tren adulter 2
(accidentul lui Radu)
de Adrian Sandu
şomajul a ajuns să Mă îngrozească mai
rău ca un accident. am observat asta azi, când eram la trecerea de pietoni
de la dorobanţi şi veneam spre tine şi era să dea peste
Mine unul cu un renault mégane. M-am gândit fără să vreau:
„dacă ăsta dă peste Mine, ori Mă omoară, şi Îmi
face un bine, ori Mă bagă în spital şi iarăşi Îmi face
un bine, fiindcă la maşina asta trebuie să fie plin de bani
şi are să-mi dea o grămadă de despăgubiri.” dar el a
frânat şi a urlat, pe jumătate ieşit pe fereastra portierei,
că unde gâtu' morţilor mă-Tii şi-a lu' ta'c'Tu Te uiţi
'tu-ţi gura mă-Tii dă idiot. Eu nu Mă uitam la el, nici nu
i-am văzut maşina, dar M-am uitat mai apoi şi i-am admirat cu
invidie chipul strălucitor, ochelarii de soare, siguranţa
dezinvoltă cu care Mă înjura. am simţit fiecare
înjurătură a lui ca un pumn după ceafă, care venea exact
acolo unde trebuie, şi era pe deplin meritat. problema cu tipii depresivi,
ca Mine, e că se gândesc prea mult la propria persoană şi nu
reuşesc deloc să priceapă că până când va fi să
moară, trebuie să trăiască. pentru Noi, viaţa nu e
decât un drum aparent interminabil către
moarte. când se întâmplă şi o nenorocire ca asta, să
ajungi şomer, depresia e gata.
când eşti deprimat, nu poţi dormi şi te
doare capul. noaptea te foieşti în cearceafuri de pe o parte pe alta, te
scoli, fumezi, te plimbi prin casă. îţi iei capul în mâini şi
pari - paradoxal - un om pe care numai gândul la moarte îl mai poate
susţine în viaţă. o viaţă făcută spre a fi
irosită, uitată, consumată aiurea. când eşti deprimat,
gândurile interioare sunt atât de apăsătoare, încât îţi
presează tâmplele şi simţi că îţi vor exploda
creierii. pentru tine nu mai există bucurii mici, care să te
facă să uiţi de angoasă. te gândeşti tot timpul,
constant, la sinucidere. primul lucru pe care l-am notat în jurnalul meu,
după ce am aflat că am fost concediat, a fost: „11 septembrie:
Oare cum să o fac? Cu ştreangul, cu lama sau cu pastile?” mergeam
pe splai şi priveam oglinda lucioasă a apei. ştiam că nu
voi avea instincte, nu voi avea braţe care să Mă
susţină la suprafaţă, pur şi simplu pentru că Eu
nu ştiu să înot. am coborât la debarcader şi, cu picioarele
bălăngănindu-Mi-se deasupra apei, am fumat o ţigară.
puteam să închid ochii şi să mă aplec în faţă
până mi-aş fi pierdut echilibrul, dar nu am făcut-o. Mi-am
ţinut ochii deschişi şi din oglindă nu Mă privea decât
un chip tremurător care fuma deasupra tălpilor sale şi care la
un moment dat a aruncat mucul în apă. apoi s-a cărat de acolo.
nu ştiu de ce sunt aşa. pe de altă parte,
nu Îmi place să Mă complac în eşec, nu, nicidecum. ştii
prea bine că prima oară când am ajuns şomer am citit ca
disperatul românia liberă săptămâni la rând şi am trimis în
stânga şi-n dreapta zeci de cv-uri, la fel de fel de posturi. ştii
prea bine că nu m-am dat în lături să fiu simplu operator pe
calculator, sau portar, sau şofer. sau agent de vânzări, trebuia
să stau la colţ de stradă, cu fluturaşi portocalii în
mână, şi să fac reclamă la gsm bunăziuadialogvăoferăînlunacadourilorreducerededouăzecilasutălatelefoanelenokia3310vărugămsăvizitaţimagazinulnostru
dar n-a fost să fie. în cele din urmă Mi-am găsit de făcut
corectură, şi apoi am ajuns secretar de redacţie acolo. dar de
alaltăieri nici asta nu mai sunt. am reluat cititul româniei libere
şi am trimis deja patru cv-uri. la o fundaţie care caută
îngrijitori pentru bătrâni, la o revistă care caută redactori,
la un depozit unde e nevoie de paznici şi... nu mai ştiu unde.
