proza
poezie eseuri arta film
   

 

L’Enfer c’est moi

(Mircea Dumitrescu – Istoria cinematografiei universale. Eseuri, vol. 1, Noesis, 2001)

 

Profesorul Mircea Dumitrescu se deconspiră a fi hegelian: orice operă de artă materializează idei, mentalități, stări arhetipale. Așa stând lucrurile, sarcina exegetului nu poate fi decât aceea de a descoperi și a divulga acești invarianți supraindividuali ai speciei care alimentează cu substanță arhitectura obiectului estetic. („... De aceea, legendele, miturile, arhetipurile etc., substanța lor trebuie regăsite subtil, discret în opera de artă sau trebuie realizată o raportare indirectă la ele. De aici se poate vorbi despre permanenta actualitate a operei de artă și, prin aceasta, despre eternitatea ei, dar și despre modernitatea ei”.)

Scrierea pe care ne exersăm conciliază, așadar, două lumi de rang ontic diferit: o realitate fizică concretă (personaje, fapte, întâmplări, imagini etc. – întreaga recuzită estetic-palpabilă cu care se ornamentează îndeobște un text cinematografic) și o realitate metafizică, abstractă, a modelelor referențiale la care cea dintâi se raportează cu reverență. Nu discutăm aici nici proveniența acestor complexe arhetipale (de altfel, Jung însuși a lăsat chestiunea deschisă), nici poziția lor – de anterioritate sau posterioritate în relație cu mintea umană (temeiuri sau întemeiate? a priori sau a posteriori?).

Deși, între cele două lumi, diferența nu este graduală, ci calitativă, relația lor angajând, drept urmare, o falie ontologic㠖 dacă extragem din context sintagma heideggerian㠖, ele nu sunt pe deplin impenetrabile una pentru cealaltă: pe de o parte, imaginea arhetipului reglează și justifică actul uman contingent (în măsura în care acesta tinde în mod voluntar sau nedeslușit să se identifice cu ilustrul model); pe de altă parte, arhetipul însuși pare a fi corijat și rotunjit de suita actelor conjuncturale care îl iau drept reper. Iată deci o relație biunivocă, dialectică, în lipsa căreia nu ar fi posibil nici unul dintre cei doi termeni ai ei: în absența unui reper, fie el conștient sau confuz, actul uman nu se poate produce nici chiar la nivel de intenționalitate; în lipsa actului uman care să-i motiveze existența ca reper, arhetipul se suspendă, își pierde identitatea de arhé, este anulat din oficiu. Arhetipurile care populează inconștientul au nu numai o latură numinoasă. Ele se fac, în aceeași măsură, vinovate și de o dimensiune întunecată, obscură. Faptul că prof. Mircea Dumitrescu se raportează la aceasta din urmă ca la o furnizoare de stări general-umane este în același timp un risc și o răspundere. Un risc – întrucât antrenează un inevitabil conflict ideologic cu suporterii doctrinelor idealist-naturaliste („omul este bun de la natură”); o răspundere gravă, întrucât legitimează arhetipal existența Răului. Răul nu mai este, aici, consecința deplorabilă a unei alegeri rătăcite sau urmarea fatală a relațiilor sociale; el ține de însăși natura umană. („Este răul, cu nenumăratele lui forme de manifestare, o fatalitate? Și este violența, cea mai frecventă dintre ele, o întâmplare nefericită, un accident al vieții, sau face parte din natura uman㠖 imperfectă?”)

