proza
poezie eseuri arta film

 

Globalizarea: o ipostază modernă a acculturației

 

de Mona Mamulea 

 

I. Problema globalizării

 

A. Conceptul

Globalizarea este un termen al anilor '60 [Waters 1995: 2], care a câștigat în popularitate în ultimele trei decenii, devenind un cuvânt la modă, o lozincă, un "zgomot de fond" [Kloos 1998] ce se regăsește în aceeași măsură în discursul popular, în cel politic, în discursul mass-media și în acela specializat, al științelor sociale. The Penguin Dictionary of Sociology, editat de Nicholas Abercrombe, Stephen Hill și Bryan S. Turner, care ajunsese, în 1994, la a treia ediție, nu conține termenul globalizare ca articol separat. Sensul termenului este explicat în cadrul paragrafului dedicat “teoriei sistemului global”. Primul dicționar care dedică un articol termenului de globalizare este Dicționarul de Sociologie al lui Gordon Marshall's (A Dictionary of Sociology), publicat în 1998.

Termenul provine de la adjectivul global, cu sensul de "răspândit în întreaga lume", adjectiv al cărui uz este legat de începuturile expansiunii coloniale europene, care au avut loc în secolul al XVI-lea. Procesul pe care globalizarea, ca termen, îl acoperă pe plan conceptual este, așadar, mult mai vechi decât conceptul ce i-a fost anexat. O primă înțelegere a acestui proces este geografică. Cele dintâi călătorii maritime, însoțite de descinderea în necunoscutul exotic și explorarea unor spații până atunci cel mult bănuite sau mitizate, au fost văzute, de către omul european, ca fiind o mare promisiune, aceea de extindere pe orizontală, de cuprindere teritorială a întregii planete. Se pare că expediția lui Magellan (1519-1522) în jurul lumii a fost ceea ce a inițiat formal epoca globalizării. Dacă ne raportăm la cele trei faze geografice ale istoriei introduse de Simion Mehedinți ("faza continentală", în care are loc migrația popoarelor, "faza oceanică", ce are drept element propriu invenția motorului cu aburi, și "faza aeriană", caracterizată prin invenția avionului), globalizarea, ca proces, debutează în faza oceanică, epoca primelor descoperiri teritoriale [Geană 1997: 198]. Ce-a de-a doua înțelegere a procesului, aflat încă în stare germinală, a fost politico-economică. Expansiunea geografică s-a conjugat cu aceea de luare în stăpânire, de revendicare, achiziționare și valorificare a noilor spații descoperite. Putem vorbi, acum, despre o a patra fază a istoriei, care nu mai este geografică întrucât nu presupune parcurgerea unui spațiu, ci eludarea lui: faza electronică. Adjectivul global este investit cu sensuri noi în 1960, când McLuhan se referă la lume folosind sintagma de "sat global", metaforă care trebuia să indice faptul că, datorită mijloacelor electronice de comunicare, contactul dintre indivizi cunoaște aceeași rapiditate și eficiență cu care acesta se produce în micile comunități rurale [McLuhan 1960]. Termenul de globalizare – formă gramaticală care sugerează un proces -, în sensul său de acum, s-a ivit din conștiința faptului că lumea se află într-un proces prin intermediul căruia va deveni un fel de sat global sau, cel puțin, un singur sistem economic, socio-politic și cultural [Kloos 1998]. Dacă "global" este un termen static, "globalizare" se vădește a fi unul dinamic. Vom distinge, așadar, între "globalizare", ca proces sau set de procese, și "globalism", ca rezultat socio-cultural posibil (dar nu și necesar) al proceselor globalizării.

O primă dificultate cu care ne întâlnim ține de chiar definirea termenului de "globalizare". De-a lungul ultimului deceniu al secolului trecut, globalizarea primește accepțiuni dintre cele mai diverse, nu atât din punctul de vedere al extensiunii, cât din acela al intensiunii. Dacă cele mai multe dintre definiții asumă faptul că avem de-a face cu un proces dinamic și de lungă durată, dacă toate definițiile se pun de acord asupra faptului că fenomenul interesează întreaga lume, accepțiunile variază în ceea ce privește notele conceptului. Una dintre primele definiții consacrate globalizării vine dinspre sociologie și a fost oferită de Giddens:

"Globalizarea trimite la dezvoltarea relațiilor sociale și economice, care se extind în întreaga lume. (...) Un aspect cheie al studiului globalizării este apariția unui sistem mondial, ceea ce înseamnă că, într-o oarecare măsură, trebuie să privim lumea ca formând o singură ordine socială." [Giddens 1991: 727] Accentul cade, aici, pe social și economic. Același autor, cu doar un an în urmă, se referea la globalizare astfel: Avem de-a face cu o "intensificare a relațiilor sociale din întreaga lume, care unesc localități distanțate astfel încât întâmplările locale sunt modelate de evenimente care au loc la multe mile distanță și viceversa" [Giddens 1990: 64].

Este globalizarea și un proces cultural sau se reduce la unul economic, social și politic? Răspunsul la această întrebare se vrea definitoriu pentru modul în care antropologia culturală se raportează la fenomenul globalizării și depinde în cea mai mare măsură de accepțiunea pe care o dăm termenului de cultură.

