Recviem la miezul nopţii

Ciacona

Pianissimo

Recviem la miezul nopţii

lui invocînd îngeri

în obscuritate

înconjurată de întreaga familie

mîna lui rece peste

rugăciunile

Respiraţia mele fără folos

aducînd mesaje

ceasurile toate oprite: unsprezece şi jumătate

oră de somn

între femeia bătrînă ce plînge

şi cîinele ce-şi roade oasele

de dimineaţă bucuria de a fi viu

în urma sicriului galben

pe ultimul drum

în fiecare zi împărţindu-i banii

hainele, duşmanii

împărţindu-i absenţa

în obscuritatea rotundă

a familiei strînse la masă.

Ciacona

anii, anii, anii,

de care mormintele ne pot aduce aminte

singurii, singurii,

ca lebedele cîntă departe de casă,

amorţindu-ne, zvonindu-ne numai înăuntru —

ei alunecă peste iarba uscată,

între frunzele necunoscute, nescrise,

unde eu, aproape-amorţită

stau în propria-mi găoace

chircită-n albuş şi în sînge,

cu mîini fără matcă, soră a păsării de apă,

şi ciocul tare şi lung, să-l înfig

în mîlul cărnos, subteran, al acelor ani nesfîrşiţi —

acolo, nici aripile mele nu pot să vîslească…

Pianissimo

Castelan cu mîinile moi ca un asfinţit din care izvorăşte-o enigmă mîngîie-mă mîngîie-mă mîngîie-mă trezeşte din uitare pîntecul meu de sub pînzele prăfuite de sub timpul orb şi obscur ia-mi capul în mîini cum iei pocalul de argint şi fă-l să lumineze în noapte faţa albă prea albă şi ochii cei negri lung părul lung ca mătasea ca giulgiul să ne-acopere clopotele clopotele să bată în umbrele mîinilor tale subţiri clopotele clopotele să bată.

                                                                                                 Poezii de Corina Anghel