Spectacolul “A șaptea cafana” are autori?

de Dumitru Crudu

 

       Una dintre problemele cele mai importante și cele mai interesante din punct de vedere teoretic pe care le-a pus spectacolul „A șaptea cafana” a fost cea a legitimității autorilor în teatrul documentar. Are spectacolul „ A șaptea cafana” autori sau nu? Conform afișelor, acest spectacol are autori. Și chiar numărul lor este destul de mare. Sînt trei autori. Cu toate acestea, anume în jurul acestei probleme au apărut foarte multe tensiuni. Unii dintre creatorii de opinie din lumea teatrală sînt de părere c㠄 A șaptea cafana” este un text „anonim”; e o proprietate intelectuală colectivă. Alți creatori de opinie din aceeași lume teatrală consideră c㠄 A șaptea cafana” este produsul final al muncii dramaturgilor. Atît susținătorii paternității auctoriale, cît și contestatarii ei ivocă o grămadă de argumente mai mult sau mai puțin convingătoare în acest sens. Pînă a le trece în revistă însă, aș vrea să simplific un pic datele problemei și să precizez că tema spectacolului „ A șaptea cafana” este traficul de femei, iar spectacolul a fost construit pe baza unor interviuri cu fetele care au fost forțate să se prostitueze. 

            Dar să revin la dilema inițială. Afișele care au fost răspîndite prin diferite orașe unde s-a jucat „ A șaptea cafana” confirmă faptul că textul spectacolului a fost scris de Dumitru Crudu (adică de mine), de Nicoleta Esinencu și de Mihai Fusu. Dar, vreme de aproape un an această problemă nu existase aproape deloc. Aceasta e o problemă mai nouă. Și ea fost pusă tranșant de unii dintre creatorii de opinie din lumea teatrală după ce „A șaptea cafana” și-a făcut un drum în Europa. A fost jucat la Festivalul Dramaturgiei Contemporane din Bonn. Va fi jucat degrabă în Franța. A fost cumpărat de americani pentru a fi prezentat în vreo 20 de localități din Republica Moldova. Cu siguranță însă că istoria turneelor nu se va consuma aici. Această explicație însă nu explică și nu aprofundează această problemă teoretică pe care vreau eu s-o expun aici.

            Pentru a fi mai explicit voi povesti succint modul cum am muncit la apariția spectacolului. Propunerea să construim un asemenea spectacol despre traficul de femei mi-a făcut-o regizorul Mihai Fusu. Oferta mi s-a părut foarte interesantă și am acceptat-o. Despre traficul de femei, la acea oră, nu știam nimic. Habar nu aveam că sînt femei forțate să se prostitueze, fără a primi vreun ban în schimb. Am descoperit așa-zisul fenomen al robiei sexuale. Iată primul nivel al spectacolului pe care l-am explorat. Acesta este nivelul grav, patetic, dramatic. Dar mai există și altul. Multe fete se prostituează de bună-voie, iar după ce sînt aduse înapoi din Cosovo, ele se gîndesc să se reîntoarcă înapoi. Cel de-al doilea nivel este prezent într-o măsură mai mică în acest spectacol, însă el există. Dar nici ceea ce povestesc acum nu e lucrul cel mai important. Să încerc să punctul pe i.

               Împreună cu Mihai Fusu și cu Nicoleta Esinencu ne întîlneam cu fetele traficate care ne povesteau prin ceea ce-au trecut. Poveștile lor erau cutremurătoare. Unele fete însă încercau să ascundă adevărul și să ne mintă. Dar și acest lucru era interesant fiindcă ne spunea ceva despre caracterul lor. Cu toate acestea, trebuia să decelăm unde se termină minciuna și unde începe adevărul. Trebuie să fiu sincer că nu era o întreprindere deloc ușoară. Pe urmă, ne-am dat seama că trebuie să păstrăm aceste fabulații. De exemplu, o fată se lăuda că cineva a servit-o cu 20 de coctailuri. Ceea ce ne spunea ea era un neadevăr. Dar acest neadevăr o caracteriza de minune. Spunea foarte multe despre viața ei interioară, despre aspirațiile și frustrările sale. Erau și unele fete care erau victima propriei lor naivități. Nici după ce s-au întors din Cosovo nu și-au dat seama de grozăvia pe care au trăit-o. Pentru unele dintre ele, mai ales pentru cele de la țară, acesta a fost un mod de-a vedea lumea. Pentru prima dată am văzut marea în Albania, ne-a spus una dintre ele. Bineînțeles că acesta este un mod tragic de-a vedea lumea, dar pentru multe dintre ele aceasta este singura lor posibilitate de a vedea Europa.

            După ce înregistram istoriile pe casete și le descifram, noi le luam și le transformam în scene și în tablouri. Țin minte că din multe istorii povestite de fete nu am putut păstra decît o propoziție sau două. Așa cum păstrasem sintagma- În Albania pentru prima dată am văzut marea- dintr-o poveste de cîteva pagini. Aceste scene și tablouri,împreună cu regizorul și actorii, le transformam în mizanscene. Textul creștea odată cu spectacolul.

               Așa cum am mai spus și mai înainte, din multe istorii ale fetelor am păstrat doar cîteva propoziții pe care le-am adunat împreună și am creat tablouri separate.

   Multe istorii ale fetelor le-am transformat în niște scene mute în care imaginea era mai importantă decît cuvîntul. Au fost și monolguri pe care le-am păstrat integral, așa cum a fost visul din finalul spectacolului sau lecțiile de prostituție a fetei din Tiraspol.

              Lucrînd la acest spectacol am cumulat trei funcții: cea de reporter, de dramaturg și de regizor. La fel s-a întîmplat și cu ceilalți autori ai spectacolului.

              Problema legitimității autorilor în teatrul documentar însă nu poate fi elucidată în acest fel. Aceasta este o problemă pe care o ridică unii creatori de opinie din lumea teatrală care vor să prezinte acest spectacol ca fiind o creație exclusiv regizorală și actoricească.  Aceasta este părerea lor. Ei cred că rolul dramaturgului se limitează în cazul acestui spectacol doar la cel de culegător al textelor la calculator. Problema aceasta este însă cu mult mai serioasă decît ar părea la prima vedere. Ea ridica un mare semn de întrebare asupra unuia dintre aspectele fundamentale ale teatrului documentar. Poate avea teatrul documentar autori? Și apoi, care este rolul dramaturgului atunci cînd scrie un text bazat pe istorii reale? De reporter, de stenograf sau de sociolog?

             Între interviurile pe care le-am luat fetelor traficate și textul final „A șaptea cafana”, totuși, este o mare distanță. Această distanță, acest interval nu este oare creația dramaturgilor?

             Da, specificul spectacolului „ A șaptea cafana „ este acela că textul final a apărut abia după premiera spectacolului. Dar acest lucru cred că nu schimbă datele problemei. 

             

 

respiro©2000 All rights reserved.