poezie eseuri arta film

Nine Variations for the Organ               


        Truly, what is best in anything can be expressed either in many words, or few words, or no words at all, being ineffable and unknowable. It is supernatural and transcendent, manifesting itself directly and completely to those who are able to rise above both the impure and the pure, to climb the most holy peaks, to leave behind divine light and heavenly words, to become one with the dark, where he who is above all things is truly found. We say that this part is neither the soul nor the mind…. It is neither number nor order, neither greatness nor smallness, neither equality nor inequality, neither likeness nor unlikeness…. It is not part of being nor is it a part of non-existence: beings do not know it, as it is in itself, nor does it know beings as they are.


                                                Dionysius the Areopagite




Inside a well, Cyril has transcribed a black psalter since the age of Constantine. The water has given him a little room, leaving the walls wet and cold. He warms his hands at a stone lamp. A blind bird pecks at a small plate of seeds.


I lean over the side of the well to watch him very carefully. Everything he writes, I copy into another psalter. Occasionally he raises his eyes toward me, but says nothing.


Sometimes the water ripples, and I cannot see what he writes. I have to lean even farther over the edge.

Other times the water thickens into clay, then cracks apart.

Other times it boils over and spits lava.

Then it slowly cools, into stone

and I wait. I sit on the well and wait

        for the stone to turn back to water.

        Sometimes it snows.

        Large flakes fall into the well. They do not melt. They turn instead to silver and copper coins and glue themselves

        to the shaved scalp of Cyril the monk.                              

Cyril writes without feeling. I watch him carefully: I cannot miss a word. Everything he writes, I copy into another psalter.

        I dip my quill in an hourglass, in the stream of falling sand. I have  to be exceptionally careful: the slightest breeze

        will erase everything I have written.


        Someone else leans over me, copying what I write. When I look, he sticks his nose in a book, and acts absorbed.

        He looks a little like Cyril and me.

        He leans far over the edge of the well. I yell at him not to fall down the shaft. He giggles at me like a crazy man.

        He is Brother Ferapont.



        His beard falls down to his waist. He sees everything I write. His linen shirt is tied around the middle with rope made

        of linden bark. He looks very much like

Fyodor Mikhailovich Dostoyevsky.


        If I make some mistake of style, he drops a pebble on my head.

“Be careful, be careful, Brother Nichita,” he says, “Be careful, that could be costly.”

        If I don’t know exactly where to put a comma, or if I hesitate between a period and a comma, he corrects me.

        “None of this matters at all,” I tell him,

        “In the modern Psalter punctuation is no longer used.”

        “Still, you should use it. You should. You never know. Who knows the future! You have to be very cautious, very careful. And another thing, you should fast more, attend more to yourself. Spend less time looking at women. Be a real abbott.”

        “None of this matters now,” I respond,

        “The times have changed, things are different. People don’t fast any more. And about women …”

        “Even so, don’t forget what I tell you. Be very, very careful …”


        Brother Ferapont has soft, blue eyes. 

Although he is a sad man, I have never seen him cry.

        He sings many different psalms, with a deep, rich voice.

        I would like to wet my quill in the sadness of his gaze. But he is so far above me. However high I raise my hand, I cannot reach his eyes.




        Above Brother Ferapont is Brother Lazarus.

        No one is above Brother Lazarus. He is truly alone. He looks neither outside nor inside, but he sees everything. Above him

        the well stops.

        Brother Lazarus is sadder than Christ. Every day, part of his body rots off and falls down the shaft of the well.

        Brother Ferapont writes his psalter

wetting his quill in Lazarus’ sores.

        His sores are as clear as well-water.

They do not fester. He writes nothing.

        But the blood that flows from his sores

        fills the well.

        His sad gaze reaches down to me,

his voice reaches down softly. He does not chide.


        The well where I write is deep in one of his sores. He opens his eyes, from time to time, to gaze on the Lazarus in the depths.

