Iar frunzele se învârteau nebuneşte...

de Cristina Rotaru

bello, imposibile, imposibile bello cuvintele bătrânului cântec îi jucau în minte, pe ecranul interior de care nici un vis nu te scapă, nici o strângere dureroasă de pleoape [să-mi aduci aminte să luam o tastatură silenţioasă, da? cred că aud şi vecinii de la patru că eu scriu!] nu-l şterge şi nimic, nimic nu opreşte filmul din rotirea accelerată care aglutinează totul într-un ceţos vârtej, sunete si culori peste necruţătoarele cuvinte, cuvintele-ghem de colo-colo, pe un disc multicolor un ac de pick-up alegru aleargă...  STOP-CADRU!

dimineaţa invadă brutal camera, o dată cu galeria perdelei în prăbuşirea-i bruscă. ‘S-a crăpat de ziuă, băăăi!’ vesti încântat eric cel roşu, parcă nemaiîncăpându-şi în piele de bucurie.

‘credeam că ţi-a picat ţie fisa’, mormăi prost-dispus tweedle-dee. aaargh, aşa să arate prima mahmureală din viaţa lui? nimeni nu m-a avertizat despre cocleala din gură, în ciuda oricărui colgate total, face dinţii ca de cal, despre faptul că rotirea camerei n-o să se oprească doar că acum, uite, se face în hopuri, ca la un film la care satelitul pierde câteva cadre, undeva între un mal al atlanticului şi altul, în triunghiul bermudelor poate, oare cei dispăruţi de secole o să le vadă? sunt tâmpit, se gândi tweedle în timp ce se târa spre fereastră, aer, aer rece? aerul nu rece, ci paralizant îl izbi în plin, îngheţându-i instantaneu stropii de apă rămaşi de la bărbieritul grăbit în jurul plasturelui, bineînţeles că m-am tăiat, doar nu mi-am pus  de frumuseţe plasturele ăsta, nu-s şi aşa destul de frumos...?

‘când mâncăm?’

în jurul mesei alergau sălbatici indienii, nori negri ţineau isonul deasupra, [da, acolo e substantivul ‘nori’, nearticulat, nu o greşeală], frunzele de toate neamurile se roteau pe o orbită elipsoidală, de unde ies toate astea? in the eye of the storm, there stays the strong, there goes the bold... îi răspunse indianul cel mai bătrân, cu panaşu-i clasicizat în kilograme de peliculă înfipt neverosimil într-o pălărie neagră stil les années folles, şi cu mine cum rămâne? eu nu voiam să mai fie toamnă niciodată... ţi-e frică de toamnă, dragule? îl interpelă ironică o siluetă interbelică de doamnă planturoasă, n-avea faţă şi asta era cel mai cumplit dintr-o dată lipsa de faţă a femeii cu toamna invadă tot peisajul gonit de furtună, nimic nu mai era acum decât apă - tone de apă cenuşie plouau din toate direcţiile şi în curând rămase numai fâşşş... foşnetul monoton al apei infiltrându-se pixel cu pixel...cum?

râsetul spart al celui de la masa de-alături puncta conversaţia.

‘haa... p-asta n-o ştiam; auzi, auzi, da’ tu-l ştii p-ăsta? auzi, cică adunase leul toate animalele din pădure şi...’

‘mai doriţi o cană de ceai?’

‘e, când îmi iau şi io schiuri si clăpari, pac! nu mai e zăpadă! anu’ trecut, când era chiria pe schiuri de mai bine te dădeai cu plasticu’ sub fund, era o zăpadă, nene...’

vuietul cabanei se înceţoşă încet în cana aburindă din faţa lui, luă forma rotocoalelor de vapori fierbinţi şi urcă spre tavan, intrând pentru totdeauna în componenţa lemnului ondulat. tweedle îl urmări absent, până ce gâtul ajuns într-o poziţie incomodâ îi aminti că încă nu lepădase toate urmele mahmurelii din noaptea precedentă. îl întoarse la locul cuvenit şi descoperi în faţa sa pe greendan, apărut prin generaţie spontanee din ceaţa ultimelor minute şi din plicuţetul cu zahăr rămas nedesfăcut.