Dacă, inițial, în școala evoluționistă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, termenul de cultură era folosit la singular și sinonim cu acela de civilizație (v. E. B. Tylor, Primitive Culture, 1871, L. H. Morgan, 1877, Ancient Society, J. G. Frazer, 1890, The Golden Bough), Boas, deși nu oferă o definiție clară a culturii, este cel dintâi antropolog care operează cu un termen plural. O dată cu Boas, nu mai putem vorbi despre o cultură universală, ci de culturi particulare, fiecare având unitate, coerență, propria sa istorie. [Langness 1980 (1974): 50] Există, în antropologia de după Boas, două tendințe importante în ceea ce privește modul de a vedea cultura: o tendință care accentuează aspectele ideative[i], mentale, ale comportamentului, și una materialistă[ii], care o reduce la modele comportamentale observabile integral, deschise, determinate în principal de factori tehnici și de mediu. Cea de-a doua accepțiune dată culturii se pretează cu ușurință la înțelegeri conform cărora se globalizează, pe lângă economii, și culturi. Pentru a obține acest rezultat, este suficient a globaliza factorii tehnici. Dacă însă lucrăm cu cea dintâi accepțiune, pentru a parveni la concluzii potrivit cărora procesul în discuție interesează și cultura, trebuie să demonstrăm mai întâi că același proces este capabil să înlocuiască mentalități, să deturneze în mod total și definitoriu modelele mintale care structurează și normează comportamentul. Un al doilea element de care depinde răspunsul la întrebare este legat de acceptarea sau neacceptarea distincției dintre cultură și civilizație, și, implicit, de tipul de raport care se instituie între elementele de cultură și acelea de civilizație. În condițiile în care rezervăm culturii elementele (sau constelația de elemente) spirituale (norme, complexe mitico-ritualice, arte, idei religioase etc.), iar civilizației elementele materiale (echipamentul tehnic, adăpostul, hrana, îmbrăcămintea etc.), fie admitem că globalizarea este un proces care interesează în exclusivitate civilizația unei comunități (cultura ei rămânând necontaminată, în forma ei vernaculară), fie – dacă definim raportul dintre elementele materiale și cele spirituale ca fiind unul de interdependență și intercondiționare – consimțim la faptul că globalizarea modifică, mai mult sau mai puțin, modelul cultural. Dintre pozițiile, cât se poate de diverse, privitoare la aspectul mai sus amintit, vom selecta două mai recente, diametral opuse. După opinia lui Tomlinson, cultura trebuie distinsă atât de sfera economică, cât și de aceea politică. Dacă cultura este "contextul în care oamenii conferă sens vieții lor", practicile economice au drept scop satisfacerea nevoilor materiale, iar practicile politice sunt puse în legătură cu distribuirea puterii în și între comunități [Tomlinson 1991: 7]. Esența culturii unei comunități, scria Said, ar consta în "practici precum artele descrierii, comunicarea și reprezentarea, care au o autonomie relativă față de teritoriul economic, social și politic". [Said 1994: XII] Sunt însă și opinii, totodată critice la adresa poziției mai sus menționate, care consideră că economicul și politicul sunt două teritorii legitime ale culturii, ca atare poziția care susține autonomia culturii în raport cu acestea două nu se susține, întrucât (a) fiecare element cultural, oricât ar fi el de delimitat, are o semnificație egală cu celelalte, iar (b) toate aceste elemente culturale se influențează și condiționează reciproc, influențând totodată cultura ca întreg [Houlihan 1994: 358].

Dacă menținem distincția cultur㠖 civilizație, globalizarea interesează, în exclusivitate, faptele de civilizație. Acestea din urmă sunt caracterizate prin faptul că "satisfac nevoi organice", sunt "neutre în raport cu realitatea etnică", "pot primi o evaluare universală (etică)" și pot fi difuzate dintr-o regiune în alta fără dificultăți de adaptare. Prin contrast, faptele de cultură "exprimă o disponibilitate psihică", "poartă un sigiliu etnic", "au o încărcătură idiomatică (emică) și pot fi difuzate doar "cu rest", adică imperfect. Cele două categorii de fapte sunt foarte diferite în natura lor, fundalul lor metafizic fiind vechea dispută dintre material și spiritual. Dacă "etnicitatea se sprijină îndeosebi pe categoria de fapte aparținând culturii", "globalizarea recurge la categoria de fapte aparținând civilizației". [Geană 1997: 200, 201]

 

B. Globalizare și imperialism cultural

O a doua problemă privind globalizarea ține de modul în care vedem relațiile dintre statele implicate: în raport de coordonare sau în raport de subordonare? Contabilizând numeroasele definiții anexate termenului de "globalizare" în ultimul deceniu al secolului trecut, definiții care vin dinspre sociologie, economie politică și antropologie, constatăm că putem vorbi despre două poziții coerente și distincte privind procesul în discuție. O primă poziție identifică globalizarea cu o extensie conceptuală a mai vechii noțiuni de "imperialism cultural", înțeles ca fiind suma proceselor prin care o societate este adusă într-un modern sistem mondial și modalitățile prin care pătura sa dominantă este atrasă ori presată să restructureze instituțiile locale astfel încât acestea să corespundă cu valorile și structurile centrului dominant al sistemului. [Schiller 1976: 9] Vehiculul acestei corupții este, după Schiller, mass-media. În cadrul acestei accepțiuni, relațiile culturale oglindesc relațiile puterii economice ale lumii capitaliste, forțele conducătoare manipulând ideologic culturile. În 1990, Hall definește globalizarea ca fiind o formă particulară de omogenizare, diferențele culturale fiind absorbite într-un cadru mai larg și mai vast, care reprezintă, în mod esențial, o concepție americană asupra lumii. Conform opiniilor lui Hall, globalizarea este echivalentă cu manipularea culturilor locale și precis identificată cu un proces de "americanizare" sau de "capitalizare" al întregii lumi. [Hall 1990: 28] Cu 5 ani mai devreme, Schiller vedea mass-media ca fiind un loc central în manipularea culturilor locale, jucând rolul unui cal troian capitalist și "saturând spațiul cultural al națiunii" [Schiller 1985: 18] A corela globalizarea cu conceptul de "imperialism cultural" sugerează o oarecare intenționalitate în ceea ce privește interconexiunea și interdependența culturilor lumii, interdependență care trebuie să servească unei anume culturi (de pildă, cultura americană) sau unei anume puteri politico-economice transculturale.