Care e principala aserțiune a doctrinelor naturaliste? Că omul este, în mod fundamental, bun și liber. Societatea (ulterioară, de regulă, indivizilor) este aceea care „îl pune în lanțuri” și care face din acest angelic homo naturalis un monstru sângeros. Este momentul să ne întrebăm ce anume motivează o astfel de poziție. Inspectând-o cu atenție, vom vedea că, înainte de toate, individualismul și (pe plan politic) liberalismul. Dacă toți oamenii sunt în mod natural (adică independent de voința lor) și a priori (adică independent de ceea ce instituie, mintal, societatea) buni și liberi, atunci nimic nu justifică intromisia societății în afacerile personale ale membrilor ei. Pentru că societatea este ceea ce smintește irecuperabil, normele și cenzura socială vor fi, implicit, demise și înlocuite cu reguli abstracte de înaltă generalitate pe care este recomandabil să le urmeze toți jucătorii sociali. Dacă o asemenea justificare ne pare a fi, în planul politic, profitabil㠖 de limitare a puterii în stat –, nu la fel stau lucrurile și în planul conștiinței individuale, care va fi frustrată de chiar conținutul ei cel mai de seamă: responsabilitatea. În demersul său hermeneutic, exercitat asupra filmelor europene prezentate la ultimele cinci festivaluri specifice, Mircea Dumitrescu păstrează o distanță convenabilă față de această aseptizare a condiției umane. „În definitiv – scrie dumnealui –, omul nu este născut liber [...], ci doar este transferat dintr-o închisoare, pântecul mamei, în cealaltă închisoare, istoria. [...] Condamnați pe viață ai propriilor patimi, pofte, păcate, pasiuni, obsesii, [oamenii sunt] prizonieri fără scăpare ai relațiilor interumane.” Omul nu este liber, nici bun de la natură, dar poate deveni astfel, se poate face atât liber, cât și moral în ontogeneza sa individuală. Dacă neo-rousseauismul postulează, în spatele unor considerațiuni zaharisite, o extrem de politicoasă și binevoitoare concepție ipotetică despre natura umană, concepție care se sustrage oricărei verificări empirice, Mircea Dumitrescu primește și Răul în configurația arhetipală, punând ca fundament (ca prius) ceea ce în ideea preopinenților era un rezultat (posterius). Virtual, orice exponent al speciei duce cu sine maledicția infernului. Opera de art㠖 în cazul de față aceea cinematografic㠖 este un conglomerat semantic, un film despre inconștientul speciei. Descifrând corect semnele și simbolurile de pe peliculă, avem șansa de a ajunge acolo unde acestea trimit în mod confuz: la referent, i. e. la modelele inconștiente care trag sforile din culise.

Cartea exegetică a profesorului Mircea Dumitrescu nu este, prin ea însăși, o teoretizare explicită a inconștientului individual sau colectiv. Ea admite însă, printre presupozițiile sale, un astfel de model explicativ, închipuit sub forma unei sinteze romantico-psihanalitice. Din cultul romantic al inconștientului, autorul lucrării de față preia convenția acestuia cu divinitatea și idei conform cărora opera de artă ar fi o producere somnambulică, un dicteu automat. În acest sens, inconștientul este echivalat cu spiritul. Aura romantică a inconștientului va fi ștearsă de Freud, care vede în acesta un spațiu ce înmagazinează rebuturile conștiinței. Din teoria freudiană, Mircea Dumitrescu preia ideea de inconștient ca depozitar al pulsiunilor anti-sociale și, în genere, al pulsiunilor de tot felul. În acest sens, inconștientul devine suflet. Autorul depășește însă cele două unilateralități și, pe linia universalistă a lui Jung (arhetipurile sunt modele generale), asortată cu aceea relativistă și contextualistă a lui Blaga (arhetipurile sunt și locale, specifice unui anume spațiu cultural), Mircea Dumitrescu dispune în dosul considerațiunilor sale hermeneutice – de decriptare a semnelor și simbolurilor – o teorie de tipul și/și, în care contrariile (atributele infernale și atributele paradisiace) se întâlnesc în emulație și confruntare. Nu ne îndoim că o astfel de înțelegere poate apărea ca fiind destabilizatoare, câtă vreme individul se vede amenințat în ceea ce duce cu el mai sfânt: propria imagine despre sine. Individul uman își petrece o bună parte din timp construindu-și icoane despre sine și edificând teorii care să le justifice. Același individ acceptă și valorizează pozitiv doar acele teze ce nu neagă flagrant imaginea-construct care îi este atât de dragă. Poate că unul dintre cele mai savuroase bâlciuri cu care ne distrează istoria culturală a umanității este acela în care omul se căznește, ajutat de spectaculoase artificii și tehnici de prestidigitație, să explice răul din lume. Iar explicația trebuie condusă astfel încât atât omul, cât și Dumnezeu să iasă cu mâinile nepătate, să iasă, adică, basma curată din acest incontrolabil scenariu. Cauza răului va fi, iată, fie un cosmocrat alternativ sau co-autor (Trickster-ul din teoriile gnostice), fie un înger infatuat care asumă poziția de Hybris (Lucifer); fie un neajuns al emanațiilor consecutive din Ființa primordială, un rău al materiei (Plotin), fie semnul Neantului din care Creatorul a scos lumea (ex nihilo..., v. Augustin). Important e ca, din perspectiva originii sale, răul să fie musai îndepărtat de ființa umană. Când cuplul primordial își consuma starea paradisiacă, răul exista, era, așadar, anterior omului și exterior acestuia. Luând înfățișare serpentiformă, răul ademenește omul, îl încearcă din afara lui. Demn de reținut este faptul că individul uman a epuizat și epuizează o cantitate respectabilă de resurse în aceste numere de iluzionism care trebuie să-l convingă pe el însuși de nevinovăția sa primordială, de faptul că el este victimă, iar nu autor, de faptul că inconvenabilul Rău își află originile în Altcineva sau în Altceva.

