proza
poezie eseuri arta film

 

 

  Adam și Eva

  de Patrick Călinescu

Adam

 

Pe omul nostru îl vedem cum merge, țeapăn, drept, de parcă cineva i-ar fi băgat ceva undeva. Și mai vedem că omul nostru o ține tot așa, cu mersul lui, de mai bine de-o oră. Când am început noi a ne lipi ochii de el, nimic nu se întâmpla cu adevărat ieșit din comun, poate doar în afară de faptul că nimeni nu se găsise să fie lipeala ochilor noștri.

Dar trecutul cu trecutul, prezentul cu prezentul. Cel puțin în felul ăsta mai multe lucruri ca de obicei devin clare ca lumina zilei, și întunecimea o lăsăm pe mai târziu, când ni s-o face somn și cel puțin tu chiar o să adormi.

Omul nostru se opri dintr-odată în fața magazinului de jucării. Ne oprim și noi dacă vrem să știm ce vrea să facă mai departe. Pe trotuarul celălalt al străzii, de unde îl urmărim, se află mai multă lume decât pe trotuarul unde-și face omul nostru mica plimbare, așa că suntem cu inima împăcată că nu ne simte și nu ne știe pe urmele lui.

Se uită-n stânga, se uită-n dreapta, apoi se hotărăște să intre înăuntru. Pentru noi lucrul ăsta nu-i bun nicidecum. Acum e prima oară când îl pierdem din vedere, fie doar și pentru câteva momente. Ocazie mai nefericită-n viața noastră nici c-am avut. Ne simțim întrucâtva ca și cum ceva prețios și drag ne lipsește, a plecat pentru totdeauna.

Dar ne revenim îndată fiindcă omul nostru tocmai a ieșit din magazin. Ține în mână o pungă de plastic cu multe desene pe ea și cu multe jucării în ea. Presupunem că-n pungă-s multe jucării, de moment ce este burdușită să se spargă și a ieșit cu ea dintr-un magazin de jucării și înainte de-a intra înăuntru n-o avea cu el. Poate în buzunar: iată o altă presupunere a noastră. Dar nu mai avem timp și de alte presupuneri; omul nostru și-a reluat plimbărica.

Mai bine de trei străzi doar a mers la pas lejer, cu mersul lui înțepat și cum am mai spus când am făcut cunoștință unul cu altul. Și noi de pe trotuarul celălalt nu am făcut altceva decât să ne ținem după el, să-i facem codiță.

În sfârșit, omul nostru se oprește la al nu mai știm câtelea colț de stradă. Se uită în stânga, în dreapta, nici o mașină la nici un orizont, deci poate să traverseze în perfectă siguranță mijlocia intersecție rutieră. Semaforul merge uns, zebra de pe asfalt e albă de parcă azi ar fi vopsit-o, omul nostru are pasul, din senin, săltăreț, așa că poate ajunge întreg pe trotuarul următor. Și ajunge așa cum și-a propus, chiar și mai puțin tulburat decât ar fi putut fi acum câteva clipe, și asta pentru că în mijlocul zebrei tronează un polițist cu fluierul în gură și cu amândouă mâinile întinse linie în stânga lui și-n dreapta lui, și noi după el, dar tot de pe celălalt trotuar.

Nu mai face omul nostru mulți pași că se oprește din nou, dar de data asta halta pare-a fi mai lungă. Cineva aproape ca el îi strânge mâna și-i zâmbește de parcă l-ar fi văzut pe însuși nu știm cine, și nici nu este femeie persoana care i-a ieșit în cale omului nostru. Apoi se dă cu un pas și jumătate în spatele lui și-l invită pe omul nostru undeva, în tot cazul, într-o direcție care implică un drum înainte, nu unul înapoi, înspre magazinul de jucării, de pildă. Gestul de invitație al acestei persoane este mult prea grațios și civilizat ca omul nostru să nu-i dea curs. Așa că își continuă plimbarea în direcția, pare-se, naturală plăcerii sale.