undeva. poate că şi acum voi găsi de lucru, poate că
şi acum voi găsi mai bine, dar nu ştiu de ce, Eu trebuie
totuşi să absolutizez eşecul, să Mă las torturat de
gândul încă unui eşec... e ca şi cum fiecare eşec Îmi rămâne
adânc întipărit pe piele, în minte, între pliurile creierului, lama unui
cuţit, mai bine zis o săgeată, pe care nu Mi-o pot scoate de
unul singur. e ca şi cum Mi-ar fi înfiptă în spinare, ca şi
cum aş fi fost atacat pe la spate, şi mâinile Mele nu pot ajunge
acolo să o smulgă. trebuie să fie altcineva care să se
opintească din toate puterile pentru a-Mi scoate Mie săgeata din
spinare, dar toată lumea Mă priveşte drept în faţă
şi nu vede că în spinarea Mea zace înfipt adânc un mănunchi de
săgeţi şi toată lumea Îmi zâmbeşte şi e
veselă cu Mine, dar Mie Îmi vine să urlu de durere. trebuie
să fie cineva atât de bun încât să i se facă milă de Mine.
merg aplecat, posac, tăcut. totul e scârbos în jurul Meu şi prin
gândurile frecvente despre moarte pe care le am, e ca şi cum Îmi invoc, de
fapt, moartea. poate că moartea
Mă şi vede, dar îi este şi ei milă de starea mea
jalnică. sunt convins că nu vrea să Mă captureze aşa.
sunt convins că va aştepta unul din momentele mele de glorie, pentru
a Mă lua. o să-Mi dea această satisfacţie, trebuie să
Mi-o dea, mintea Mea de depresiv Îmi spune că moartea trebuie să fie
ceva bun, ceva încântător, deci dacă e ceva bun, trebuie să
Mă ajute să mor frumos. moartea îi face să moară urât numai
pe cei care cred despre ea că este ceva urât.
şi acum te ascult cum Îmi spui, cu răceala care
te caracterizează, că o să pleci cu george, v-au venit mizeriile
alea de vize şi pleci cu dobitocul ăla. ştiu că ar exista
0,001% şanse să te ţin la Mine, şi ştiu că în
clipele astea ţi-ai dori să Mă auzi căzând la picioarele
tale şi spunându-ţi să rămâi, dar nu văd de ce
dracului aş face-o. du-te unde vrei, unde crezi că ţi-e bine.
nu, doamne, dumnezeule, dumnezeule mare, nu înseamnă că nu ai
însemnat nimic pentru Mine, cum poţi să spui aşa ceva. atâta
doar, că aş vreau şi Eu să ştiu de ce i-ai spus
roxanei. ştii tu ce, nu mai fă pe proasta. zici că nu ştii,
atunci să-ţi spun Eu: i-ai spus că Eu aş fi zis despre ea
că e o dobitoacă infectă, plus alte măgării. dacă
nu aş fi aşa de obosit, în clipa asta ţi-aş trage o
palmă de te-aş lipi cu toţi creierii de perete, să ţi
se prelingă aşa cum se prelinge sângele dintr-o lipitoare
sfărâmată. dar nu-ţi trag. înţelege că în clipa
asta nu vreau altceva decât să Mă culc somnul acela din care nu
Mă mai poate scula nimeni. nu ai putut suporta că pe ea am
visat-o şi pe tine nu, niciodată, nu-i aşa? nu ai putut suporta
că de acum încolo aş putea fi al ei şi nu al tău, nu-i
aşa? şi doar îţi spusesem că o visasem moartă, trebuia
să înţelegi că nu ai de ce să fii invidioasă pe ea.
nu, nu Mi-am bătut joc de tine. ba da, Mi-am bătut joc de tine. cum
zici tu. lasă-mă dracului: nu înţelegi că în clipa asta
urmează să mor, nu am ce mânca, nu am bani de nimic, de ce dracu' nu
vrei să pricepi? aşteaptă să muncesc iar şi o să
fiu mai fericit. nu am nevoie de banii tăi, adică ai lui george. da, să-Mi
dai să mănânc, asta poţi să faci pentru Mine. eşti
simpatică. vezi, de-asta Mi-ai plăcut de la bun început, fiindcă
eşti bună, totuşi, deşi nimeni nu e mai scârboasă ca
tine. vezi să te porţi deosebit cu george, fiindcă e băiat
bun, Eu nu prea-l cunosc, doar că l-am văzut de câteva ori când Mi
l-ai arătat tu. nu care cumva să te dai de gol ca fraiera, să te
părăsească. ştie?! nu eşti zdravănă?!