        The other Lazarus is as feeble as this one.



        Brother Daniel plays in the fields. He has yet to descend into the well.

        His whiskers have not started to grow.

        He has golden hair. He does not know what a woman is.

        In the fields, he feels a kind of weight in his chest. He will take a small psalter out and leaf through it, but he does not understand anything. A bird is always on his shoulder: a kind of falcon, but with the head of a lion and a snake’s tail. Its eyes glow.

        It teaches Daniel to decipher the psalter.


        The naked body of a woman shows under the wings. The falcon feeds on sand and drinks water from the wounds of Brother Lazarus.

        Daniel brings the bird to Brother Cyril,

        brings him the bird of wisdom.

        On every new moon it flies into the well,

in its beak a new psalter for Brother Cyril.


        Now, at the end of April, the fogs are gathering.


       The Other Cyril        


        Under Brother Cyril is another Brother Cyril,

        in a different shaft, writing the reflection of Cyril’s psalter.

        While one hand writes, the other counts the silver coins

that fall from the first Cyril’s pocket. He is very thin

        he eats just once every seven days.


A rat gnawed through the sole of his left sandal, and now it chews at his foot. But he feels no pain. He

        does not bleed. As if he were dead.

        He has a gray beard and a nose like a beak.


        Constant writing has turned his eyelids red. His hand shakes with every stroke. He is older than the first Cyril, and much more cunning.

        He counts the copper coins in his pocket and giggles.

        Most of the time he stares at the light of the moon. He is so cheap, he writes in his own blood. He writes in very small letters. You can barely decipher what he has written.

        Below him writes Brother Atikin.



        Brother Atikin looks not like me but like Brother Ferapont.

He reads and corrects the writing of the other Cyril. He has no beard. Instead, his hair hangs from his head into the cell of the second Cyril.

        He hasn’t cut his nails since he began to write. Now

        they curve back into his fingers. A small window in his cell lets him see the fields outside.


        On these fields, the other Daniel is playing.


Every once in a while, Atikin tears a page from his psalter and tosses it through the window. He waits for the other Daniel to walk past. But Daniel is too absorbed in his own thoughts to see anything.

        The bird hides somewhere and reads the page. Then he eats the paper, so Daniel won’t find it.

Brother Atikin is not cheap. In his case, it is dreams of women. Often his quill goes astray and draws on the page

        a woman’s thighs and breasts.


        In his right hand he holds a tiny magnifying glass.

        Below him writes the other Ferapont.

        The Other Ferapont


        The other Ferapont looks half like me and half like the first Ferapont. His right eye is like mine. The blue one

        looks like Ferapont.

        His head rests on his chest, as if he were meditating deeply

        on something. His skin is much darker than the first Brother



        In between his wings, a heavy cross presses on his spine. He wears a beard and looks like a peasant. He copies everything that Atikin writes. His face is dark; I have never seen him


        He is truly a grammarian.


        Before writing a phrase, he contemplates it from one end to the other, he twists it and turns it, and only then writes it carefully in the psalter. His handwriting

        is exceptionally neat.

        He writes his psalter in golden ink.

After he has written a page, he burns it at the stone lamp. The ash falls on the body of Lazarus. Into the sores

        of the other Lazarus.

        The Other Lazarus   


        Under the other Ferapont is the other Lazarus.

        Under the other Lazarus there is no one else. Ash falls on his sores, ash falls all over his body. He writes nothing. He is too weak.


He glances at the other Lazarus, then he closes his tired eyes and turns his face away.

        Ash covers his sores.

        Each of his sores is a well.

        Deep inside one of his sores

        I am writing my psalter.


        He is just skin and bones.

        He is paler than Christ. He nibbles at his white lips and whispers:

        “Water …a little water…” Nothing more.

        The other Ferapont quietly burns his psalter into the ash that falls on his sores. To continue my psalter, I wet my quill

        in this ash.


