Radiohead

                                                                              de Paul Doru Mugur

Este o zi superbă, dintr-o săptămînă superbă, dintr-o lună superbă, dintr-un an superb. În fiecare clipă muşc din fericire ca dintr-un fruct zemos.

Este o zi superbă, dintr-o săptămînă superbă, dintr-o lună superbă, dintr-un an superb. În fiecare clipă muşc din fericire ca dintr-un fruct zemos.

Este o zi superbă...

Primii oameni aveau o singură minte şi gîndeau pe o singură voce. Pe atunci, cei care începeau să gîndească pe mai multe voci, sfîrşeau de obicei într-o clinică de psihiatrie.

dimineaţa, sculatul din pat, mersul împleticit înspre baie, privirea împleticită din oglindă, apoi vertebrele lombare care troznesc, o nouă barbă, o nouă  zi, cine sunt? eu?

dar dacă în fiecare dimineaţă m-aş trezi altul? şi altul? şi altul şi altul şi altul?cine eşti...tu?

de unde să ştiu că nu mă trezesc altul? că nu sunt în secret schimbat în somn cu un necunoscut?

de unde să ştiu că şi tu şi eu rămînem aceiaşi?

Singularitatea anunţată cu surle şi trîmbiţe încă de la începutul mileniului

nu fusese nici pe departe acea schimbare bruscă despre care vorbeau psihonauţii.

din nou în metrou. cel de lîngă mine citeşte o carte savantă. "The merely act of observation causes all the states to collapse into a single value which specifies the position of the particle. From this results that consciousness plays a central role in the experiments: the alternate explanation is that all quntum states are equally real and that if we see only one result of an experiment an other version of us must see all the remaining possibilities."

Marea schimbare, punctul omega, noul mesia electronic, sloganurile proletariatului psihonaut fuseseră cu toate nişte utopii lipsite de substanţă. Supracomputerul nu a rezolvat nimic. Problemele omenirii au rămas aceleaşi, multiplicate de 32 de miliarde de ori.

fiecare în paştele mamii lui de tunel, chiar din momentul în care naşterea a început, chiar din momentul în care ne-am angajat în tunelul acela strîmt din bazinul femeilor, continuăm să coborîm, continuăm să ne aflăm în cădere liberă într-un tunel mai larg căreia nu-i mai vedeam pereţii decît în unele coşmare din care ne trezim obosiţi şi transpiraţi.

apoi, la sfîrşit, într-o fracţiune de secundă, tunelul devine din nou vizibil, pentru o fracţiune de secundă numai, vedem tunelul, vedem căderea continuă, o fracţiune de secundă şi gata...

ceilalţi se află fiecare în tunelul lui şi din cînd în cînd, atît de rar, tunelele se intersectează pentru cîteva clipe: intersecţia ei o numesc dragoste...

Ceva însă se schimbase. Transformarea avusese loc lent şi au fost necesare cinci generaţii ca să devină universală.

nu e nici o invenţie. este clar de tot: ce poţi să vezi. lungul nasului. ce poţi să faci. să bagi în tine ca porcul, să-ţi sapi mormîntul cu dinţii, cu urechile, cu nasul şi cu ochii. cu fiecare zvîcnire a şoldurilor încinse de dorinţă.

Dispariţia vocii interioare apăruse iniţial doar la cei care lucrau foarte mult cu calculatorul. Creierul uman suprasolicitat de mixarea informaţiilor senzoriale diferite şi de surfingul simultan pe mai multe situri se adaptase avalanşei de stimuli hipertrofiindu-şi capacitatea de prelucrare paralelă a informaţiilor. Sistemele de realitate virtuală paralelă care permiteau vizionarea simultană, direct pe fiecare retină, a mai multor imagini separate au accelerat schimbarea. Cinci generaţii, a fost nevoie de cinci generaţii ca vocea interioară, acel verbum mentis de care vorbeau cei vechi să dispară. Mintea noii specii meta-umane, mintea noastră, funcţionează acum ca un cor pe mai multe voci, fiecare cu rolul ei distinct.