Noi, din contră, de pe celălalt trotuar, așa cum am fost din totdeauna, am început să vedem lucrurile puțin diferit decât cum s-ar putea vedea ele de pe trotuarul de pe care omul nostru își îndulcește plimbarea-i binefăcătoare cu o și mai binefăcătoare conversație. Sincer să fim, am început să nu ne mai dorim atât de mult să-l urmărim pe omul nostru. Și parcă nici nu mai vrem să fie atât de mult al nostru, mai ales că acum pare să fie mai mult al persoanei cu care se întreține atât de amiabil, decât al nostru. Poate că puțină gelozie ne-a întunecat puțin judecata, însă nu mult timp fiindcă unul dintre noi sare cu explicația cea mai pertinentă și ne ia vălul de pe ochi și ne ia și de-o aripă și ne trage după el cu putere, că rămăsesem cam în urmă și nu mai era mult până l-am fi pierdut cu totul pe omul nostru.

Deci omul nostru era în mijlocul unei conversații foarte interesante cu persoana care-l invitase cine știe unde și omul nostru nu mai ajungea să secătuiască subiectele pe care le aborda în această conversație, dar nici nu mai ajungea odată acolo unde persoana de lângă el îl invitase. Iar noi, de pe trotuarul celălalt, priveam pierduți peste stradă și nu înțelegeam care este finalitatea acestei acțiuni a noastre.

Dar fără nici un avertisment, omul nostru s-a despărțit de persoana care-l însoțise atât de multe străzi. Căscăm bine ochii să vedem în ce fel s-a produs această schismă mult așteptată. Mai ales de picioarele noastre. Încercăm să prindem ceva din ce-și spun tocmai acum când omul nostru pare să aibă sprâncenele mai arcuite ca de obicei. ăsta e semn că e încruntat. Și dacă e încruntat, semnul ăsta nu poate fi interpretat altfel decât că este supărat. S-a supărat dintr-o dată, cineva l-a supărat. Mai mult ca sigur că persoana de lângă el. Altfel de ce să-i întoarcă spatele și să plece fără măcar să se uite în urmă să vadă că persoana care atât de bine îl întreținuse până acum, încă i se adresează, dar nu numai verbal, ci și cu mâinile îndoindu-și-le într-un fel cu totul ciudat, ba vulgar, ne lămurește unul dintre-ai noștri.

Noi, disperați c-am pierdut începutul și poate cea mai importantă parte din tot ritualul, ne uităm când la omul nostru, când la persoana care încă îi mai adresează tot felul de mesaje cu mâinile, și nu știm după care să ne luăm.

Dintr-o dată, interesul nostru pare să se fi schimbat, dar deocamdată stăm în expectativă, ne uităm cu un ochi la cei doi, dar devine din ce în ce mai greu, fiindcă omul nostru s-a îndepărtat destul de tare de punctul defragmentării conversaționale, și cu celălalt ne uităm unul la altul, și nu mai știm ce să mai facem.

Între timp, cei doi parteneri de conversație veselă nu mai pot fi uniți în câmpul vizual al aceluiași ochi, și nici în cel al ambilor, pe care l-am pus imediat la muncă după ce unul dintre noi ne-a spus că mai bine stăm cu ochii pe trotuarul celălalt, dar cu urechile pe al nostru.

Până să ne dumirim ce să facem și care este noul om al nostru, omul nostru, căci tot el rămase, se îndepărtase mult prea mult pentru a mai fi ajuns din urmă. În acest punct, sensibil, într-adevăr, urmărirea noastră și scopul nostru direct vizat erau periclitate aproape în întregime. Totuși, aveam mai multe alternative, chiar mult prea multe ca să le luăm pe toate în calcul.

Am mers pe mâna celei mai simple: am luat-o din loc cu viteză sporită, am trântit la pământ câțiva pietoni nevinovați, ne-am ales astfel cu ceva înjurături, dar până la urmă am reușit să recuperăm distanța și să ne instalăm confortabil încă o dată în posturile noastre de observație.

 

Eva

 

Ce bine! Îi curgea mierea din palme, o elibera printre gratiile degetelor acum mult prea bine unse și mierea o lua înspre pământ, într-o clepsidră unică și elastică. Palmele îi miroseau a miere, degetele, la fel, mâinile, în întregul lor, aveau, imprimat pe piele, un luciu flexibil. Din mierea care mai rămăsese pe sub unghii și la întretăierea degetelor cu ele însele, un miros puternic și gălbui se răspândea în jur și tot jurul mâinilor ei se transformă brusc într-o minune mare și alunecoasă.