O a doua poziție principală privind globalizarea admite, și ea, că rezultatul procesului este ceea ce am putea numi o "cultura globală", dar aceasta din urmă fiind mai puțin asociată cu o sursă identificabilă (ex. SUA, capitalismul). Poziția asumă faptul că această cultură a lumii este creată prin intermediul unei interconexiuni în creștere a diferitelor culturi locale, ca și prin intermediul dezvoltării culturale, fără o ancorare clară în teritoriul nici uneia dintre aceste culturi. [Hannerz 1990: 237] Caracterul de intenționalitate al procesului, ca și ideile care se referă direct sau aluziv la un raport inegal de forțe sunt aici anulate, lăsând loc unei concepții care privește globalizarea nu ca pe o difuziune intenționată a unei culturi de-a lungul întregului glob, ci ca pe o comunicare de pe poziții egale, o interdependență a culturilor care se întâmplă într-un mod mai puțin intenționat, ceea ce o distinge net de imperialismul cultural, acesta din urmă având un caracter clar intențional. [Tomlinson 1991: 175]

 

 

C. Global și local

Argumentele în favoarea unei comunități globale omogene sunt serios amenințate dacă analizăm materialul de teren existent – cercetări care converg către concluzii în conformitate cu care globalizarea nu anulează localul. Imediat ce ideile sau mărfurile sunt aduse în alte societăți, acestea devin indigenizate, sunt traduse în limbajul cultural al societății gazdă. În 1985, Katz și Liebes demonstrează varietatea răspunsurilor diverselor grupuri etnice la programul american de televiziune "Dallas". Autorii ajung la concluzia că semnificația unui program este o negociere între producătorul story-ului sau mesajului de pe ecran și cultura din care face parte spectatorul.[iii] [Katz, Liebes 1985] Robertson respinge modelele simpliste ale globalizării. Deși recunoaște constrângerile care apar în urma inegalei distribuiri a puterii în sistemul internațional, el accentuează importanța alegerii în schimbarea culturală. Societățile încearcă să-și mențină propriile identități. [Robertson 1987] Încă de la început, discuțiile din jurul fenomenului globalizării s-au confruntat cu un aparent paradox: globalizarea nu conduce fatalmente la o omogenizare culturală globală, ea fiind însoțită de un alt proces, cu semn contrar, localizarea, care are de-a face cu accentuarea specificității culturilor. Un exemplu pentru această aparentă contradicție poate fi întâlnit pe terenul limbajului: în timp ce, pe de o parte, engleza devine rapid limba întregii comunicări globale, în aproape toate sferele activității umane, în multe țări are loc o reînviere a limbilor minoritare, unele dintre ele fiind aproape dispărute. Acest fenomen se întâmplă chiar și în Anglia, unde limbi celtice precum Cornish (în Cornwall) și Welsh (în Wales) câștigă în popularitate [Kloos 1999].

Astfel de fenomene măsurabile au condus cercetătorii la formularea unor ipoteze potrivit cărora cele două procese sunt doar aparent contradictorii: este posibil ca ele să fie cele două fețe ale aceluiași proces, ipoteză care a creat cel puțin două neologisme: fragmegrare[iv] (fragmentare + integrare) și glocalizare[v] (globalizare + localizare). Cei doi hibrizi desemnează același proces dual, cu deosebirea că "fragmegrare" este un termen formulat de pe pozițiile culturii globale, în timp ce "glocalizare" ține de viziunea localului asupra aceluiași fenomen pereche.

Opoziția local – global este falsă. Fiecare termen este o condiție a celuilalt. Relațiile globale sunt de neconceput fără aspectele locale (state, micro-regiuni, comunități), după cum "local" nu are nici un sens în lipsa unui anume context (o comunitate care are relații în afara granițelor sale sau o comunitate care rezistă presiunilor pieței). Pe măsură ce se intensifică presiunile integrării globale, societățile tind să promoveze valori locale, tendință care adesea reprezintă un răspuns de apărare prin care respectivele regiuni culturale tind să evite marginalizarea sau dezagregarea. Dar, în interiorul aceleiași societăți, se juxtapun comunități distincte din punct de vedere etnic, comunități de apartenență culturală distinctă. În aceste condiții, politica identității tinde să se substituie politicii civice (universaliste) a națiunii. Este evident faptul că din ce în ce mai multe regiuni își solicită autodeterminarea, iar aceasta reprezintă mai mult decât un scop economic. Termenul de localism cosmopolit al lui Wolfgand Sachs [McMichael 1996: 42] redă tocmai dreptul universal al localului, i.e. dreptul, de vocație universală, a fiecărei regiuni de a se autodetermina. Dacă este adevărat faptul că procesul de globalizare conduce la transformarea națiunilor în mari cartiere, este tot atât de adevărat și faptul că tendința cartierelor este aceea de a deveni mici națiuni. Localismul cosmopolit pune sub semnul întrebării presupoziția de uniformitate a proiectului global.

Putem privi cultura globală din cel puțin trei perspective:

(a) ca fiind o cultură națională care tinde să se difuzeze agresiv și să colonizeze culturile locale (este perspectiva globalizării ca imperialism cultural).

(b) ca fiind o cultură de tipul "melting pot", care adună și restructurează, în același creuzet, elemente culturale din cele mai diferite ca apartenență. Este viziunea culturii globale ca sinteză a culturilor locale.

(c) ca fiind o cultură transnațională, aflată în relație biunivocă cu culturile locale.

Nivelul de penetrare a culturii locale de către cultura globală este în funcție de tipul de răspuns al culturii recipiente.

Avem în vedere cel puțin trei tipuri principale de reacție:

(i) pasivă; fie cultura străină este primită cu entuziasm (este cazul anumitor țări postcomuniste din estul și centrul Europei), fie avem de-a face cu o inabilitate de a concura cultura globală.