        Brother Daniel knows none of this.                                 

        He has just learned to read. He walks with a small psalter in his hands, mouthing the syllables.

        The end of April; it will soon be night.

        The bird has flown from his shoulder.

        Daniel will continue my psalter.

       Daniel’s Descent  


        April ended and March began.

Daniel approached the edge of the well. He peered inside, then moved away. It was the night of a Friday

        before Monday. He closed his eyes and leaned over

        the side of the well: even with his eyes shut, he could not escape the face

        of the other Daniel.

        He stayed all Monday and cried,

        leaning over the other Daniel.

        His body turned green and his skin grew scales like a snake. Feathers grew out of his hands. The wings did not grow. He was at the well all day, crying.

        Beneath him the other Daniel cried.


        He picked off the scales and plucked the feathers. He snuffed out

        his halo and cried, leaning farther and farther over


        From the shaft, Brother Cyril watched them with a modicum of sadness. He wet his quill in their tears and quietly continued his psalter. He warmed his hands at the stone lamp

        His blind bird continued to peck at the grain.

        The bird on Daniel’s shoulder had flown long ago.


        It was a black Saturday that would never end.


        Nouă variaţiuni pentru orgă


        „Căci, într-adevăr, partea bună a tuturor lucrurilor poate fi exprimată prin multe cuvinte, prin puţine sau chiar prin nici unul, dat fiind că despre ea nu putem vorbi şi nici nu avem cunoştinţă, iar ea transcede totul în chip supranatural, manifestându-se fără ocolişuri şi pe de-a întregul celor care depăşesc atât lucrurile impure, cât şi cele pure, ridicându-se pe culmile cele mai sfinte, părăsind lumina divină şi sunetele şi cuvintele cereşti, cufundându-se în întuneric, unde se află cu adevărat cel ce stă deasupra tuturor lucrurilor. Şi spunem că această parte nu este nici suflet, nici, raţiune… Nu este număr, nici ordin, nici mărime, micime, egalitate, neegalitate, asemănare, neasemănare… Nu este nimic din ce aparţine non-existenţei şi nici din ce aparţine fiinţei: fiinţele nu o cunosc, aşa cum este în sine, cum nici ea nu cunoaşte fiinţele aşa cum sunt.”


                                        Dionysos AREOPAGITUL



        Călugărul Kiril stă în interiorul unei fântâni şi scrie la o neagră psaltire. Aici vieţuieşte de pe vremea lui Constantin. În jurul lui apa s-a dat puţin la o parte. Totuşi înăuntrul fântânii e umed şi frig. Din când în când îşi încălzeşte mâinile la un opaiţ. Pe masa sa are un blid, iar în dreapta un fel de pasăre oarbă care ciuguleşte meiul din blid.


        Eu stau aplecat peste fântână şi-l urmăesc foarte atent: tot ce scrie el, eu transcriu într-o altă psaltire. Din când în când, el îşi ridică ochii spre mine, dar nu-mi spune nimic.


        Câteodată apa devine cam tulbure şi nu pot vedea ce scrie el. Atunci trebuie să m‑aplec tot mai mult peste margine.

        Altădată apa devine vâscoasă ca lutul şi crapă.

        Altădată e fierbinte ca lava şi  împroaşcă afară foc.

        Apoi se răceşte treptat şi se preface în piatră,

atuncea aştept. Mă aşez în dreptul fântânii şi aştept

        până piatra devine iar apă.

        Altădată începe să ningă.

        Fulgi mari cad în fântână, dar nu se topesc cum ar fi fost normal să se topească la contactul cu apa, ci se prefac în bănuţi de-argint şi de-aramă şi se lipesc pe ţeasta rasă a călugărului Kiril.                                                

        El scrie fără să simtă ceva. Eu îl urmăresc foarte atent: nu trebuie să-mi scape nici un cuvânt. Tot ce scrie el, eu transcriu într-o altă psaltire, dar nu cu

cerneală, ci cu nisip.


