Uşa

de Dorin Mureşan

    Prin paravanul de lemn răzbăteau câteva sunete umbrite. Clinchetul rupt al unui buchet de chei, o rugăminte adresată unui celălalt abscons, rugina unui salut, etc... Nimic nu era coerent... licuricii de cuvinte se zbăteau pe perdeaua auzului său.

    Se simţea ostracizat în spaţiul îngust al locuinţei. De când se mutase aici, pofta pentru tot îi pierise. Uneori asculta crispat cearta guturală iscată într-un grup de ţigani ce-şi fumau ţigările puturoase pe palier. Alteori o turmă de zgomote behăitoare năvălea peste dânsul din locuinţa de vizavi... o femeie bombată, uriaşă, arunca din ea, sub impactul isteriei greu suportabile, un UUU! locomotivaoid.  Ce rahat de viaţă! exclama atunci, izbind de perete cartea abia începută. De obicei, instinctul îi sugera să deschidă uşa şi să zbiere cât îl ţineau corzile vocale un tăceţi dracului! înecat de furie. Se abţinea, luându-şi seama. N-avea rost să-şi arunce amarul neputinţei asupra unor persoane care, ele însele, înotau în neputinţă. Dar ce fel de neputinţă!!! Era ca un maldăr de gunoi pe care îl înghiţeau avid, cedând foamei dintr-înşii. Se hrăneau cu mizerie şi, ca urmare, generau mizerie. Nu o dată şi-a părăsit locuinţa, alunecând neştiut pe lângă peretele de pe hol şi lăsându-şi silueta dizolvată în noapte. Aerul nud, sterilizat, din spaţiul imens al atmosferei, îl revigora, îi readucea viaţa în obraji. O lăsa să fiarbă acolo, să-şi facă culcuş pe pielea hirsută. Revenea poticnit, ucis de dorinţa amplă care ardea în el... ardea desigur în gol, nefiind satisfăcută (ontologizată) de ceea ce urma. După metalica înghiţire a zarului, urma firesc rumoarea înfundată a vieţilor de dincolo de pereţi. Cine mama dracului m-a pus să accept locuinţa asta!? Întrebarea se pierdea în antagonia argumentelor şi contra-argumentelor. Eu! îşi răspundea sec, aruncându-şi mâna în aer, ca pentru a sugera un act asumat din neputinţa contraactului.

   Mda! De când se mutase, viaţa curgea dilematic, alternând nonşalant între acceptare şi inacceptare. Curând realiză că astea se răsfrângeau asupra propriei persoane aşa cum nu o mai făcuseră altădată. Şi găsi că una îi dădea o notă resemnată, pe când cealaltă îl creta cu izbucniri vulgare de revoltă. Alunecând mai adânc în contextul chestiunii, observă că atitudinea cea mai sublimă se poate foarte uşor intersecta cu cea mizeră, un fel de talmeş-balmeş între sacralitatea unei rugăciuni şi vulgaritatea furioasă a unei înjurături. În prelungire, în persoana sa se dezvoltară epigenetic două eu-ri, nu contrare ci s-ar zice că recesive. Unul în faţa celuilalt... unul cu o poftă neînţeleasă pentru spectral şi spectaculos, celălalt într-un proces subliminal de auto-înghiţire. Scindarea asta  era cât se poate de interesantă. O urmărea absorbit... de parcă nu s-ar fi petrecut într-însul, ci într-o altă persoană.

   Am ajuns să-mi analizez propria schizofrenie, îşi zise într-o zi, cu urechea lipită de uşă. Parvanul de lemn părea să fi acceptat sinecura datorată marşului lui către înafară. Era învelit într-o pătură vie, un fel de pericard care zvâcnea la fiecare zgomot ce venea de dincolo. Scandalul care izbucnise pe palier avea loc de fapt şi într-însul: o încleştarea ciudată între ceea ce voia să fie şi ceea ce era. Simţea fiecare lovitură primită de victimă, şi lăsa loc, în durerea aceea măcinantă, violenţei resimţite de călău. Conflictul îl anula ca persoană, transformându-l într-un hibrid sentimentaloid (că sentimental nu se poate numi). Înjurăturile îi izbeau urechile şi îi îndulceau starea de aşteptare a climaxului. Ascultă până la capăt şoaptele conflictului, după care se retrase în pântecul camerei şi îşi aprinse o ţigară. E ciudat, îşi spuse la un moment dat, dacă aş scăpa de uşă cred că m-aş vindeca. Gândul i se păru nelalocul lui. Ce s-ar face fără uşă?