(ii) participativă; presupune un proces de negociere, de traducere și autohtonizare a elementului și/sau structurilor străine, și implică un control destul de ridicat al culturii țintă asupra scurgerilor culturale[vi] [8] pe care le asimilează.

(iii) conflictuală; cultura țintă posedă resurse suficiente pentru a rezista, dar și un set de valori incompatibil cu cultura globală, care conduce la rejectarea acesteia.

În funcție de cele trei tipuri de răspuns, putem vorbi despre un nivel adânc, mediu și superficial al penetrării culturii locale de către cultura globală.

 

II. Acculturație și globalizare

 

A. Conceptul de acculturație

Acculturația, fenomen conceptualizat și definit în prima jumătate a secolului trecut, s-a constituit în obiect de studiu pentru antropologie o dată cu apariția problemelor legate de colonizare. Politica imperială de asimilare a culturilor dominate a privilegiat, în calitate de urgență științifică, cercetările dedicate acculturației și diverselor forme de răspuns cultural anexate acesteia. Recunoscând importanța studierii acculturației, Consiliul de Cercetare pentru Științele Sociale (The Social Science Research Council) se întâlnește în anul 1936 pentru a studia implicațiile termenului de acculturație. În Memorandum for the Study of Acculturation, Robert Redfield, Ralph Linton și Melville Herskovitz oferă cea dintâi definiție a procesului: "Acculturația cuprinde acele fenomene care rezultă din faptul că grupuri de indivizi de diferite culturi ajung într-un contact continuu, direct, având drept consecință modificări în modelul cultural original al unuia dintre grupuri sau al amândurora. Având în vedere această definiție, acculturația trebuie distinsă de schimbarea culturală (care este doar un aspect al ei) și de asimilare (care este, uneori, doar o fază a acculturației). Trebuie, de asemenea, diferențiată de difuziune, care, deși apare în toate cazurile de acculturație, este un fenomen care poate avea loc frecvent și în afara apariției tipului de contact interuman specificat mai sus, și care, totodată, se poate constitui în doar unul dintre aspectele procesului de acculturație." [Redfield, Linton, Herskovitz 1936: 149] Tot în Memorandum, autorii identifică trei tipuri de răspuns al culturii țintă, ca rezultat al acculturației:

(a) acceptarea; când procesul acculturației se întâmplă în condițiile primirii unei mari porțiuni dintr-o altă cultură și pierderea moștenirii culturale tradiționale. Membrii grupului receptor vor fi asimilați nu numai în ceea ce privește modelele comportamentale, dar și în ceea ce privește valorile interne ale culturii cu care aceștia au venit în contact.

(b) adaptarea; când trăsături deopotrivă originare și străine se combină astfel încât să producă o cultură omogenă în stare de funcționare, care arată ca un mozaic istoric. Modele preluate din ambele culturi sunt puse la lucru într-un întreg armonios și cu sens, iar conflictele, mai mari sau mai mici, sunt reconciliate în viața de zi cu zi.

(c) reacția; când, din cauza oprimării sau din cauza rezultatelor neprevăzute ale acceptării trăsăturilor străine, are loc o mișcare contra-acculturativă. [Redfield, Linton, Herskovitz 1936: 152]

Kroeber considera că acculturația cuprinde acele schimbări care intervin într-o cultură ca urmare a contactului cu o altă cultură, iar rezultatul ei va fi o din ce în ce mai mare asemănare între cele două culturi. Schimbarea poate fi reciprocă, deși, cel mai adesea, procesul este asimetric, iar rezultatul este absorbția (de regulă parțială) a unei culturi în cealaltă. Acculturația este, după Kroeber, mai degrabă graduală decât abruptă. Spre deosebire de autorii Memorandum-ului, Kroeber conectează procesul difuziunii de acela al acculturațaiei, considerând că difuziunea contribuie la acculturație, iar acculturația presupune și difuziune. Distincția dintre acculturație și difuziune ar consta în aceea că difuziunea este în legătură cu ceea ce se întâmplă elementelor culturale, în vreme ce acculturația privește ceea ce se întâmplă culturilor care vin în contact. [Kroeber 1948 (1923): 425]

Acculturația ar consta, așadar, într-un proces sistematic de schimbare culturală, îndeplinit de o societate străină, dominantă. [Winthrop 1991: 82-83] Condiția acestei schimbări este existența unui contact direct între grupurile care se angajează în contact, mai exact, între indivizi care aparțin ambelor culturi. [Winthrop 1991:3].

 

B. O schimbare de paradigmă

Conform studiilor dedicate fenomenului de acculturație, aceasta este condiționată de doi importanți factori:

(i) contactul dintre două culturi delimitate, dintre care una este dominantă (cultura "sursă"), iar cealaltă dominată (cultura "țintă").

(ii) mențiunea că acest contact trebuie să fie direct.

Aceste două condiții pentru producerea stării de acculturație sunt susținute teoretic de o viziune modernistă, bipolară, asupra timpului și spațiului. Timpul este văzut ca fiind progresiv bipolar, situat între începutul și sfârșitul istoriei, iar spațiul este constituit din centre metropolitane și locuri periferice, unite prin linii de comunicare, dar având granițe bine delimitate. Misionarii, călătorii, comercianții, oficialitățile guvernamentale și alte persoane care duceau cu ele misiunea de "civilizare" a "sălbaticilor" din Lumea Nouă călătoreau dinspre centru (Europa) către periferie (Lumea Nouă), purtând cu sine modelele culturale ale centrului, spre a le impune marginii.