Cineva i-a spus că a lăsat borcanul cu miere deschis și că mierea s-a împrăștiat pe jos și că pământul a supt-o toată și că acum pământul e mai dulce decât mierea.

Cineva i-a spus că mierea nu mai este nici în scorburile pământului, pentru că au lins-o bine viermii toată, pentru că era mai dulce decât carnea lor.

Tata o folosea în scopuri medicinale, urma o cură sau cam așa ceva, iar fata lui, prințesa, o folosea în scopuri ludice și onirice, pentru că, atunci când o frământa în palme, visa cu ochii deschiși numai lucruri frumoase și fine și pline de parfum și putere și fără nici un efort minunate.

Dar altcineva i-a spus că mierea nu-i un lucru de joacă; borcanul, nici atât; borcanul în care plutea pe întuneric, în fundul raftului de jos din debara, mierea, mai cu seamă nici atât.

Prințesa tatei asista înmărmurită cum soarele puternic și galben îi usucă mierea de pe degete. Avea deodată-n fața ei o mare galbenă uriașă, pentru că totul se transformase în galben, chiar și unghiile ei, de la atâta fumat, tot galbene erau, iar galbenul purta în el esența întregii sale lumi.

Când anii ei erau mai tineri și mai mici, și ei nici sânii încă nu-i dădură-n floare, tata o luă cu el, într-o zi, la o plimbare cu mașina. Își aducea perfect aminte de călătoria lor de atunci, pentru că și acum o vedea perfect de clar în ia de miere dintre degetele ei de pianistă. Tata nu lăsă din mâini volanul mai multe ore-n cap, până ce nu ajunse în alt cartier, sau alt oraș, asta nu mai știe sigur, dar altundeva departe, pentru că totul era schimbat și nici aerul pe care-l respira nu-i era familiar. Când mașina s-a oprit în sfârșit acolo unde și trebuia să se oprească, prințesa tatei era obosită și tata doar puțin căscă când se dădu jos din mașină. Îi făcu și ei semn să facă la fel și s-o urmeze în lungul drum pe care-l aveau în față. Fata a ieșit din mașină cam anevoie, pentru că toată ziua fusese cald și transpirase din plin și i se lipiseră picioarele de bancheta de imitație de piele și se cam strâmbă puțin că se cam arsese în anumite locuri, dar ieși până la urmă din mașină și își urmă tatăl, încă cu un mers incomod și străin de ea. În timpul acesta, tata ajunsese departe, atât de departe, că fata trebui să strige după el s-o aștepte, că ea nu e sprințară ca el, a moștenit-o pe mama și că, oricum, acum are motive întemeiate să meargă mai ușor. Tatăl și-a auzit fata și s-a oprit ca să-și lase prințesa să-l ajungă; prințesa l-a ajuns și l-a luat de braț; și, subtil, a făcut să-și ajusteze pasul după al ei. Astfel au străbătut tot drumul până la capătul lui.

Tata mașina o parcase peste drum, că în dreptul farmaciei parcarea era strict interzisă, pentru că acolo veneau ambulanțele și alți doctori în misiune, și amenzile erau uriașe dacă cineva parca în fața farmaciei. Aici își avea tata treburile lui de rezolvat și prințesa lui niciuna, cel puțin așa știa ea, dar, până una alta, dacă tot e într-o farmacie, să cumpere un unguent sau ceva, un șprei pentru arsuri, că iritația inițială între timp se transformase în înțepături, parcă de ace, dar promitea să devină durere acută și, social vorbind, nu prea e frumos s-o vadă lumea, dar mai ales tata, scărpinându-se unde se opărise că, dacă ar fi fost la ea în cameră și ar fi fost și noapte, mai mergea, ar mai fi fost cum ar mai fi fost. Dar așa, dar așa, trebuia numaidecât să facă ceva, să-și ia de pe cap stresul ăsta și să salveze și aparențele.

Aveți vreun unguent sau orice pentru arsuri? Scaunele din mașină sunt din imitație de piele și pe căldura asta, știți cum e, dacă mai mergi și mult, și noi suntem plecați de dimineață, nu, tati, acesta? Și cât costă? Atât? Da? Uitați! Bun, mulțumesc, la revedere!

