Postcomunismul: re-definiri în lumea artei/literaturii

 de Dan Lungu

Majoritatea covârşitoare a studiilor privind perioada postcomunistă se opreşte asupra metamorfozelor economice, politice şi, eventual, sociale, lăsând mult în urmă preocupările vizavi de cultură, cu excepţia culturii politice/civice. Tranzitologii sunt mult prea puţin interesaţi de ce se întâmplă cu arta şi literatura în ţările foste socialiste, şi asta nu întâmplător. Cei mai mulţi dintre ei evaluează realitatea din aceste ţări utilizând ca reper situaţia ţărilor beneficiare ale unei economii de piaţă şi ale unei democraţii stabile, faţă de care primele sunt mai apropiate sau mai îndepărtate. Acest mod de investigare are mai multe puncte slabe: poate lăsa pe dinafară evenimente şi fapte semnificative, poate căpăta un aer prescriptiv şi, printre altele, porneşte de la presupoziţii teoretice, mai mult sau mai puţin explicite, care nu sunt în mod necesar valabile şi în situaţia fostelor ţări socialiste. O astfel de presupoziţie, implicită, este că arta şi literatura nu constituie un factor important în re-construcţia realităţii acestor ţări. In lipsa unor cercetări concrete este greu de spus cât de important este (sau ar fi putut fi) rolul artiştilor/scriitorilor în reformarea acestor sisteme, dar ţinând cont de prestigiul social ridicat şi popularitatea lor dinainte de '89, ca şi de faptul că disidenţa, atât cât a fost, s-a coagulat în special în jurul lor, s-ar putea ca rolul lor să fie subevaluat. Fără îndoială, nu trebuie să confundam rolul artei cu cel al artiştilor, dar nici nu trebuie să le disociem total, fiindcă daca aceştia din urmă au vreun fel de eficienţă socială, asta se întâmplă şi graţie prestigiului de care se bucură arta la nivel societal.  Probabil că, într-adevăr, reformele economice şi politice sunt mult mai importante decât cele din lumea artei/literaturii, drept pentru care occidentul le supraveghează mult mai atent şi acordă finanţări mult mai serioase în evaluarea continuă a acestora; ceea ce nu exclude faptul că metamorfozele din câmpul literar-artistic sunt subevaluate.

In condiţiile în care  aceste societăţi se îndreaptă către o economie de piaţă şi un sistem politic democratic, cu rezerva că acest sens al evoluţiei este mai degrabă un deziderat decât o certitudine, este foarte probabil ca şi statutul artei/literaturii să se apropie de cel din lumea occidentală. Evident, nu toate ţările foste comuniste pleacă de la aceeaşi moştenire, nu au acelaşi ritm şi nici nu urmează acelaşi drum; mai mult, nu în toate se manifestă acelaşi entuziasm pentru piaţă şi democraţie, ceea ce face ca între ele, dincolo de asemănări, să găsim şi importante diferenţe. In bună măsură, schimbările din lumile artei/literaturii sunt condiţionate de moştenirea culturală naţională şi de soluţiile particulare găsite în plan economic şi politic; la care putem adăuga şi resuscitarea/inventarea societăţii civile. Dacă în urma constrângerilor contextuale vor lua naştere o piaţă, o democraţie şi o societate civilă sui-generis, de calitatea şi modul lor de funcţionare vor depinde statutul artistului şi definiţia artei cu care acesta va opera. Tribulaţiile reformei economice şi politice reverberează şi în lumile artei, chiar daca acestea din urmă îşi vor continua într-un anume sens şi propria lor istorie.

Pentru a descrie, analiza şi anticipa evoluţia artei/literaturii după căderea comunismului, avem două momente între care o putem încadra analitic. Momentul de după '89 -  cu primele mutaţii şi efecte, care se pretează la o analiză aplicată, empirică - şi un moment viitor, aflat eventual la capătul tranziţiei, pe care îl putem deduce teoretic din modelele posibile asupra societăţii ca întreg construite de specialişti. De fapt, avem la îndemână mai multe momente viitoare, fiecare corespunzând unui model: o societate democratică, economie de piaţă (imagine susţinută de instanţele europene şi împărtăşită de o parte a elitei politice şi a populaţiei din aceste ţări); democratură şi pseudoeconomie de piaţă; societate cu puterea fragmentată, condusă de mafii locale, "medievalizată"; ş.a. Chestiunea este că asupra primului moment încă nu au fost întreprinse studii extinse, serioase, eventual anchete la nivel naţional privind consumul de cultură, iar facilităţile financiare sunt mult mai limitate pe această temă şi că al doilea moment e o construcţie în bună parte ideologizată.