În situația actuală, ne confruntăm cu ceea ce se poate numi o comprimare a spațiului. Spațiului euclidian bidimensional (cu centre, periferii și granițe riguroase) i se substituie un spațiu global multidimensional și discontinuu, cea ce duce la o reconsiderare a condițiilor cu privire la schimbarea culturală. Analizând schimbarea viziunii asupra timpului și spațiului, Harvey avansează teza în conformitate cu care o marcată accelerație a comprimării timpului și spațiului în economia politică capitalistă este hotărâtoare pentru actuala schimbare culturală. Comprimarea timpului își are punctul de plecare, după Harvey, în acel imperativ al capitalismului care spune că trebuie scurtat constant timpul mediu de circulație a mărfurilor dintre investiție și profit. Această reducere a timpului de circulație a mărfurilor facilitează și este facilitată de transmiterea rapidă a informației, bunurilor, serviciilor și capitalului. [Harvey 1989] Lucrurile se întâmplă analog și în ceea ce privește comprimarea spațiului. O formă de compresiune este efectuată de ceea ce numim mass-media globală. Posturi ca CNN și MTV, de pildă, au o audiență "orizontală", iar nu "verticală", în sensul în care sunt frecventate de indivizi din întreaga lume, de toate vârstele și condițiile. [Harvey 1989: 301] Televiziunea și Internetul comprimă spațiul și timpul prin însăși schimbarea imaginii asupra turismului. "Navigarea" pe Internet și "surfarea" canalelor TV oferă cea mai la îndemână, mai rapidă și mai eficientă călătorie în alte spații, ceea ce face din acest tip de turism cea mai mare industrie a lumii. Dacă în secolele trecute, contactul direct dintre "vizitator" (aventurier, misionar, comerciant etc.) și cultura "vizitată" conducea la o schimbare culturală bidirecțională (chiar inegală fiind, în favoarea comunității "sursă"), în condițiile de față, "vizitatorul electronic" este, în urma acestei specii de contact, susceptibil a fi subiect pentru o schimbare culturală. În acest tip de turism, schimbarea pare a fi mai degrabă unidirecțională, dinspre ceea ce se prezintă pe ecran ca fiind cultură și consumatorul din fața ecranului.

O inițiativă importantă în studiul proceselor culturale a fost fondarea, în 1988, a revistei Public Culture, orientată către explorarea scurgerilor culturale globale. Centrală pentru acest proiect a fost deplasarea cercetării de la un spațiu intelectual modelat de distincția dintre lumea I, a II-a, a III-a și a IV-a (și concepțiile moderniste pe care aceasta le presupune) către efectele omogenizatoare ale cosmopolitismului. [Breckenridge, Appadurai 1988: 1] În regândirea teoriei culturale în lumea contemporană, se observă tendința de a înlocui termenul de culturi, o achiziție a culturalismului relativist din prima jumătate a secolului trecut (care s-a substituit termenului de cultură al evoluționismului antropologic), cu termenul de cultură. Transnaționalismul, fenomenle de periferizare a centrului[vii], deteritorializarea[viii], care a dus la înlocuirea conceptului de arie culturală cu acela de arie de graniță[ix] sunt tot atâtea fenomene care generează discuții privind regândirea conceptului însuși de cultură. Va câștiga conceptul modernist, plural, de cultură (“nu există cultură, ci culturi”) sau datele și analizele culturale vor converge către nevoia de a regândi cultura la singular?

Întrucât studiile care își iau ca obiect schimbarea cultural㠖 concept central în teoriile acculturației – pot fi decisive în ceea ce privește răspunsul la întrebarea anterioară, studiul globalizarii ca acculturație, cu metodele și aparatul conceptual al antropologiei ar putea fi profitabil în chestiunea de față. Pentru a putea studia fenomenul globalizării ca fenomen de acculturație, trebuie să răspundem la întrebarea dacă și în ce măsură este globalizarea o specie a acculturației.

După cum am remarcat anterior, toate studiile de specialitate asupra acculturației parvin la concluzii potrivit cărora este necesar, pentru ca starea de acculturație să se instituie, un contact direct, fizic, între două culturi. Dar acest tip de contact direct stipulat de definițiile clasice presupune o concepție modernistă asupra spațiului și timpului. O dată cu schimbarea de perspectivă asupra acestor două universalii, cu comprimările spațio-temporale specificate anterior, contactul fizic nu mai reprezintă un factor determinant pentru apariția fenomenului acculturației. Informația despre "ceilalți" nu mai este purtată de călători, misionari, aventurieri, comercianți etc.. În schimb, mass-media electronică funcționează ca un broker cultural, cu șanse cel puțin egale, dacă nu superioare celor de care s-au bucurat "civilizatorii" veacului trecut. O a doua problemă legată de aplicabilitatea conceptului de acculturație privind fenomenele globalizării depinde de răspunsul la întrebarea pe care am pus-o în I. A, și anume dacă putem vorbi despre fenomenul globalizării și în ceea ce privește culturile. Ne confruntăm aici cu cel puțin două situații:

(a) situația în care admitem o definiție a culturii care absoarbe în ea conceptul de civilizație, caz în care răspunsul la întrebarea anterioară este pozitiv: culturile se globalizează.

(b) situația în care menținem distincția cultur㠖 civilizație, caz în care suntem nevoiți să admitem că globalizarea se produce pe linia civilizației, iar nu pe aceea a culturii. [Geană 1997] Dar fenomenul corelat globalizării, localizarea, este un fenomen care interesează mai puțin civilizația, cât cultura. Prezervarea identității etnice prin intermediul promovării, reciclării și chiar inventării patrimoniului cultural local [v. Appadurai, Breckenridge 1988: 8; Ericksen 1993] sunt tipuri de răspuns cultural la fenomenul globalizării. Simțindu-se amenințate, culturile produc un întreg scenariu de natură să contracareze factorii globalizanți, percepuți ca fiind agresivi la adresa identității locale. Cum nu putem detașa procesul globalizării de acela al localizării (în acest sens, termenul lui Robertson de glocalizare este relevant) -, după cum nu putem separa fenomenul acculturației de acela la contra-acculturației, ca răspuns cultural la agresiunea externă -, avem temeiuri să afirmăm că globalizarea se adresează și modelelor culturale gazdă. Acculturația este un concept de bază al antropologiei contactelor culturale. În acest caz, aplicarea, la fenomenul globalizării, a aparatului conceptual și a metodologiei pe care antropologia secolului trecut le-a pus în joc cu raportare la studiul acculturației este o îndeletnicire profitabilă, globalizarea putând fi studiată ca fiind un caz particular, modern, al acculturației.