  Într-o dimineaţă oarecare se trezi asaltat de zgomote de gâlceavă. Se vorbea de o inundaţie, de pereţii scorojiţi care abia mai stăteau în picioare... nu le dădu atenţie deşi ceva din sine îl împingea iremediabil pe panta gestului de a dezveli rumoarea, de a o ghida către sine, de a o simţi visceral, până în adâncul fiinţei. Era o senzaţie criptică, un soi de adulmecare a morţii dintr-însul. A deschide uşa era de-acum o acceptare revoltată... sau mai degrabă inacceptată... contrastele s-ar fi asamblat dând naştere unei osmoze în care dualul nu s-ar mai fi răstălmăcit pe sine. Adică? Asta-i că nici el nu înţelegea. Cum putea să fie şi să nu fie, să accepte şi să nu accepte, să iasă înafară în timp ce intră înăuntru. Treaba asta i s-a părut mult prea complicată pentru a fi susceptibilă de o soluţie cât de cât viabilă. Parca-ar fi citit un tratat despre fiinţă! Lăsă gândul să se stingă de la sine. În schimb, îşi educă instinctul. N-am să mai ascult nimic, de-acum încolo!

   O săptămână întreagă purtă în urechi două tuburi de plastic. Aparent, ele îl ţineau departe de zgomote. Dar numai aparent. Fiindcă vibrau stânjenitor. Astfel, dacă înainte putea percepe limpezimea sunetului, acum îl sesiza ca pe o cloceală diformă, rahitică. Degeaba se chinuia să-şi îndrepte şuvoiul atenţiei spre rândurile din carte... hârşâitul dinafară era ca o bubă ce supura lichidul purulent al contraexistenţei. Remarcă un lucru ciudat: acum, când încerca să fugă de concreteţea celorlalţi, era şi mai avid de ea. Aruncă deci tuburile de plastic şi rămase cu urechile dezgolite. Poate dacă am să aud totul, am să refuz a mai auzi ceva.

  Se lăsă deci pradă ambivalenţei dintr-însul, consolându-se cu interpretările ce s-ar fi putut da sunetelor. Ca un receptacul neobosit, prelua fiecare zgomot şi îl ronţăia până aproape de marginile lui hermeneutice. Mai mult, încerca să simtă ce anume se ascundea în spatele lor. Într-o noapte, spre exemplu, auzi rumoarea unei posesii sexuale. Îşi imagină cu uşurinţă trupurile scăldate de scursorile fierbinţi ale plăcerii, încleştarea transpirată a goliciunii, formele moi ale femeii, şi cele tari, ale bărbatului. La un moment dat se lăsă dus de balansul acela imaginat, aruncându-se înainte şi-napoi, posedându-şi parcă fantezia. Fuma încet, cu ochii închişi, urmărind pe spatele pleoapelor tabloul fecundării. Sfârşitul aduse după sine un germen de vinovăţie... parcă ar fi violat scena aceea genuină. Cu capul învelit în palme, s-a întins în pat, ca pentru a rumega depresia post-coitum. Erijase! Devenise un altcineva... se pierduse pe sine. Nu înţelegea nici cum, nici de ce. Trăia şi gândea vulgarul... se bifurcase în/prin el. Atenţie însă: îl gândea... ca şi cum şi l-ar fi asumat, ca parte din sine.

  În faţa oglinzii nu mai găsea nimic. Ştia că e el şi altcineva... o simţise clar. După o lege neştiută şi draconică, paravanul de lemn, cel care îl despărţea de ceilalţi, părea să adune într-însul tot ce erau aceşti ceilalţi. Semăna cu un burete îmbuibat cu semnificaţiile lor. Simţi că în fiinţa lui nimic nu mai stătea în picioare. Asta pentru că nu mai era el. Zgomotul lumii vibra prea puternic, prea viu... se pierdea în zbaterea lui, ca-ntr-un fum de ţigară. Hm. Şi uşa, în loc să oprească dizolvarea asta, o accentua... contura veridic degenerescenţa în ceilalţi. Alunecarea semăna foarte bine cu un delirium tremens şi i se părea nespus de delicioasă. A fi un altul nu e neapărat o pierdere... dar nu e nici un câştig. La urma urmelor suntem tot timpul alţii, îşi spuse. E ca o beţie, o suprasaturare cu mundanul pe care îl sorbi la nesfârşit.

  Era clar! Uşa nu mai avea nici un rol. Clinchetul cheilor era acolo, lângă el... la fel şi rugămintea... la fel şi salutul. Cu gesturi alambicate dădu la o parte paravanul de lemn şi privi holul adumbrit. Se zări pe sine, proptit pe perete, fumând calm, citind nesătul dintr-o carte groasă. Nu pot fi şi acolo şi aici, îşi spuse aproape fără să-nţeleagă ce spune. Totuşi, silueta aceea obscură părea să aibă viaţă într-însa, să se mişte, să fie. Era o hologramă?... un efect fără cauză?... sau poate doar rodul unui delir? Cert e că exista, indiferent cum. Nimic nu mai era important dincolo de faptul ei de a fi. O privi câteva secunde după care se retrase în cameră. Se aruncă pe pat şi aşteptă cu capul proptit pe beţele mâinilor.

   Dacă cineva va trece prin blocul cu pricina, să nu se mire de faptul că uşa unui apartament este tot timpul deschisă. Va putea să vadă acolo o persoană destul de îmbătrânită care, la întrebarea “de ce ţineţi uşa deschisă?”, vă va răspunde în felul următor: “aştept să re-intru în cameră”.   

text de Dorin Mureşan