ştia?! doamne, deci atunci în bar am dat mâna cu bărbatul pe care îl
încornoram şi care ştia că îl încornorez şi nu Mi-a tras-o
în freză?! doamne, eşti nebună? dacă era un descreierat
care băga cuţitul şi în Mine şi în tine!? Mă rog, nu
îl încornoram propriu-zis fiindcă voi nu sunteţi căsătoriţi,
dar tot dracu' ăla e. săru' mâna pentru masă. pa. sper
totuşi să-i treacă roxanei. ştiu că n-o să-i
treacă niciodată, dar eu sper.
sunt acasă, ascult muzică şi trimit cv-uri
pe email. şostakovici, simfonia a X-a, scherzo: coarde, melodie
dură, fragmentată, poticnită, terifiantă: vorbeşte
stalin, vorbeşte poporului, vorbeşte despre comunism şi viitor;
flaut, melodie contrapusă, lină, veselă, blândă,
paşnică, ţăranii pe câmp, ancestralul mujic rus care
îşi iubeşte glia aşa cum glia îl iubeşte pe el (opus
nihilistului: „ţi-ai blestemat pământul şi pământul te-a
blestemat pe tine.” - rozanov...); cele două se întrepătrund
pentru o vreme, din ce în ce mai rapid, până când, deodată, tonul lui
stalin renaşte, de astă dată mai ameninţător, mai
lugubru; se reiau temele de la început, pe un ton mai ridicat, ultimativ;
„faceţi ce spun eu, sau...”; naşterea paranoiei; flautul dispare
şi melodia contrapusă e preluată acum de coarde, care
imprimă un ton la fel de dur; se întăreşte rezistenţa
poporului împotriva nebuniei unui paranoic; melodia e aceeaşi, dar acum
sună greu, ca dinaintea unui război, a unui măcel; învolburare;
cele două melodii se amestecă iarăşi, indistinct; secunde
de tensiune, nu se ştie cine va câştiga; în cele din urmă se
desprinde, înşelător, glasul lui stalin; mai are încă de luptat
cu un duşman care nu se predă, însă nebunul e pe cale de a
câştiga; parcă urlă; melodia sa a devenit un şuvoi grotesc
de tonuri înalte şi isterice; perorează; în spate se aud „comisarii
poporului”, care îi repetă vorbele ca nişte jigodii credincioase;
nebunia se răspândeşte; apoi un pic de linişte; e finalul?; o,
nu; e doar o pauză, ca un fel de „vă previn…”, şi măcelul
continuă; ţăranii ucrainieni?; glasuri, mii de glasuri care
încearcă să se opună blând, dar ferm; „noi nu vrem”; stalin
tace, de problemă se ocupă numai dulăii; se aud ameninţătoare,
în fundal, primele semne ale timpanelor, care cresc, tot cresc, asemeni
sunetelor de luptă ale armatei unor barbari veniţi din inima asiei;
ritmul lor sacadat impune măsura, e măsura războiului
împotriva propriului popor, împotriva propriei lumi; peste acest vacarm,
vocea dementului explodează o ultimă oară, de data asta decisiv,
implacabil: e un zbieret care pare că nu mai are sfârşit, ceea ce la
început era un discurs „molcom”, „patern”, acum se arată a fi ceea ce este
în realitate: o declaraţie de ură, bazată pe barbarie
şi paranoia; nimic altceva nu se mai aude, tot ce era contrapus a
dispărut, nu mai e decât un firicel atât de timid încât nu mai are nici o
importanţă; apoi discursul dictatorului începe să se liniştească
deşi e punctat, pe alocuri, de bătăile barbare ale timpanelor,
mereu treze, vigilente, atente la orice „deviere”; el crede că a
învins; şi totuşi el nu a învins, glasul oamenilor
continuă să fie viu, deşi redus la o sumbră linişte,
la un întunecos ascunziş; şi se ridică tot mai puternic, atunci când
se poate ridica, şi îl cheamă pe dictator la o ultimă
confruntare, decisivă, în urma căreia nebunul este, parcă,
sugrumat...