 

C. Globalizarea ca acculturație

Definiția clasică a acculturației se cere remaniată astfel încât conceptul să devină lucrativ în studiul fenomenului globalizării. Vom înțelege prin acculturație procesul de-a lungul căruia o cultură dată este contaminată progresiv la nivelul conținutului și/sau structurilor, ca urmare a contactului direct sau indirect, agresiv sau pașnic, cu o altă cultură, considerată ca fiind dominantă[x]. Acculturația se poate produce într-un singur sens sau în ambele sensuri, poate fi, așadar, univocă sau biunivocă.

În situațiile clasice de acculturație ale secolelor trecute, cele două culturi care intră în contact sunt (a) cultura colonialistă și (b) cultura colonizată. În acest caz, ambele culturi sunt culturi locale relativ bine delimitate, una dintre acestea exercitând presiuni pentru asimilarea celeilalte. În cazul globalizării, situația se modifică, întrucât numai una dintre culturile aflate în contact este o cultură locală, delimitată: cultura – țintă. Care este cultura care globalizează? Literatura de specialitate ne oferă două posibile răspunsuri:

1. Promotorii imperialismului cultural identifică această cultură cu cultura americană (v. I. 2)

2. O teorie care evită speculațiile privitoare la globalizare ca imperialism cultural este aceea care vorbește despre cultura globală ca fiind una transnațională, poziție care corelează conceptul de "globalizare" cu acela de "transnaționalism". Noțiunea de globalizare se folosește aici ca referindu-se la procese culturale, economice, sociale și demografice care, deși au loc în interiorul națiunilor, transcend națiunile. [Kearney 1995: 548] Unii autori consideră conceptul de "transnaționalism" ca suprapunându-se doar parțial peste conceptul de "globalizare", el având o extensiune mai limitată. Procesele transnaționale sunt ancorate în unul sau mai multe state naționale, pe care, totodată, le transcend (de pildă, corporațiile care operează în întreaga lume, dar sunt centrate într-o singură națiune), în vreme ce procesele globale sunt descentrate din teritoriile specific naționale, având loc într-un spațiu global. [Basch, Schiller, Szanton-Blank 1994: 5-10, 64] Kloos extrage termenul de "regim" din științele politice[xi], unde acesta este pus în strânsă legătură cu relațiile dintre state sau dintre guverne. Considerând că această limitare a regimului la relațiile internaționale nu este practică, întrucât multe dintre aceste regimuri se ivesc fără intervenția statelor, Kloos rectifică definiția, regimul constând în "principii, reguli și proceduri de decizie implicite și/sau explicite care mobilizează și constrâng actorii sociali dintr-o arie de activitate dată" [Kloos 1999]. Un regim transnațional va fi acela care mobilizează și constrânge activitățile actorilor sociali la un nivel transnațional, chiar global. Pentru că accentul cade aici pe norme și reguli, punând între paranteze rolul activ, creator, al indivizilor în crearea acestora, și întrucât astfel de regimuri (ex. mișcarea feministă, mișcarea ecologică, mișcarea pentru drepturile omului etc.) sunt strâns legate de legăturile care există între actorii individuali, Kloos intervine pentru a doua oară în definiție, înțelegând printr-un regim "o constelație formalizată de interdependențe umane în care principii, reguli și proceduri de luare a deciziei, implicite și/sau explicite, create de către actorii sociali, mobilizează comportamentul acestora și totodată îl constrâng într-o arie de activitate dată". [Kloos 1999] Un astfel de regim devine transnațional o dată ce constelația interdependențelor umane transcende granițele statului. Globalizarea va fi definită în termenii regimului transnațional: "globalizarea este nimic altceva decât ascensiunea și extinderea regimurilor transnaționale, în ultimă instanță, globale" [Kloos 1999][xii]. Numim cultura care transcende granițele locale sau naționale cultură translocală sau transnațională și ne referim la ea ca fiind cel dintâi termen al contactului de acculturație care este globalizarea: cultura – sursă sau cultura – vector. Cultura transnațională este un mozaic dinamic, eclectic și capricios, în continuă prefacere, care asamblează disproporționat elemente culturale locale după criterii de selecție care țin, în principal, de piață. Presiunea pe care aceasta o exercită asupra culturilor locale este una de tip concurențial. Succesul, pe scară globală, a culturii transnaționale se bazează pe un fenomen la fel de vechi ca și civilizația: concurența dintre dificil și facil, dintre încet și repede, dintre complex și simplu. Iar Disney, McDonald și MTV sunt ab initio învingătoare, întrucât apelează întotdeauna la facil, repede, simplu. Și dinspre culturile locale către cultura translocală, se produc diferite tipuri de scurgeri: de artă etnică, de practici religioase, de dans, de bucătărie, de modă etc., elemente care suferă serioase modificări o dată ce a fost extrase din culturile care le-au produs și alimentat. Aceste elemente sunt reciclate, deprivate de conținutul lor inițial, asamblate în imensul conglomerat al culturii transnaționale și avansate ca marfă, transformate în capital simbolic.