‘ce faci măi? am auzit că te-ai îmbătat aseară.’

 et si tu n’existais pas... quoi est-ce ça changera? dar nu era aşa cântecul, nu nu nu, ai greşit ceva esenţial pe parcurs, ia verifică algoritmul ăla de reconstrucţie regresivă “ ce-i ASTA? ”  e o intrare greşită dom’le ce mă ameţeşti pe mine interveni vocea stridentă a profului de muzică dintr-a şaptea dar ăsta ce caută aici? se uimi tweedle. a murit la cutremur fără să fi auzit de algoritmi în viaţa lui, ‘daţi-i înainte cu repetiţiile băieţi până mâine tre’ să ştiţi lecedeul perfect’ LCD? zergheaiev şi LCD-ul, asta-i bună se minună tweedle, doar nu visez! ar fi absurd să-l visez pe zergheaiev! şi de ce mă rog? îl interpelă sus-numitul, adică eu nu sunt demn să mă viseze domnia-ta? şi smocul de păr pe care zergheaiev îl ascunsese cu demnitate în pălăria-i vetustă se zburli în gestul dramatic cu care bătrânul prof îşi luă zborul de pe loc, (ca elicopterele?) {vai ce gând ireverenţios, elev tilişcă!} lăsând ‘zălog’ (de ce?) lui tweedle pălăria solemnă care scrâşni metalic înainte de-a se sparge/

pârtia era plină, în ciuda previziunilor pesimiste ale necunoscutului care-şi cumpărase schiuri. omătul zgrunţuros se oferea privirii cam cenuşiu, împărtăşind posomorala cerului neînstelat de deasupra sa. parcă şi brazii erau mai cocoşaţi şi tweedle se opri să le facă o poză, prinzând totodată în cadru şi un schior în plin avânt “ uf, o să iasă mişcat ” şi un bulgăre în coama unei fete, pierzând însă pentru totdeauna râsul ascuţit al fetei, chicotitul prietenelor ei şi foşnetul înfundat pe care-l face un bulgăre când cade, în cele din urmă, în zăpadă.

‘carla! carlaaa!! hai să-l săpunim pe andu’!’

‘hai, măăă!’

‘nu, mă, e zăpada nasoală! nu vezi, zgârie, nu e bună... hai să ne dăm cu plasticu’!’

‘ai tu?’

‘luăm de la ăştia, era unu pe pârtie chiar, zece mii punga, nimica toată’

‘auzi, mă, mai bine luăm un făraş de-ăla de plastic, punem toţi bani şi ne dăm cu rândul, ce zici?’

‘da’ cât e?’

‘două sute... ce mare brânzp? decât să-mi rup fundu’ cu punga...’

dialogul fetelor străbătea neverosimil de clar cei douăzeci de metri până la el, cu viteza consacrată a sunetului de trei-sute-şi-ceva de metri pe secundă, poate mai repede ca să nu-ngheţe, cine ştie, poate de-asta era atât de ascuţit, ca şi cum în urechea lui ar fi fost pâlnia difuzorului “ oare numai el le auzea? nu, întrebarea corectă era “ oare numai ele vorbeau? unde era restul lumii?

greendan era alături şi se uita prin ecranul invers la el; părea că-l citeşte, ca pe o imagine neclară. apoi duse mâna spre butonul de power. NUUUU!

 ‘hai să luam şi noi o sanie!’ greendan era alături şi se uita drept la el.

tweedy îl privi ca pe-o stafie.

‘eu mă duc. dacă vrei vino şi tu; ştii ce bine face un pic de zăpadă la mahmureală?’ mai zise greendan zâmbind cu toată faţa, îndepărtându-se.

 îi privea de pe margine, sania se înclina periculos şi o clipă i se păru că-i vede deja trântiţi în zăpadă, amestecaţi cu materia albă, rece, zgrunţuroasă, dar fusese doar una din acele viziuni înşelătoare ale simţului nostru anticipativ, realitatea mai plină de imaginaţie hotărî în ultima fracţiune să se redreseze într-un dâmb şi cursa luă un sfârşit spectaculos printr-o curbă largă, ce tăie calea altor câteva sănii, o ploaie de stropi de omăt stârniţi la oprirea fulminantă, un final olimpic, însoţit de strigătele efervescente ale fetei.

opriseră nas în nas cu tweedy, care uşor surprins îi privi întrebător, ‘vrei şi tu?’ zise ea ridicându-se, cum nu primi nici un răspuns se întoarse, ‘hai încă o dată!’ ‘tu o duci până sus de data asta!’ ‘da’ atunci de ce mai sunt băieţi pe lume?’

‘chiar, de ce?’  se întrebă tweedy şi căută un răspuns, acolo, pe loc, întrebarea asta trebuia să primească un răspuns pertinent, altfel părea că masa de seară n-avea să mai aibă nici un rost iar el n-o să mai plece de-acolo niciodată.

se întuneca deja.

[...]

‘dă-mi şi mie clătiteleeee...!’ miorlăi andreea.