Profesorul Mircea Dumitrescu își structurează ideile pe o viziune iconoclastă în raport cu tradiționalele modele configuraționale eu-eu, eu-tu și noi-ceilalți. Infernul este recuperat din teritoriul său sublunar, aflat la o igienică distanță față de om, și adus în individ. Să ne amintim că Sartre, prin celebra replică a lui Garcin, expedia Iadul în ceilalți, ocazie cu care și-a zăpăcit iremediabil propria teorie a responsabilității individuale expusă în Existențialismul este un umanism. Substituind pe Infernul sunt ceilalți cu Infernul sunt eu, accentul se mută dramatic de la relația eu-ceilalți la relația eu-eu, actul moral al individului devenind unul fundamental tragic. Binele săvârșit involuntar nu este un act moral. Actul moral – ca ascultare a normei – presupune un conflict interior major, o alegere tragică, întrucât de consumă întotdeauna în defavoarea unei importante dimensiuni a individului: apetitul pentru distrugere. Iadul sublunar sau „ceilalți” nu sunt altceva decât imagini de tip succedaneu. O hipnoză. Un scandal, în cele din urmă. Localizând răul ca venind din afară, conștiința se autoprotejează, se disculpă. Întrucât a învinovăți pe altul este ocupația preferată a individului, sursa maleficului trebuie să fie proiectată aseptic, în afara individului, lucru care îl îndreptățește pe acesta din urmă să fenteze „povara celei mai cumplite și mai necruțătoare lupte, lupta cu sine însuși”.

Interpretarea profesorului Mircea Dumitrescu angajează, în același timp, factori pur estetici (idiogenetici) și factori exteriori esteticii (alogenetici). Cei din urmă sunt însă condiționați de prezența celor dintâi, atitudinea estetică subsumând și mobilizând, în cazul de față, celelalte posibile atitudini – mitic-religioasă, morală, teoretico-explicativă, interpretativ-comprehensivă etc. Expunerea mea – care nu poate și nici nu se dorește a fi exhaustiv㠖 s-a limitat, aici, la o succintă evaluare filosofică a două soluții extraestetice pe care cei mai mulți dintre teoreticienii moderniști s-au încăpățânat să le respingă cu superbie: legitimarea arhetipală a formelor răului (ridicarea acestora la rang de universalii) și transferul acestor universalii din teritoriile valorizate negativ în subiectul care valorizează.

  de Mona  Mamulea

 

respiro©2000-2002 All rights reserved.