Globalizarea ca acculturație presupune un număr de procese, unele dintre ele operative în același timp. Vom prelua terminologia pe care o folosește Ralph Beals [Beals, Hoijer 1971: 601], cu privire la procesele acculturative:

(a) procese substitutive (noua trăsătură sau complex de trăsături substituie trăsături existente ale culturii – țintă, îndeplinind aceeași funcție; în acest caz, schimbarea structurală este minimă);

(b) procese aditive (noi trăsături, complexe sau instituții care se adaugă elementelor existente; o schimbare structurală semnificativă poate fi sau nu implicată);

(c) procese sincretice (noile și vechile trăsături se amalgamează pentru a forma un nou sistem sau subsistem; schimbarea structurală poate fi, în acest caz, considerabilă);

(d) procese deculturative (contactul intens și de lungă durată cu cultura translocală poate cauza pierderea unei părți a culturii gazdă, fără ca această parte să fie înlocuită; ex.: substituirea unor bunuri care sunt fabricate în cultura – țintă pot cauza pierderea tehnologiei; sărbătoarea Valentine, de largă audiență, se poate substitui unor obiceiuri locale de fertilizare);

(e) procese inventive (noi structuri sunt inventate pentru a întâmpina nevoile provocate de schimbare);

(f) procese rejective (efortul culturii – țintă de a rezista schimbărilor care survin în urma contactului cu cultura – sursă).

La aceste procese, se adaugă un număr de variabile care țin de gradul de diferențiere dintre cultura locală și cultura translocală (în cultura americană, de pildă, acest grad este minim), de puterea politico-economică a culturii – gazdă, de durata și intensitatea contactului, de amploarea cu care mijloacele tehnice, ultramoderne, de comunicare au pătruns în culturile – țintă etc. În funcție de aceste procese și variabile, se poate vorbi despre trei posibile rezultate ale globalizării:

(i) identificarea culturii locale cu cultura translocală (pierderea identității);

(ii) asimilarea culturii translocale de către cultura locală cu menținerea identității (apariția unor fenomene precum identitatea dublă)

(iii) adaptarea; cultura – gazdă traduce elementele și structurile străine în funcție de datele proprii, ajungând la un nou echilibru intern.

 

III Concluzii

Problema principală a interacțiunilor globale contemporane este tensiunea dintre omogenizarea și heterogenizarea culturală și, mai ales, dintre modurile în care aceste tendințe interacționează și solicită răspunsuri culturale. Am argumentat în favoarea unei distincții între globalizare și globalism, cel dintâi termen referindu-se la un set de procese de lungă durată (care a debutat cu imperialismul european) prin intermediul cărora procente din ce în ce mai semnificative din populația lumii se juxtapun în ceea ce privește stilul de viață, structurile instituționale, practicile culturale, comunitățile/societățile intrând treptat în posesia informațiilor privitoare la ceea ce le separă sau le unește de celelalte: similitudinile și diferențele culturale, echipamentul tehnologico-informațional, nivelul de trai. Întrucât elementele și structurile culturale de împrumut devin mai mult sau mai puțin indigenizate, traduse în limbajul cultural autohton, cel de-al doilea termen (globalismul) este rezultatul posibil (dar nu și necesar) al acestui proces în lucru – mult mai complex decât o simplă desfășurare linear㠖 care este globalizarea. Un contact direct (fizic) între culturi (condiție necesară, dar nu și suficientă de care uzitează definițiile secolului trecut) nu mai reprezintă un factor determinant pentru apariția fenomenelor de acculturație. Cauza cea mai probabilă a acestei situații o deține actualmente mass-media, ca mijloc de transmitere "instant" a informației despre "ceilalți", ca factor educațional catalizator de opinie și formator de noi norme de natură să producă noi semnale behaviorale. Mass-media funcționează în cazul acesta ca un broker cultural, având, datorită audienței și extinderii sale, șanse cel puțin egale, dacă nu superioare, acelora de care s-au bucurat călătorii, misionarii și comercianții politicii coloniale. Globalizarea, ca și acculturația, este primul dintre cele două aspecte complementare ale unui proces dual, pentru care termenul de glocalizare introdus de Roland Richardson pare cel mai potrivit, întrucât surprinde interdependența dintre ideologiile și/sau procesele inclusiviste și exclusiviste, de solidaritate și fragmentare, de deschidere și de izolare. În mod similar, procesul acculturant (dinspre cultura sursă către cultura țintă) nu poate fi conceput în lipsa răspunsului său specific care constă într-un fenomen anti-acculturant. Răspunsurile xenofobe, neotribalismul agresiv, anumite mișcări eschatologice sunt câteva dintre exemplele extreme în acest sens. Cuplul conceptual globalizare – localizare se asimilează, așadar, cuplului conceptual acculturație – contra-acculturație, după cum fiecare dintre termenii angajați se asimilează termenului corespunzător al perechii înrudite.

 

 

 

 

Alvarez, R. 1995. "The Mexican – US Border: The Making of an Anthropology of Borderlands", în Annu. Rev. Anthropol. 24: 447-70.

Appadurai, A., Breckenridge, C. A. 1988. "Why Public Culture?", în Public Culture 1 (1): 5-10.

Beals, R., H. Hoijer 1971. An Introduction to Anthropology. New York: Macmillan.

Basch, L., Glick Schiller N., Szanton-Blank C. 1994. Nations Unbound: Transnational Projects, Postcolonial Predicaments, and Deterritorialized Nation-States. Longhorne, PA: Gordon and Breach.

Breckenridge, C. A., Appadurai, A. 1988. "Editors' comments", în Public Culture 1(1).

Ericksen, T. H. 1993. Ethnicity and Nationalism. Anthropological Perspectives. London, Boulder, Colorado: Pluto Press.

Geană, G. 1997. “Ethnicity and Globalization. Outline of a Complementarist Conceptualization”, în Social Anthropology, Vol 4, Part 2: 197-209.

Giddens, A. 1990. The Consequences of Modernity. Stanford, CA: Stanford University Press.