Farmacista îi recomandă un produs abia ieșit pe piață și fata își spuse monologul, farmacista îi împachetă medicamentul și pe tata nici nu-l văzuse cum s-a strecurat foarte discret pe ușa din spatele tejghelei din dreapta, dinspre geamul ce dă în spatele străzii principale, unde aveau și ei mașina parcată, înghițit de măruntaiele farmaciei.

Scuzați-mă, vă rog, nu cumva l-ați văzut pe tati? Farmacista, cum era și de așteptat, ridică din umeri.

Prințesa tatei aruncă o privire nedumerită în toate părțile și părea să nu mai înțeleagă cum de tati dispăruse în doar câteva clipe cât o întrebă pe farmacistă despre un medicament contra arsurilor și mai părea că nu-și iartă neatenția, că ar fi putut să fie în același timp și cu ochii pe el, să-l știe acolo, lângă ea; toate astea spunea fața ei, și ochii ei, încă și mai multe.

Privi încă o dată pe farmacistă cum nici nu se mai sinchisește de ea, e ocupată doar cu alți clienți, farmacia asta e foarte rentabilă economic, scoate bani, și, în lipsă de inspirație, că nu mai știa ce altceva să mai facă, ieși afară. Afară soarele era și mai fierbinte, iar ea începu să fie disperată și din alte pricini. Uită de tati câteva clipe, pentru că în minte căuta zadarnic o hartă a veceurilor publice din locul ăsta unde se afla, ca să se primenească un pic și să-și oblojească rănile care acum începură s-o doară crunt. Dar nu găsi nici o hartă în memorie și nici în amintire și deci nu știa ce să mai facă, era pe punctul de-a se rupe în două, o parte să găsească un veceu care s-o facă altă femeie, probabil cea de dimineață, iar o parte să rămână nemișcată până o veni tati, ca apoi să plece de aici și să ajungă acasă, că nu-i place strada asta și nimic ce vede pe ea și-n jurul ei. Și simte și cum un alt gând e aproape s-o rupă-n două, dacă să stea lângă farmacie, sau să meargă înapoi la mașină, să-l aștepte pe tati cumințică în ea, pân-o apărea de unde-a fost, dar nici în privința asta nu știa ce să facă și simțea cum înnebunește și cum chiar o să se rupă-n două, iar înc-o dată-n două, până n-o mai rămâne nimic din ea, decât patru bucăți de carne în căldura soarelui. Mai avea puțin și ar fi izbucnit în plâns dacă nu ar fi apărut tati în fața ei și s-o îmbrățișeze și să-i șteargă lacrimile de pe obrăjori.

Unde-ai fost, mă? Suspină fata și acum se pisicește la pieptul lui tati. Prințesa tatei începe să se liniștească văzând cu ochii, dar e bine să se pisicească când tati o ține strâns în brațe, pentru că la tati în brațe nimeni nu-i mai poate face nici un rău.

Prințesa lui tata, mică prostuță, unde să fi fost? Îi șterge tati și ultimele lăcrămioare de pe obrăjori.

Tati zâmbi din nou și dintr-o dată se porni un vânt puternic care mai înmuie din căldura soarelui și o cât de cât înfrigură deodată pe fată, că-și lipi palmele una de alta, să mai sporească căldura. Însă așa sparse oglinda de miere dintre degete și pe loc se trezi și privi în jur. Borcanul zăcea într-o rână și din el mai curgea și acum mierea ultimă, doar câțiva stropi mai avea de supt pământul din el până să-i isprăvească cu totul conținutul. Vântul stârnit din senin o cam zgribulise pe fata tatei și îi făcuse pielea de găină. Vru să ducă instinctiv mâna la gură și vru să se întindă că amorțise puțin, dar își văzu mâinile încă pline de miere și își zise că în loc să și le spele, mai bine să se mai joace puțin cu mierea de pe ele, să o mai vadă cum i se prelinge printre degete și cum se face clepsidră în cădere și cum o suge pământul sau viermii sau pământul sau viermii sau…

text de Patrick Călinescu

 

 


respiro©2000-2002 All rights reserved.