Am în faţa mea o clepsidră şi-mi moi pana în nisipul care se scurge din ea. Pentru asta trebuie, într-adevăr, să fiu deosebit de atent; orice boare de vânt

îmi poate da peste cap tot ce am scris.


Deasupra mea stă aplecat altcineva şi transcrie tot ce scriu eu. Dacă îmi ridic cumva ochii spre el, îşi vâră imediat nasul în carte şi se preface că-i absorbit de lectură.

Seamănă binişor cu mine şi cu Kiril.

De multe ori se apleacă atât de mult peste margine, încât îi strig să fie atent, să aibă grijă să nu se prăbuşească în puţ. Dar el râde, hohoteşte ca un nebun.

El este fratele Ferapont.





        Deasupra mea stă fratele Ferapont. Şi-a lăsat o barbă până la brâu. El veghează peste tot ce scriu eu. Poartă un fel de rubaşcă şi e încins la mijloc cu o frânghie din

        scoarţă de tei. Seamănă mult cu

        Fiodor Mihailovici Dostoievski.


        Dacă fac cumva o micuţă greşeală de stil, el îmi scapă o pietricică în cap.

        „Fii atent, fii atent, frate Nichita, îmi spune. Fii atent, toate astea s-ar putea să te coste scump.”

        Când nu ştiu exact unde să pun virgulă şi ezit între un punct şi o virgulă, el mă corectează.

        „Toate astea nu mai au nici o importanţă, îi spun.

        În psaltirea modernă nu se mai folosesc multe semne de punctuaţie.”

        „Tu, totuşi, să le foloseşti, să le foloseşti. Nu se ştie nimic niciodată. Cine ştie ce vremuri mai vin! Trebuie să fii foarte atent şi prevăzător. De asemeni, ar trebui să posteşti mai mult şi mai mult să te concentrezi asupra ta. Mai puţin să visezi la femei. Să fii un adevărat egumen.”

        „Toate astea nu mai au importanţă acum, îi răspund.

        Vremurile sânt altfel, s-au schimbat mult. Lumea nu mai posteşte. Cât despre femei…”

        „Tu, totuşi, să nu uiţi niciodată ce-ţi spun! Să fii foarte, foarte atent…”


Fratele Ferapont are ochi albaştri şi blânzi.

Deşi e trist nu l-am văzut plângând niciodată.

        Are o voce groasă şi cântă tot felul de psalmi.

        Aş vrea să-mi moi pana şi să scriu cu tristeţea acestor priviri. Dar el stă mult deasupra mea şi oricât de sus mi-aş ridica mâna, tot nu i-aş putea atinge ochii.

        Deasupra fratelui Ferapont stă fratele Lazăr



        Deasupra fratelui Ferapont stă fratele Lazăr.

        Deasupra fratelui Lazăr nu mai e nimeni. El e într-adevăr foarte singur. Nu priveşte nici în afară, nici înăuntru, dar vede tot. Deasupra lui

        nu mai e nici un puţ.

        El e mai trist decât însuşi Cristos. În fiecare zi putrezeşte câte puţin şi pică-n fântână.

        Fratele Ferapont îşi moaie pana

în rănile lui şi-şi scrie psaltirea.

        Rănile lui sunt limpezi ca nişte fântâni

şi nu putrezesc, nici nu dor. El nu scrie.

        doar sângele lui izvorăşte din răni

        şi umple toată fântâna.

        Ochiul lui trist ajunge până la mine,

până la mine şi glasul lui blând; el nu m-a mustrat



        Într-una din rănile sale e şi fântâna în care scriu eu. Din când în când îşi deschide ochii şi-l priveşte pe celălalt Lazăr, pe cel din adânc.

        Celălalt e la fel de slab ca şi dânsul.