...mă ridic şi Eu de la calculator, am trimis
astăzi opt cv-uri, doamne, când va fi primul răspuns?! ce porcărie,
că am auzit de stalin şi de gulag, de ăia care au murit în
închisorile comuniste, de şostakovici, de bach, de brolin, pe care îl
iubesc la nebunie, ca şi pe cortàzar, ei, şi? Eu crăp de
foame chiar în clipa asta şi toată istoria şi toată cultura
pe care le am în cap nu mă ajută absolut cu nimic, de ce nu
Mă face şi pe Mine cineva praf de puşcă, sau colb de
morminte, sau detegent, poate chiar săpun, să fiu bun măcar
la asta?! ah, săpun din acela... parcă Mă şi văd în
raftul unui supermarket, la Mega Image, împachetat frumos, într-o
hârtiuţă rozalie şi strălucitoare; şi ea, femeia de 26
de ani, plimbându-se încet printre rafturi, parcă neştiind ce să
cumpere, plimbându-şi ochii ei rotunzi dintr-o parte în alta,
fără grabă, exact aşa cum sunt toate femeile care fac
cumpărături. şi Eu o voi zări pe ea şi o să-Mi
doresc instantaneu să Mă cumpere, şi o voi vedea că vine
spre raftul Meu şi zăboveşte un pic în faţa lui. ochii ei
Mă vor vedea pe Mine şi mâna ei Mă va apuca pe Mine şi
Mă va ridica, delicat, spre nasul ei cu nări subţiri, aproape
transparente, şi voi simţi cum o adiere uşoară,
mângâietoare, Îmi va desprinde mirosul. şi ochii ei vor fi atât de aproape
de chipul Meu, încât aş putea să-i disting lamele irisului,
cercetându-Mă curioase de după ramele ochelarilor ei înguşti.
şi o să-i placă de Mine şi Mă va arunca în coşul
de cumpărături, alături de o pâine înfeliată, o pastă
de dinţi aquafresh, un deodorant rexona, o sticlă de pepsi, o
ciocolată cu lapte şi un iaurt. şi peste mine va mai cădea
şi o cutie de compot de ananas, apoi voi merge împreună cu celelalte
cumpărături la casă. şi voi fi atât de aproape de
picioarele ei şi îi voi vedea pantofii cu toc şi vârf ascuţit
punând pas după pas pe podeaua curată şi îi voi auzi paşii
făcând poc-poc, poc-poc pe gresie. şi apoi voi fi pus pe banda
rulantă, casieriţa mă va decoda şi voi fi pus frumos în
sacoşa mea. şi voi fi dus acasă, la ea acasă, în garsoniera
ei de la parterul unui bloc oarecare din centrul bucureştiului,
despachetat şi aşezat frumos pe policioara din baie. şi mă
va mirosi iarăşi, parcă pentru a fi convinsă că a
făcut o alegere bună. şi la ea în baie va mirosi a migdale.
şi voi sta pe întuneric, mirosind mirosul de migdale, până ce îi voi
auzi iarăşi paşii, de data asta pâş-pâş,
pâş-pâş, pentru că nu va mai fi încălţată cu
pantofii cu toc, ci cu papuci catifelaţi. şi la ea în casă,
atunci când va deschide uşa de la baie, voi auzi cântând şostakovici.
şi va fi îmbrăcată cu un capot verde şi va rămâne
goală şi abia atunci voi observa că părul ei negru şi
lung e brăzdat de câteva şuviţe roşii, roşii. şi
va da drumul la apă, în cadă, şi va intra în cadă. şi
mâna ei uşoară Mă va face să îi mângâi delicat gâtul. apoi
sânii şi furca pieptului. braţele, coatele şi antebraţele.
pântecul neted şi albicios, pubisul, triunghiul de păr
cârlionţat şi aspru. coapsele, genunchii, gambele, călcâiele,
vârfurile degetelor. şi la sfârşitul băii voi fi topit şi
din mine nu va mai rămâne decât spuma care o va curăţi pe ea.
