii de “ritm”, nu este metrul, limitat la sunete, ci “momelile” care ordonează curgerea complexă a sunetelor şi a sensurilor, imaginilor şi emoţiilor, mai general spus, este modalitatea în care poetul combină simultan aceste elemente.(...)

Procesul poetic, faţă de care degustarea poeziei reprezintă o reflecţie, este adevărata muncă a poetului, acesta trebuie nu numai să stăpînească materialul şi regulile profesiei sale, dar să şi depună o muncă interioară, de disciplinare şi ordonare a interiorului, astfel încît va deveni un instrument mai adecvat pentru manifestarea funcţiilor “supranaturale”, în esenţă, un fel de yoga. Printr-o combinaţie de sunete, înţelesuri, rezonanţe, “momeli”, întreaga lume internă a poetului este pusă în mişcare.şi astfel, poetul, la rîndul lui, lumină reflectată a sinelui universal atman, prin arta sa poetică participă la mişcarea lumii. “Toate cînturile şi poemele recitate, sunt, fără excepţie, porţiuni din Vishnu, Marea Fiinţă, întrupate în forme sonore.2***

 

 

Notele autorului:

*Vakyam rasatmakam kavyam, Sahitya Darpana, I, î operă a lui Visvanatha Kaviraja. Acest tratat (sec. XIV e.n.?). Descrie şcoala lui rasa, şi este unul dintre cele mai importante tratate indiene clasice de artă poetică.

**Savoarea nu aparţine nici poetului nici auditorului, nici actorului nici spactatorului, ea îi uneşte într-un moment unic de conştiinţă

***Deşi savoarea este unică, în realitate putem distinge mai multe “savori”, în concordanţă cu emoţiile care o colorează, după cum urmează: Erotică, Comică, Furioasă, Patetică, Eroică, Miraculoasă, Respingătoare, Oribilă, la care anumiţi autori adaugă liniştită (“calmantă” pentru emoţii, atrasă de dorinţa de eliberare şi legată de dragostea religioasă) şi Parentală (maternă sau paternă).

2*La alţi autori ca Dandin de exemplu guna sunt acelaşi lucru cu ornamentele. Aici îl urmez pe Visvanatha (S.D.,VIII) care îl citează pe Mammata. La fel pentru riti (S.D., IX).

(upama) sau implicite (rupaka, metafore). Importanţa diverselor metode de comparaţie afectează puternic caracterul procesului artistic: un act interior similar stabileşte identităţi analogice între fenomene de naturi diferite. “Comparaţiile” există şi în artele plastice; linia ochilor unei femei este similară cu a corpului unei sirene, torsul unui bărbat este desenat asemenea unui cap de taur.

De notat că una dintre marile resurse ale artei occidentale, imitaţia naturii, este pentru indieni doar o “podoabă” (alamkara) de mică importanţă de care nu trebuie abuzat. (S.D., 68).

2***Vishnu Purana, citat în Sahitya Darpana

 

 

 

 

 

 

Ce este poezia?   Poezie...

 

Eseul lui Daumal , din care am tradus mai sus cîteva fragmente, îl văd mai degrabă ca prilej de reflecţie şi de deschidere a unei discuţii pe tema naturii poeziei decît ca pe un răspuns exhaustiv la întrebarea: “Ce este poezia?”

În încercarea de a înţelege natura poeziei, Rene Daumal, porneşte de la un text clasic sanscrit Sahytia Darpana, unul dintre cele mai importante tratate clasice de artă poetică indiană.

Cu îndrăzneală şi ingeniozitate, autorul tratatului, Kaviraja, defineşte poezia tautologic şi elitist afirmînd că poezia nu poate fi recunoscută ca atare decît de cei “care au o inimă”, în concluzie, poezia este ceea ce este perceput drept poezie de cei “capabili să judece”.

Competenţa receptorului poeziei devine, în viziunea estetului indian, la fel de importantă cu competenţa poetului.

Accentul este deplasat, astfel, dinspre obiect înspre subiect, poezia fiind definită drept cea care stimulează apariţia “savorii”, rasa, în cel care o receptează.

Pentru autorul indian, forma particulară a unei poezii este secundară efectului produs de receptarea acesteia, pentru a nu intra într-un cerc vicios, acesta presupune aprioric existenţa la “degustătorul de poezie” a calităţilor necesare receptării poeziei.

În fond, ceea ce spune Kaviraja sună cam aşa: nu poţi explica unui orb din naştere ceea ce este o culoare, pe de altă parte celui prevăzut cu simţul văzului este suficient să-i spui: culoarea este ceea ce vezi prin ochi cînd priveşti, la fel, nu poţi explica cuiva căruia îi lipseşte acest simţ al savorii, al savurării poeziei, ce este poezia.

Avantajul definiţiei estetului indian este cel al simplităţii şi economiei.

Dezavantajul ei evident este că dacă nu aveam deja o idee despre ce este poezia nu putem înţelege la ce se referă termenul de “rasa”.

Kaviraja, şi împreună cu el şcoala esteticii clasice indiene, acordînd rasei rolul principal, mută accentul dinspre formă spre fond eludînd astfel orice polemică asupra modului în care trebuie aranjate cuvintele pentru a fi considerate drept poezie.

Deci putem spune: schimbarea formelor poeziei, a contorsiunilor pe care le-a suferit poezia de la apariţia ei pînă la scriitorii contemporani este pur şi simplu neesenţială: contemporanilor lui Homer li se recitau cînturi, adecvate timpului lor, publicului de astăzi li se vorbeşte într-un limbaj mai apropiat de muzica rap, de interjecţiile de pe stradă, de viaţa de zi cu zi,  această “mascare” a poeziei sub forme atît de variate este o simplă “momeală” care urmăreşte un rezultat identic: captarea şi transmiterea savorii.

Nu se poate să nu remarcăm imediat cît de apropiate sunt definiţiile indienilor de definiţiile creatorilor poeziei moderne.

Aceeaşi impresie a supranaturalului, a inefabilului, a “necuvintelor”, a reprezentat programul mărturisit sau implicit al multor poeţi moderni, din literatura română şi universală.

Cel puţin trei idei din hermeneutica indienilor mi s-au părut fecunde:

Mai întîi, inexistenţa unei poezii apriorice, ca formă platonică dintr-o lume abstractă ci coincidenţa apariţiei poeziei cu receptarea savorii,

apoi, definirea poeziei ca act de curăţire interioară pentru a recepţiona mai bine vibraţiile lumii, sau interpretarea poeziei ca asceză, ca tehnică metaforic asemănătoare tehnicilor yogine, din care rezultă imediat ideea că înainte de a compune o poezie trebuie să te compui pe tine.

În fine, cea mai interesantă idee mi se pare introducerea “sensului sugerat”, a “rezonanţei”, a “gustului” pentru analiza limbajului poetic, depăşind astfel simpla dihotomie de sens literal versus sens figurativ.

Interpretarea poeziei devine astfel o operaţie complet diferită de cea a simplei traduceri ai unor metafore în termeni comuni, poezia fiind definită pur şi simplu ca “experienţă imediată”, ireductibilă la cuvinte.

Închei acest scurt comentariu, parafrazîndu-l pe Pound: Ce bine, că pentru fiecare cititor al unui articol despre poezie se găsesc cel puţin 1000 de cititori de poezie.

 

                Comentarii şi traducere din franceză de Paul Doru Mugur