Literatură de gradul 2 ?

 

de Iulia Popovici

 

Există reviste electronice românești de cîțiva ani buni, de destul de multă vreme ca lumea culturală să se fi obișnuit deja cu prezența lor. Există și situri de informație culturală al căror profesionalism îl întrece de departe pe cel al aparițiilor pe hîrtie. Și totuși, dacă e să ne limităm la literatură și să privim lucrurile din perspectiva unui cititor de reviste literare, internetul aproape că nici nu există, deși e spațiul cu cea mai mare ofertă în ceea ce privește ficțiunea – proză, poezie, cîteodată și teatru. Există motive foarte precise pentru care publicațiile electronice sînt preferate de tot mai mulți autori de literatur㠖 odată cu dispariția problemei spațiului tipografic, ele își permit să editeze mult mai multă ficțiune (în condițiile dependenței revistelor pe hîrtie de un public cumpărător dornic mai curînd de „literatură de gradul 2”, critică și analiză), se consideră în general că aici standardele sînt mai laxe, și e mai puțin compromițător să apari într-o revistă electronică decît în nu se știe ce foaie locală cu tiraj minim sau condusă de o persoan㠄controversată”.

Disponibilitatea de a publica literatură originală e însă principalul atu al mediului electronic și pornește de la nevoia, din ce în ce mai evidentă, de a acoperi golul care se întinde de ceva timp între rarissimile apariții de texte de ficțiune în presa literară și abundența aparițiilor în volum, care de multe ori pun potențialul cititor în fața unui nume de care n-a auzit niciodată. Iar cititorul de literatură nu mai e nici el ce-a fost; nu e cazul să ne plîngem că acum se citește mai puțin decît înainte de 1989, pentru că de fapt se citește, dar altfel, totuși, în lipsa unui centru critic de referință, cititorul nostru a devenit mai precaut, mai, să zicem, firoscos.

Dar...

Revistele electronice nu pot impune un autor, în cel mai bun caz publicarea în acest format e o completare, nu prea necesară, a existenței literare de pe hîrtie a unui scriitor. Foarte mulți cred în viitorul editării electronice, dar nimeni (sau aproape nimeni) nu-și permite să mizeze exclusiv pe această formă de publicare.

 

De ce? Pur și simplu pentru că nu aici se fac jocurile. Un autor poate exista – ba chiar e indicat s-o facă, asta presupunînd că nu e scriitor profesionist, iar în România, deocamdată, doar dramaturgii pot deveni profesioniști ai scrisului – în afara cercurilor de putere culturală, un critic însă niciodată. Nicolae Manolescu deplîngea la un moment dat vremurile cînd nu cunoștea nici unul dintre scriitorii despre care scria; un critic de astăzi își poate foarte bine permite să nu-i cunoască pe cei pe care-i recenzează, dar niciodată pe ceilalți critici, directori de reviste și cronicari ai lor, asta l-ar condamna la o marginalitate riscantă. Iar revistele electronice nu produc critici – pentru că sînt/ și cu efectul de a fi/  ignorate de restul factorilor de putere. Se publică rar eseuri în astfel de reviste, pentru că dezbaterile se poartă pe hîrtie, și nu există încă o critică de carte electronică specifică, ceea ce ne aduce pe noi, cei care continuăm să credem și să investim  în acest mediu de existență culturală, în situația de a lansa tineri autori al căror viitor stă în cu totul alte mîini și care, în mod perfect îndreptățit, ne vor părăsi de cum li se va oferi posibilitatea. Probabil se vor scrie epopei despre revistele electronice iremediabil condamnate la debuturi remarcabile, constanți „scriitori de duminic㔠onorabili, dar perisabili, și mîna de autori cu genuină încredere în viitorul internetului, sortiți, după cum spuneam, unei marginalități deloc glorioase.

Mediul electronic înseamnă, în primul rînd, lipsa unui centru, o autentică libertate culturală bazată pe valoare – în ciuda părerii cvasi-unanim împărtășite, aceste reviste nu sînt lipsite de criterii, dimpotrivă, unul din avantajele marginalității este absența parti-pris-urilor și a ideologiei non-literare și „primatul esteticului”, dar care, aparent, interesează mai puțin cîtă vreme ecoul critic nu e garantat. Autorii consacrați care aleg să publice în format electronic sînt considerați sau se consideră ei înșiși ex-centrici, ori publică pe internet texte care-și trăiesc deja viața pe hîrtie și în biblioteci „normale”. Dominația hîrtiei e departe de a fi cît de cît pusă în discuție, iar internetul e pentru mulți un fel de refugiu de ultimă instanță, nu o alegere rațională; cred că redactorii revistelor electronice sînt de departe cei care citesc cea mai mare cantitate de texte proaste, pe fiecare cu speranța că vor găsi undeva urmele talentului autentic.

Și totuși, care va fi viitorul? Mă tem că exact la fel, deși aștept să fiu contrazisă. Libertatea va fi în continuare privită ca lipsă de criterii și de valoare, redactorii „electronici” vor rămîne niște oameni pasionați, dar care nu trăiesc din asta și, deci, pot lăsa acasă bătălia pentru statut social (cunoscută cîteodată drept pasiune pentru cultură), ceea ce-i face puțin suspecți și în mod sigur neprofesioniști, iar revistele propriu-zise – niște Casandre care profețesc în van. Vom încerca în continuare să facem critică de carte electronică în publicații pe hîrtie și invers și vom crede în schimbare. Poate va trece și criza de acum a literaturii și tot mai mulți (și mai buni) vor vrea să scrie ei înșiși decît să se scrie despre ei. Dar mă îndoiesc că se va întîmpla prea curînd.


 

 

respiro©2000 All rights reserved.