Spectacolul A șaptea cafana are autori?
de
Dumitru Crudu
Una dintre problemele cele mai
importante și cele mai interesante din punct de vedere
teoretic pe care le-a pus spectacolul A șaptea cafana a fost
cea a legitimității autorilor în teatrul documentar. Are
spectacolul A șaptea cafana autori sau nu? Conform
afișelor, acest spectacol are autori. Și chiar numărul lor
este destul de mare. Sînt trei autori. Cu toate acestea, anume
în jurul acestei probleme au apărut foarte multe tensiuni.
Unii dintre creatorii de opinie din lumea teatrală sînt de
părere că A șaptea cafana este un text anonim; e o
proprietate intelectuală colectivă. Alți creatori de opinie
din aceeași lume teatrală consideră că A șaptea cafana este
produsul final al muncii dramaturgilor. Atît susținătorii
paternității auctoriale, cît și contestatarii ei ivocă o
grămadă de argumente mai mult sau mai puțin convingătoare în
acest sens. Pînă a le trece în revistă însă, aș vrea să
simplific un pic datele problemei și să precizez că tema
spectacolului A șaptea cafana este traficul de femei, iar
spectacolul a fost construit pe baza unor interviuri cu fetele
care au fost forțate să se prostitueze.
Dar să revin la dilema inițială. Afișele care au
fost răspîndite prin diferite orașe unde s-a jucat A șaptea
cafana confirmă faptul că textul spectacolului a fost scris
de Dumitru Crudu (adică de mine), de Nicoleta Esinencu și de
Mihai Fusu. Dar, vreme de aproape un an această problemă nu
existase aproape deloc. Aceasta e o problemă mai nouă. Și ea
fost pusă tranșant de unii dintre creatorii de opinie din
lumea teatrală după ce A șaptea cafana și-a făcut un drum în
Europa. A fost jucat la Festivalul Dramaturgiei Contemporane
din Bonn. Va fi jucat degrabă în Franța. A fost cumpărat de
americani pentru a fi prezentat în vreo 20 de localități din
Republica Moldova. Cu siguranță însă că istoria turneelor nu
se va consuma aici. Această explicație însă nu explică și nu
aprofundează această problemă teoretică pe care vreau eu s-o
expun aici.
Pentru a fi mai explicit voi povesti succint modul
cum am muncit la apariția spectacolului. Propunerea să
construim un asemenea spectacol despre traficul de femei mi-a
făcut-o regizorul Mihai Fusu. Oferta mi s-a părut foarte
interesantă și am acceptat-o. Despre traficul de femei, la
acea oră, nu știam nimic. Habar nu aveam că sînt femei forțate
să se prostitueze, fără a primi vreun ban în schimb. Am
descoperit așa-zisul fenomen al robiei sexuale. Iată primul
nivel al spectacolului pe care l-am explorat. Acesta este
nivelul grav, patetic, dramatic. Dar mai există și altul.
Multe fete se prostituează de bună-voie, iar după ce sînt
aduse înapoi din Cosovo, ele se gîndesc să se reîntoarcă
înapoi. Cel de-al doilea nivel este prezent într-o măsură mai
mică în acest spectacol, însă el există. Dar nici ceea ce
povestesc acum nu e lucrul cel mai important. Să încerc să
punctul pe i.
Împreună cu Mihai Fusu și cu Nicoleta Esinencu
ne întîlneam cu fetele traficate care ne povesteau prin ceea
ce-au trecut. Poveștile lor erau cutremurătoare. Unele fete
însă încercau să ascundă adevărul și să ne mintă. Dar și acest
lucru era interesant fiindcă ne spunea ceva despre caracterul
lor. Cu toate acestea, trebuia să decelăm unde se termină
minciuna și unde începe adevărul. Trebuie să fiu sincer că nu
era o întreprindere deloc ușoară. Pe urmă, ne-am dat seama că
trebuie să păstrăm aceste fabulații. De exemplu, o fată se
lăuda că cineva a servit-o cu 20 de coctailuri. Ceea ce ne
spunea ea era un neadevăr. Dar acest neadevăr o caracteriza de
minune. Spunea foarte multe despre viața ei interioară, despre
aspirațiile și frustrările sale. Erau și unele fete care erau
victima propriei lor naivități. Nici după ce s-au întors din
Cosovo nu și-au dat seama de grozăvia pe care au trăit-o.
Pentru unele dintre ele, mai ales pentru cele de la țară,
acesta a fost un mod de-a vedea lumea. Pentru prima dată am
văzut marea în Albania, ne-a spus una dintre ele. Bineînțeles
că acesta este un mod tragic de-a vedea lumea, dar pentru
multe dintre ele aceasta este singura lor posibilitate de a
vedea Europa.
După ce înregistram istoriile pe casete și le
descifram, noi le luam și le transformam în scene și în
tablouri. Țin minte că din multe istorii povestite de fete nu
am putut păstra decît o propoziție sau două. Așa cum păstrasem
sintagma- În Albania pentru prima dată am văzut marea-
dintr-o poveste de cîteva pagini. Aceste scene și
tablouri,împreună cu regizorul și actorii, le transformam în
mizanscene. Textul creștea odată cu spectacolul.
Așa cum am mai spus și mai înainte, din multe
istorii ale fetelor am păstrat doar cîteva propoziții pe care
le-am adunat împreună și am creat tablouri separate.
Multe
istorii ale fetelor le-am transformat în niște scene mute în
care imaginea era mai importantă decît cuvîntul. Au fost și
monolguri pe care le-am păstrat integral, așa cum a fost visul
din finalul spectacolului sau lecțiile de prostituție a fetei
din Tiraspol.
Lucrînd la acest spectacol am cumulat trei
funcții: cea de reporter, de dramaturg și de regizor. La fel
s-a întîmplat și cu ceilalți autori ai spectacolului.
Problema legitimității autorilor în teatrul
documentar însă nu poate fi elucidată în acest fel. Aceasta
este o problemă pe care o ridică unii creatori de opinie din
lumea teatrală care vor să prezinte acest spectacol ca fiind o
creație exclusiv regizorală și actoricească. Aceasta este
părerea lor. Ei cred că rolul dramaturgului se limitează în
cazul acestui spectacol doar la cel de culegător al textelor
la calculator. Problema aceasta este însă cu mult mai serioasă
decît ar părea la prima vedere. Ea ridica un mare semn de
întrebare asupra unuia dintre aspectele fundamentale ale
teatrului documentar. Poate avea teatrul documentar autori? Și
apoi, care este rolul dramaturgului atunci cînd scrie un text
bazat pe istorii reale? De reporter, de stenograf sau de
sociolog?
Între interviurile pe care le-am luat fetelor
traficate și textul final A șaptea cafana, totuși, este o
mare distanță. Această distanță, acest interval nu este oare
creația dramaturgilor?
Da, specificul spectacolului A șaptea cafana
este acela că textul final a apărut abia după premiera
spectacolului. Dar acest lucru cred că nu schimbă datele
problemei.
|