‘păi ce sa faci cu ele, oricum n-ai furculiţă!’ se veseli eric, ‘stai mă nu te bosumfla că-ţi dau. ia furculiţa mea, eu mă duc să iau de la ăştia de la bucătărie’

‘ioneleee! dă bă furculiţe-ncoace, ce-i, s-au terminat alea pentru boieri şi nu ştii ce să ne dai? hai că zicem mersi şi de alea din plastic... moare lumea de foame pe-aici!’

‘nu m-e foame, m-e poftăăă’ zise aceeaşi, cu acelaşi ton pe care cabana-l cunoştea acum preabine,  ‘nu-i acelaşi lucruu’

‘ia de-aici zahăru’... tweedy, tu vrei ceva?’

pagina se întorcea încet, maiestuos, marmoreean... un rând stătea să cadă şi îşi stăpâni greu impulsul de a-l susţine, cu mâinile sale profane. aştepta cu răsuflarea tăiată să se întoarcă o dată cu totul, nu îndrăznea s-o grăbească dar implora în gând, cu ochii pe ceas “ acum ! “ prea târziu, va fi prea târziu CE sCRIEee? se sparse în mii de fâşiuţe, pe fiecare litera ei, şi acum nu mai pricepea nimic din pagina nouă, chiar aşa, ‘New Page 1’, dar caracterele ceţoase şi ramificate ce se-nscriau acolo nu formau o ordine coerentă, degeaba încerca să le citească ‘e ca-ntr-un coşmar’ şi când o fixa pe una îi fugea de sub privire, refuza să focalizeze, ‘ca stelele “ unde am citit asta?’ apoi, când se-ndepărta, putea fi un copac, un copac privit pieziş, din care nu mai cad frunze, bătut degeaba de vânt... crengile se-alungeau la infinit, unduiau, încerca să vadă cât de departe se pot lungi trăgea de ele cu înverşunare, prin puterea gândului “ dacă pot să le lungesc n-aş putea să le şi scurtez, să le pliez şi să le iau în buzunar? la lumină sigur aş înţelege ce scrie|

[...?]

 ‘nu, mulţam. cred că mă duc să mă culc. voi mai staţi?’

se priviră uimiţi (amuzaţi?)

‘în seara asta e petrecerea! cum să te culci?’

‘mă întind în pat, pun capul pe pernă şi adorm. nu ştiu voi, eu aşa fac de obicei.’

‘şi-a revenit! face poanteee!! ăsta e tweety al nostru! glumeşte, măi, ‘ apoi întorcându-se spre împricinat ‘dormi fără grijă, te trezim noi când începe distracţia’ cu un zâmbet care-i spunea că momentele de somn îi sunt ca şi duse.

‘tii! să vezi ce-o să ne mai distrăm! cine-o să facă pe dj-ul?’

‘nu ştiu, băieţii voiau să angajeze pe unu’, ăla nu poate azi şi nici mâine, a promis andu că se ocupă el...’

‘a, şi cum, el o să stea să schimbe muzica şi noi să ne uităm la el? e cel mai bun dansator, tu, ştii ce mişto dansează?’

‘poate îl mai ajută careva... el face programu’ şi muzica merge, ce, tre’ să stea tot timpul lângă sculă?’

‘ei, ce zici? dacă e andu o să fie muzică de-aia de-ţi place ţie!... ‘

‘ai adus sidiul cu manu chao?’

‘da tu, pe toate le-am adus! colecţia lui matteo, aia superbă, ştii că mi le-a lăsat pe toate când a plecat... a zis că măcar atât să-mi rămână...’

vorbele lor părea că întind o plasă din ce în ce mai strânsă, nici un spaţiu în împletitura rigidă, ochiuri de plastic se strângeau în jurul lui şi când ajunse cam ca un colet de poştă învelit într-un coş de baschet cedă: ‘bine, la ce oră începe?’

‘petreceri...puah’ fu gândul cu care adormi, tolănit alene lângă el pe pernă.

dacă eram fată puteam să mă dau cu sania cu greendan STAI ce-ai zis? în vis nimic nu e ce pare-a fi, răspunse indiferent el însuşi în timp ce acvariul în care era se strângea în jurul lui şi acum putea vedea publicul plătitor, cu capetele dilatate apropiindu-se de sticlă, sticla lui, pe care şi-o strângea în jurul trupului alunecos ca ultimă protecţie, valuri de culori în afară, valurile lor, în lumea lor... la el nu era nimic, şi algele tot la ei au rămas? şi nici o scoică... ‘normal să nu fie scoici, dacă ar fi scoici ai putea să fugi de-aici, nu ţi se pare normal?’

‘nu!’