Aici voi încerca să aproximez care sunt principalele mutaţii survenite în lumile literar-artistice după 1989. Dacă perspectiva consumatorului de cultură este mai greu de reconstituit în absenţa unor anchete naţionale, perspectiva artiştilor/scriitorilor şi a administratorilor culturali este decelabilă din dezbateri culturale, articole, interviuri, luări de poziţie etc. Cu toate că este dificil de luat în considerare toate artele deodată - artele vizuale, literatura, teatrul, muzica prezentând multe particularităţi -, cred că există unele trăsături generale în evoluţia lor. Eu mă voi referi mai mult la primele două, despre care dispun informaţii mai amănunţite.

Fără pretenţia exhaustivităţii, să vedem care sunt principalele transformări care au loc în acest moment. Un prim eveniment important în ordinea culturală a realităţii este dispariţia cenzurii politice, ceea ce echivalează în bună măsură cu faptul că vizibilitatea socială a operelor de artă şi a artiştilor nu mai este condiţionată de conţinutul ideologic oficial. Această condiţionare nu era exclusivă nici înainte, fiind mai laxă sau mai constrângătoare, în funcţie de metamorfozele liniei politice a regimului. Incercările de cucerire şi prezervare a autonomiei artistice au o istorie complicată. Oricum, este important de reţinut că principala dimensiune pe care are loc "negocierea" artiştilor/scriitorilor cu puterea este cea ideologică, autonomia fiind definită de tensiunea dintre artă şi politică. Abolirea cenzurii politice trece această tensiune pe planul al doilea (fără a dispărea în totalitate), lăsând treptat locul, pe măsură ce problemele economice ale tranziţiei iau amploare, tensiunii dintre artă şi resursele financiare. "Cenzura economică", cum a fost denumită de unii autori, este cea care atentează acum la prezervarea specificităţii câmpului estetic. O avalanşă de artişti şi scriitori, diferiţi ca vârstă şi valoare, expun şi publică pe speze proprii sau finanţaţi pe criterii extra-literare, depăşind capacitatea criticii specializate, aflate şi ea în criză, de a-i evalua. Fenomenul este mai vizibil în literatură decât în artele vizuale, aspect asupra căruia nu ne vom opri aici. Insistenţa cu care este solicitat statutul de scriitor/artist vine, probabil, în primul rând din prestigiul ridicat pe care acesta îl poseda în vechiul regim. Noua "cenzură economică", resimţită subiectiv cel mai acut de către actorii culturali deja consacraţi (mulţi dintre debutanţi considerând posibilitatea autofinanţării ca pe o oportunitate a democraţiei sau necunoscând exact mecanismele publicării în vechiul regim), nu este totuşi exclusiv invenţia societăţii posttotalitare, ea se face simţită într-o formă slabă încă din ultimii ani ai regimului comunist, odată cu legea autofinanţării instituţiilor de cultură. In acel rudiment de piaţă, determinat de criza economică, apar primele elemente de management şi marketing cultural, dacă le putem numi aşa, dintre care cel mai frecvent era "mobilizarea" claselor de elevi şi a efectivelor militare obligatorie, pe baza de prezenţă, la spectacole şi în muzee sau publicitatea plătită făcută întreprinderilor (de stat, fireşte) în paginile revistelor de cultură. Unele soluţii sunt de-a dreptul originale, cum ar fi rularea filmelor video după spectacole şi înfiinţarea unui atelier de tâmplărie, profilat în special pe sicrie, la Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri " din Iaşi. Practic în acei ultimi ani ai comunismului tensiunea cu resursele financiare începe să concureze tensiunea cu ideologicul, prefaţând ceea ce va urma, adică schimbarea constrângerilor în funcţie de care se constituie autonomia esteticului.

Abolirea cenzurii politice după '89 înseamnă o imensă libertate de expresie, dar nu nelimitată. Nu cred că trebuie neglijate efectele autocenzurii, care reprezintă o sursă de constrângere interioară extrem de puternică la artiştii/scriitorii deja formaţi, şi nici efectele cenzurii morale, care poate veni atât din partea grupului de egali cât şi din partea birocraţiei culturale sau a publicului. Discursul public în societatea socialistă era de un puritanism extrem; o gamă minoră de licenţe fiind, totuşi, permisă scriitorilor. Discursurile artistice posttotalitare provocatoare în această direcţie, care sfidează "bunul simţ" construit în decenii, sunt amendate nu în primul rând de "simplii cititori" (deşi se întâmplă şi aceasta), ci chiar de critica de specialitate sau de birocraţii culturali. Dacă limbajul licenţios se asociază şi cu teme "patriotice" sau "naţionale", se poate ajunge până la ameninţarea cu justiţia, cum s-a şi întâmplat cu Mihai Gălăţanu şi Marius Ianuş.