        Fratele Daniel e încă foarte tânăr şi rătăceşte pe câmpia din jur. El încă n-a coborât în fântână.

        Nu i-a crescut nici mustaţa.

        Are un păr cânepiu şi nu ştie ce e femeia.

        Acum simte un fel de greutate în piept şi rătăceşte pe câmpie. Din când în când scoate o mică psaltire şi-o răsfoieşte fără să înţeleagă ceva. E însoţit permanent de o pasăre. Un fel de şoim, numai că are cap de leu şi coadă de şarpe.

        Ea stă pe umărul său drept şi are ochii foarte strălucitori.

        Ştie să citească şi-l învaţă să descifreze psaltirea.


        Când îşi deschide aripile, lasă să se întrevadă pe sub subsuori un trup de femeie. Se hrăneşte cu nisip şi bea apă din rănile fratelui Lazăr.

        Aduce cu pasărea fratelui Kiril,

        numai că e de câteva ori mai înţeleaptă.

        La fiecare lună nouă coboară în puţ

şi aduce câte o nouă psaltire. Ea este pasărea înţelepciunii.


        Acum se sfirşeşte luna april şi începe să amurgească.

        Celălalt Kiril


        Dedesubtul fratelui Kiril e un alt frate Kiril.

        El stă într-un alt puţ şi scrie o altă psaltire.

        Scrie invers de cum scrie celălalt frate Kiril. Cu o mână scrie şi cu alta numără bănuţii de-aramă

ce cad din buzunarul primului Kiril. El e foarte slab

        şi nu mănâncă decât o dată la şapte zile.


        Un şobolan i-a ros sandalele şi acum îi roade talpa de la piciorul stâng. Dar el nu simte nici o durere. Nici

        sângele nu-i curge din rană, de parcă ar fi mort.

        Are o bărbuţă sură şi-un nas ca un cioc.


        Pleoapele i s-au înroşit de-atâta scris şi mâna îi tremură la fiecare literă. E ceva mai bătrân decât primul Kiril şi mult mai viclean decât dânsul.

        Îşi numără pe-ascuns bănuţii de-aramă şi hohoteşte


        Mai mult se chiorăşte la lumina lunii şi scrie cu propriul său sânge, atâta e de zgârcit! Scrie foarte mărunt, abia poţi desluşi ce-a scris.

        Dedesubtul lui scrie fratele Atichin.



        Fratele Atichin nu seamănă cu mine ci mai mult cu fratele Ferapont, cel de deasupra mea.

        El citeşte şi corectează tot ce scrie celălalt Kiril. Nu are barbă, în schimb pletele îi atârnă până la chilia celui de-al doilea Kiril.

        De când scrie nu şi-a tăiat unghiile şi acum ele îi

        intră în carne. Are în chilia sa o micuţă fereastră prin care urmăreşte câmpia.


        Pe câmpie rătăceşte acum celălalt Daniel.


        Din când în când rupe câte o filă şi-o aruncă uşor pe fereastră, apoi aşteaptă să treacă prin dreptul ei celălalt Daniel. Dar acesta e prea absorbit de propriile sale gânduri ca să mai vadă ceva şi în jur.

        Doar pasărea sa le citeşte pe-ascuns, apoi le mestecă şi le înghite pe loc, ca să nu afle nimic Daniel.

        Fratele Atichin nu e zgârcit, în schimb visează mult la femei. De multe ori pana lui o ia razna şi desenează

        pe filă coapse şi sâni de femeie.


        În mâna sa dreaptă ţine o micuţă lupă,

        dedesubtul lui scrie celălalt Ferapont.

       Celălalt Ferapont


        Celălalt Ferapont seamănă pe jumătate cu mine, pe jumătate cu primul frate Ferapont. Ochiul său drept e aidoma cu ochiul meu drept. Celălalt e albastru

        şi seamănă cu cel al lui Ferapont.