în flux, eram în flux, tu, el, ea, noi, eram într-un flux continuu, nimic nu rămînea constant, nemişcat, sufletele ele, rămîneau mereu în urmă, inerţia sufletului, gravitaţia inimii: nostalgiile. în acest flux era dificil să găseşti nu pe cineva cu picioarele pe pămînt căci aşa ceva nu se poate, ci pe cineva care să nu fie în derivă, pe cineva care să ştie încotro se îndreaptă.

desigur cu toţii cunoşteam destinaţia finală, cu toţii ştiam că ne îndreptăm spre moarte, da, asta da aveam cu toţii o ţintă sigură, precisă, inevitabilă, o ţintă universală şi democratică.

Vocile nu comunică între ele, şi uneori vorbesc limbi sau pot fi chiar de sexe diferite.

îmi simt interiorul obrajilor cu limba: pe obrazul drept am o mică buburuză, o bucăţică de carne crescută acolo, cu care, nu ştiu cînd, m-am obişnuit, ideea de a mă trezi mîine libelulă sau pterodactil mi se pare extrem de tangibilă.

Un fel de competiţie darwinistă există între voci şi durata lor medie de viaţă este de cîteva săptămîni dar există şi unele care persistă toată viaţa.

....cimitirul...  treceam zilnic pe lîngă el de două ori pe zi...între blocul în care locuiam şi şcoală este o linie dreaptă, puteam să văd liceul de la fereastra din dormitor...acum plopii au crescut şi acoperă totul, nu mai poţi să vezi nimic...cimitirul pe lîngă care mă duceam şi mă întorceam de la şcoală, am trecut pe lîngă el, de sute de ori, nu mi-a fost niciodată frică nici măcar atunci cînd am început să aflu despre moarte, m-am temut însă întotdeauna de cîinii care ieşeau prin spărturile din gard şi mă atacau lătrînd năpraznic...spaimele mărunte ale copilăriei mele...

La început, primii metaumani, datorită faptului că vocile vorbeau toate în acelaşi timp aveau mari dificultăţi cu vacarmul continuu din capul lor şi rata sinuciderior crescuse enorm. Atunci, a apărut pe piaţă radioheadul. Fără nici o îndoială, cea mai mare invenţie a mileniului 3.

experienţa cu oglinda este traumatică. nu mă pot vedea niciodată în oglinzi. niciodată nu sunt eu cel de acolo. mi-e frică de ele, oglinzile multiplică singurătatea.

Radio-head-ul funcţionează după un principiu extrem de simplu.

ca atunci cînd ieşi dintr-o casă luminată în plină beznă: necunoscutul.

îl pipăim cu idei, cu gesturi, dar el era acolo, mare, copleşitor de mare, impasibil, inefabil, indiferent la sensuri şi la rătăcirile noastre.

El nu a murit ci e acum cu mult mai mare şi hainele numelor noastre i-au devenit prea strîmte.

Îţi pui pe cap o cască prevăzută pe suprafaţa ei interioară cu nişte electrozi care  înregistrează continuu activitatea vocilor tale. Impulsurile electrice preluate de electrozi sunt retransformate în cuvinte şi poţi selecta în căştile radioheadului vocea care ţi se pare mai interesantă.

lumina nu ocupă volum, experimentul cu lupa şi furnicile: focalizezi, focalizezi lumina într-un punct, lumina poate fi focalizată. Fotonii pot fi înghesuiţi: cîţi îngeri de lumină pot să danseze pe vîrful unui ac?

Avantajul cel mai notabil al radioheadului este că poţi ignora cu desăvîrşire orice voce care-ţi pune probleme. Crizele existenţiale, mustrările de conştiinţă, atît de sîcîitoare cîndva pentru strămoşii noştri, au dispărut acum aproape complet. Uneori din curiozitate şi plictiseală mai mult, ascultăm şi acele voci care făceau, odinioară, viaţa oamenilor un calvar.

pulsaţii, pulsaţii continue, într-o materie păstos gelatinoasă, într-o clisă cenuşie: gîndesc.

cuvinte lipind de cuvinte lipind de cuvinte lipind de cuvinte: o dublă iluzie, cea interioară creînd-o pe cealaltă, verbele mai anterior, substanctivele şi adjectivele mai în spate, spre occipital, îţi vorbesc, îmi vorbeşti, spun ceva, îmi răspunzi, legaţi continuu printr-un maţ de cuvinte prin care ne hrănim iluziile, care la sfîrşit se vor scutura toate ca nişte păpădii.

Complexele, frustrările, remuşcările se rezolvă acum atît de simplu. Dacă nu-ţi convine ce auzi schimbi canalul.

Este o zi superbă...