Dispariţia cenzurii politice înseamnă sporirea libertăţii de expresie, dar coincide şi cu limitarea resurselor financiare investite de stat în cultură şi cu scăderea consumului de cultură. Apariţia televiziunii, varianta comodă şi ieftină de petrecere a timpului liber, alături de scăderea puterii de cumpărare a salariilor duc la o scădere drastică a consumului de cultură înaltă. Creşterea libertăţii de expresie este însoţită de scăderea vizibilităţii sociale a artistului şi de precaritate materială, altfel spus cu o scădere statusului.  

O altă caracteristică, pomenită şi mai sus, este "criza criticii". Ea se manifestă atât la nivelul statutului criticii literare sau de artă, cât şi în privinţa criteriilor de evaluare sau a personalului critic. Deplasarea tensiunii care prezervă autonomia esteticului dinspre politic spre economic antrenează, fără îndoială, schimbări în modul de a o defini şi a face critică. O primă problemă care se pune este aceea a revizuirii valorilor estetice, urmată îndeaproape de selecţia şi validarea noilor valori. Numai că, dacă pentru prima criticul trebuie să distingă în principal, retroactiv, între arta ca artă şi arta ca ideologie, în cel de al doilea caz se confruntă cu alte probleme: teoretic ar trebui să distingă între arata ca artă şi arta de consum, dar aceasta din urmă este destul de firavă în condiţiile precarităţii financiare a populaţiei. In artele vizuale fiind mai dezvoltată, iar în literatură  mai curând excepţie (un Pavel Coruţ, de pildă). Ceea ce nu înseamnă că nu proliferează non-arta, numai că aceasta nu este realizată în urma unei cereri pe piaţa bunurilor simbolice, nu se vinde, nu permite traiul zilnic, drept pentru care e greu să o numim "de consum". Ea nu are nici valoare estetică (pentru a circula în grupul de artişti consacraţi) şi nici valoare de piaţă (pentru a circula în marele public): am putea-o numi artă de consum restrâns-circulă în familia extinsă, printre cunoscuţi, printre prieteni sau într-un public local. Există, probabil, o cantitate imensă de astfel de artă în România, care nu are nici miza estetică şi nici realmente de piaţă. Si totuşi nu aceasta constituie, deocamdată, principala provocare a criticii. In privinţa reconsiderării şi re-ierarhizării canonului estetic dezbaterea e dacă trebuie sau nu făcute, iar dacă trebuie, de către cine: de critici sau de evoluţia gustului public? De criticii consacraţi, care cunosc contextul, sau de criticii tineri, mai detaşaţi? Plasându-ne în prezent, problemele sunt scăderea prestigiului social al criticului, "dezertarea" unora dintre cei consacraţi, proliferarea veleitarilor (care fac servicii unei clientele artistice/literare), circulaţia defectuoasă a informaţiilor/cărţilor (care inhibă actul critic), multiplicarea ideologiilor estetice (sunt lansate mai multe "manifeste") ş.a.

Tot în anii '90 ne mai aflăm în faţa unui fenomen interesant: înmulţirea grupurilor literare/artistice, care dezvoltă politici culturale şi/sau ideologii estetice comune. Amploarea lor este mult mai mare în artele vizuale (subREAL, 2D, Pâlnia/Turnul, Euroartist Bucureşti, 2Meta, Crinul, Rostopasca, Cutter, Grupul celor 6, Vector ş.a.) decât în literatură (Club 8, ASALT, OuTopos, Litere 2000 ş.a.). Peisajul instituţional devine mult mai complex: apar galerii, edituri, reviste şi teatre private; asociaţii şi fundaţii străine sau româneşti, noi centre culturale etc. ASPRO şi UNITER-ul concurează organismele profesionale tradiţionale. Cenaclurile literare, instanţe aproape obligatorii de lansare în vechiul regim, intră într-un con de umbră. Conceptul de "generaţie" pare să se potrivească tot mai puţin în descrierea şi analiza dinamicii recente, a unei realităţi tot mai eterogene. Se acordă atenţie sporită managementului şi marketingului cultural, cu succese notabile mai curând în domeniul privat decât de stat, mai curând în teatru şi artele vizuale decât în literatură. Instituţia curatorului şi a impresarului artistic este mult mai prezentă decât cea a agentului literar. Internetul creează noi oportunităţi de vizibilitate şi promovare (galerii, edituri şi reviste virtuale, situri personale), însă accesul publicului românesc este destul de restrictiv şi imposibilitatea plăţii on-line descurajează eventualii cumpărători; în schimb se intensifică legăturile cu diaspora, care poate participa mult mai prompt la viaţa culturală românească.

eseu de Dan Lungu