în fond, ce e un interviu?... te trezeşti într-o zi
că te sună cineva, zicând că cv-ul tău a ajuns cu bine, a
fost citit şi eşti invitat la ora cutare, în ziua cutare, în locul
cutare. în ziua cutare te speli cum trebuie, te bărbiereşti (şi
cu perdaf, ca să nu rămână nimic) îţi iei cel mai bun
costum de haine, îţi faci pantofii cu cremă şi te-ai dus
către locul cutare, ca să ajungi acolo fix la ora cutare. aşa am
făcut şi Eu, M-am dus pe dorobanţi, undeva aproape de
televiziune şi casa în care trebuia să intru avea un interfon care nu
funcţiona. cineva cu o maşină portocalie pe care scria ceva
despre „safe-sex” a parcat pe trotuar şi Mi-a deschis uşa. era un tip
bondoc, cu capul parcă sprijinit direct pe umeri, ca un bolovan
măcinat de vânturi. M-a întrebat unde merg şi i-am zis că la un
interviu, în regulă, haideţi cu mine. acolo, în casă, zeci
şi zeci de postere anti-aids, anti-sifilis, anti, anti, anti, în
engleză, portugheză (mozambic!) şi franceză. plus
prezervative, grămezi de prezervative, atârnate de pereţi, pe
rafturile bibliotecilor, pe mese, pe scaune. iau loc şi aştept, vine
o tipă care Mă bagă la şef, şeful e un american,
organizaţia lor se ocupă cu educaţia sexuală (în ziar nu
scria asta), „există o parte bună a muncii noastre: toată ziua
vorbim despre sex, hă-hă-hă-hă-hă!”, mda, să
zicem, Eu vreau să ştiu dacă Mă angajează sau nu,
să-i ia dracu' cu sexul lor cu tot, Îmi vine să le urlu că
mor de foame, dar Mă abţin, „ai fi dispus să îi înveţi pe
oameni cum se foloseşte prezervativul?”, ăsta-i cretin, Mă
gândesc îngrozit, „cum adică?! pe viu?!”, Mă şi văd
călărind o gonflabilă ca baronul Münchausen ghiuleaua, sau poate
zicând către asistenţă: cine se oferă voluntară?
şi făcând doi paşi în faţă vreo baborniţă
de-aia de şaişcinci de ani, care nu a mai făcut-o cu bunicul ei
de cel puţin treizeci şi Eu trebuind să fac practică pe
băbătia aia doar aşa, ca să iau un nenorocit de salariu
care să-Mi permită să trăiesc o nenorocită de
viaţă, sau mai rău, să mi se ofere vreun poponar travestit!
„nu, nu, cu materiale didactice, ca ăsta.” şi Îmi bagă sub nas
un penis de cauciuc pe care Mă forţează să-l iau în
mână, ce porcărie, chiar zici că e adevărat, adică iei
condomul şi îl treci uite-aşa pe el, harşt, ai văzut? deci
ce părere ai? gândul: păi pentru un ban şi dacă nu e nevoie
să violez babe sau coccinei, de ce dracu' să nu...?! vorba: sigur, e
o muncă deosebită, educaţia sexuală, liru-liru, vreau
să mă implic, toate pânzele sus. bravo, unde ai mai lucrat, acolo
şi acolo şi acolo, ce ai făcut, ce responsabilităţi,
la ce eşti bun, cum vezi integrarea Ta într-o asemenea organizaţie,
ce poţi aduce nou, putere de muncă, experienţă,
combatitivitate, bla-bla, bla-bla, Eu munceam şi până la doişpe
noaptea, şefii M-au apreciat oriunde, gând pe sub transpiraţie: drace!
greu se ia o pâine în ziua de azi, ce ştii despre sifilis, ce dracu'
să ştiu altceva decât că M-a ferit dumnezeu şi nu am avut
niciodată, dar despre aids, ei, na, ăştia Mă iau de prost,
se transmite prin reguleală neprotejată cu curvele de pe centură
sau prin transfuzii neglijente de sânge, bravo, good guy, ce cap de idiot are
americanul ăsta când aprobă, parcă e o păpuşa de-aia
cretină care pentru 10 dolari zice şi „mama!”, auzi amice, Îmi vine
să-i zic, da' tu ai avut vreodată herpes la şmecherie?...