        El stă cu capul în piept şi pare că meditează profund

        la ceva. E mult mai întunecat decât primul frate



        Pe spate are o pereche de aripi şi-o cruce care-l apasă greu înăuntru. Poartă barbă şi seamănă cu un păianjen. El stă şi transcrie tot ce a scris Atichin. Are o faţă întunecată şi nu l-am văzut

        zâmbind niciodată.

        E un adevărat gramatic.


        Înainte de-a aşterne o frază, o cumpăneşte adânc, o întoarce de pe o parte pe alta, o răsuceşte în fel şi chip, apoi o trece citeţ în psaltire. Scrisul lui

        e foarte îngrijit.

        El transcrie în aur psaltirea.

        După ce scrie o pagină, îi dă foc la opaiţ, iar cenuşa o presară pe trupul lui Lazăr. Pe rănile

        celuilalt Lazăr.

       Celălalt Lazăr


        Dedesubtul celuilalt Ferapont e celălalt Lazăr

        Dedesubtul celuilalt Lazăr nu mai e nimeni. Cenuşa picură pe rănile lui şi-i acoperă trupul. El nu scrie la nici o psaltire. E prea slab ca să mai poată scrie ceva.


        Nici nu are destulă putere să-şi ţină ochii deschişi.


        Din când în când aruncă o privire celuialt Lazăr, apoi îşi închide pleoapele obosite şi-şi întoarce faţa în altă parte.

        Cenuşa îi acoperă rănile.

        Fiecare rană a lui e ca o fântână.

        Într-una din rănile sale

        stau eu şi-mi continui psaltirea.


        Trupul lui e numai piele şi os.

        E chiar mai palid decât însuşi Cristos. Îşi mişcă încet buzele albe şi şopteşte abia:

        „Apă, apă… puţină apă…” Atât.

        Celălalt Ferapont îşi arde liniştit psaltirea şi în loc de apă îi presară cenuşă pe răni. În această cenuşă

        îmi moi pana şi-mi continui psaltirea.


        Fratele Daniel nu ştie nimic din toate acestea.                   

        Acum el abia a-nvăţat să citească. Trece cu o mică psaltire în mâini şi-i silabiseşte buchiile.

        E sfârşitul lunii april şi-n curând va fi noapte.

        Pasărea de pe umărul lui a zburat.

        El îmi va continua psaltirea.

       Coborârea lui Daniel


        Se sfârşea luna april şi începea luna martie.

        Daniel se apropie de fântână. Privi înăuntrul ei şi se trase câţiva paşi înapoi. Era într-o noapte de vineri

        spre luni. Îşi închise ochii şi se-aplecă peste marginea

        ei: nici cu ochii închişi nu putu scăpa de chipul

        celuilalt Daniel.

        Luni stătu toată ziua şi plânse

        aplecat peste celălalt Daniel.

        Trupul i se înverzi şi pielea i se acoperi cu solzi ca de şarpe. Îi crescură pene pe mâini, numai aripile nu voiră să-i crească. Stătu toată ziua şi plânse.

        Dedesubtul lui plângea celălalt Daniel.


        Îşi smulgea solzii de pe trup şi penele, îşi sfâşia

        aura şi plângea, aplecându-se tot mai mult peste


        Din puţ îi privea cu o oarecare tristeţe călugărul Kiril. Îşi muia pana în lacrimile lor şi-şi continua liniştit psaltirea. Îşi încălzea din timp în timp mâinile la opaiţ

şi-şi continua lucrul.

        Pasărea lui oarbă ciugulea în continuare meiul din

        blid. Pasărea de pe umărul lui Daniel zburase demult.


        Era o sâmbătă neagră, fără sfârşit.


Din volumul Selected Poems and Prose of Nichita Danilov, în pregătire la Twisted Spoon Press

Traducerea: Sean Cotter



respiro©2000-2002 All rights reserved.