Giddens, Anthony 1991. Sociology. Cambridge: Polity Press.

Hall, S. 1990. "The Local and the Global: Globalization and Ethnicity", în A. D. King (Ed.), Culture, Globalization and the World System. Basingstoke, UK, Macmillan: 19-40.

Hannerz, U. 1990 "Cosmopolitans and Locals in World Culture", în M. Featherstone (Ed.), Global Culture: Nationalism, Globalization and Modernity. London, Sage: 237-52.

Harvey, D. 1989. The Condition of Postmodernity: An Inquiry into the Origins of Culture Change. Cambridge: Blackwell.

Houlihan, B. 1994. "Homogenization, Americanization, and Creolization of Sport: Varieties of Globalization”, în Sociology of Sport Journal 11: 356-375.

Katz, E. & Liebes, T. 1985. "Mutual Aid in Decoding «Dallas»: Preliminary Notes from a Cross Cultural Study", în P. Drummond & R. Paterson (Eds.), Television in Transition, London, British Film Institute: 187-98.

Kearney, M. 1995. "The Local and the Global. The Anthropology of Globalization and Transnationalism", în Annu. Rev. Anthropol., 24: 547-65.

Kloos, Peter 1998. "The Many Faces of Globalization". Prelegere susținută în 18 aprilie, 1998, în cadrul Facultății de Sociologie, Universitatea București. Text în dactilogramă.

Kroeber, A. L. 1948 (1923). Anthropology. Race. Language. Culture. Psychology. Prehistory. Harcourt, Brace & World, Inc. New York and Burlingame.

Langness, L. L. 1980 (1974). The Study of Culture. Chandler & Sharp Publishers, Inc.

McLuhan, Marshall (Ed.) 1960. Explorations in Communication. Boston: Beacon Press.

McMichael, P. 1996. "Globalization: Myths and Realities", în Rural Sociology 61 (1): 25-55

Morley, D. 1986. Family Television: Cultural Power and Domestic Leisure. London: Comedia.

Redfield, R, R. Linton, M. Herskovitz 1936. "Memorandum for the Study of Acculturation", în American Anthropologist, 38: 149-52.

Robertson, R. 1987. "Globalization and Societal Modernisation. A Note on Japan and Japanese Religion", în Sociological Analysis, 47: 35-43.

Robertson , R. 1995. "Globalization: Time – Space and Homogeneity – Heterogeneity", în M Featherstone, S. Lash & R. Robertson (Eds.), Global Modernities. London, Sage: 25-44.

Rosenau, J. N. 1994 "New Dimension of Security. The Interaction of Globalizing and Localizing Dynamics", în Security Dialogue 25 (3): 255-81.

Said, E. 1994. Culture and Imperialism. London: Vintage.

Sassen-Koob, S 1982. “Recomposition and Peripheralization at the Core”, în Contemporary Marxism 5: 88-100.

Schiller, H. J. 1976. Communication and Cultural Domination. New York: Sharpe.

Schiller, H. J. 1985. "Electronic Information Flows: New Basis for Global Domination?", în P. Drummond & R. Paterson (Eds.), Television in Transition, London, BFI Books: 11-20.

Tomlinson, J. 1991. Cultural Imperialism. A Critical Introduction. London: Pinter.

Waters, Malcom 1995. Globalization. London: Routledge.

Winthrop, Robert H. 1991 Dictionary of Concepts in Cultural Anthropology. New York: Greenwood.



[i] Este vorba despre Școala Cultură și personalitate, structuralismul lui Lévi Strauss, antropologia lingvistică și antropologia simbolică [Langness 1980 (1974): 84].

 

[ii] Reprezentantul principal al materialismului cultural este considerat a fi Marvin Harris [Langness 1980 (1974): 84].

 

[iii] Pentru o documentare care ajunge la concluzii similare, v. Morley 1986.

 

[iv] Rosenau 1994.

 

[v] Robertson 1992, 1995.

 

[vi] Sintagma de scurgeri culturale a fost introdusă de Hannerz (Hannerz 1990: 14), care distinge trei scurgeri cheie în procesul globalizării: scurgeri culturale, scurgeri politice și scurgeri privind modul de viață.

 

[vii] Obiectele culturale de la periferie sunt rafinate și reciclate pentru a fi consumate în centru. [Sassen-Koob 1982]

 

[viii] Scurgerile culturale, viteza de transmitere globală a informației, a imaginilor și simulacrelor duce la o difuziune alertă a trăsăturilor culturale, fenomen care cere o reconsiderare a ariilor culturale. [Kearney 1995: 557]

 

[ix] Alvarez introduce termenul de arii de graniță, ca locuri de interpenetrare a spațiilor și identităților culturale. [Alvarez 1995]

 

[x] Prin cultură dominantă se înțelege nu doar o cultură imperială colonizatoare, ci și o cultur㠓mai bine echipat㔠din punct de vedere tehnico-științific, instituțional.

[xi] Kloos trimite la o definiție larg acceptată a noțiunii de "regim", introdusă de S. D. Krasner, în 1982, în lucrarea International Regimes. Potrivit acestuia din urmă, un regim constă în principii, norme, reguli și proceduri de luare a deciziei implicite sau explicite în jurul cărora converg așteptările actorilor sociali dintr-o arie dată a relațiilor internaționale.[Kloos 1999]

 

[xii] Kloos identifică 10 regimuri transnaționale: regimul pieței capitaliste, regimul banului electronic, regimul guvernării globale, regimul legii internaționale, regimul limbii engleze ca limbă a lumii, regimul drepturilor omului, regimul feminist, regimul orei pe glob, regimul conservării naturii. Cel de-al zecelea, care tinde să le guverneze și să le regleze pe toate celelalte 9 este regimul computerului digital. [Kloos 1999]

 

 

 

 

 

 


respiro©2000-2002 All rights reserved.