că Eu am avut, şi Mă mânca de Mă lua naiba, exact aşa
cum Mă mănâncă palma acum să-ţi trag vreo două
pentru toate întrebările astea neroade pe care Mi le pui. uită-te
la Mine, la Mine şi numai la Mine, am Eu faţă de ticălos,
am faţă de şmanglitor, ce dracu' e în neregulă cu cv-ul
Meu, zi că Mă angajezi şi gata, ţi-am zis că fac tot
ce vrei, cu prezervative, penisuri de cauciuc şi alte porcării pe
care le-ai adus din america ta jegoasă, dar angajează-Mă,
lua-te-ar naiba! angajează-Mă! it was nice to meet you. we'll
call you back in case you'll be hired. pe trepte Mă preling ca o
clătită fiindcă am primit răspunsul ăsta de zeci de
ori, la zecile de interviuri la care am fost, şi ştiu că e o
altă formă de a-ţi spune pa, nu eşti bun pentru noi. oare
de ce?! de ce dracu'?! chiar aşa de rău am ajuns, nu mai sunt bun
nici măcar să mimez cum se regulează între ei un penis
artificial cu o prezervativă infectă?! pe cer câţiva nori
vestesc o mică ploaie, totul s-a întunecat, e frig în sufletul meu, trebuie
să mănânc, feţele îmbuibate ale celor din fast-food, cu zece
mii de lei în buzunar pot să-mi iau trei covrigi. mă scurg pe
stradă ca un ultim golan, ca un bătrân, dumnezeule ce bătrân
sunt, e incredibil, e incredibil ce bătrân sunt deşi mai am trei ani
până la treizeci, ştiu că s-a mai dus o şansă,
numai una, dar pentru mine e ca şi cum s-a dus încă o dată
totul şi nu mai trebuie decât să crăp, doamne, tatăl
Nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău, vie
împărăţia ta, facă-se voia ta precum în cer aşa
şi pe pământ şi pâinea Noastră cea de toate zilele
dă-Ne-o Nouă astăzi şi Ne iartă Nouă
greşelile Noastre aşa cum şi Noi iertăm
greşiţilor Noştri şi nu Ne conduce pe Noi în ispită ci
Ne izbăveşte de cel rău, amin. cum, doamne? ispită?
vorbeşti de ispită? dar ispita vine chiar acum... iat-o, 3,5 m
lungime, vreo tonă în greutate, scrie Ford Focus 2002 pe ea, amin, doamne,
dar eu trebuie să o fac, ăla de la volan are bani, bani, bani
mulţi, mulţi bani, ah!... Mă prăbuşesc, simt o
roată vâjâindu-mi pe la tâmplă şi o frână puternică,
pentru o clipă ochii Mei nu mai văd decât o ceaţă
albicioasă, ca pasta de dinţi, biciclistul care M-a lovit se dă
jos şi vine repede la mine, din păcate nu am nimic rupt,
şoferul Fordului se dă şi el jos, ai păţit ceva?
aaa... aaa... nu ştiu, încă nu văd bine, chipurile lor se
apleacă deasupra Mea, unu, doi, patru, vreo şapte, daţi-vă
la o parte, nu Îi luaţi Omului aerul!... dar ce a vrut să facă,
probabil să traverseze imprudent, domn'e Unul ca Ăsta te bagă la puşcărie, nu s-a uitat
că vine biciclistul, că vine maşina... hai, sus! vezi că ai
câteva julituri la faţă, în rest nimic, ia să vedem, Te ţii
pe picioare? uite că Te ţii, bravo, altădată să fii
mai atent. Mă ţin pe picioare, într-adevăr, şi pe
măsură ce gloata din jurul Meu se rarefiază, ochii Mei îşi
recapătă pe de-a-ntregul privirea. mâneca stângă de la
haină îmi atârnă de cot, acum e o zdreanţă, pantalonii mi
s-au jupuit la genunchi, mi se vede şi părul de pe picioare. de la
cămaşă mi-au zburat vreo trei nasturi, doar cravata, scumpa mea
cravată, a scăpat în mod miraculos: e un pic sucită într-o
parte, nimic mai mult. stau ca un stâlp şi nu ştiu, nu mai ştiu,
dacă trebuie să o iau înainte, înapoi, la stânga sau la dreapta... în
staţie soseşte un autobuz, un puhoi de călători se coboară
din el, şi toată lumea îl ocoleşte pe individul acela jegos
şi julit, aşa cum ocoleşti un lepros pe care dumnezeu, într-una
din clipele lui de senilitate, l-a scăpat în lume ca pe o bală din
colţul gurii sale atotputernice.
