L’Enfer c’est moi

(Mircea Dumitrescu – Istoria cinematografiei universale. Eseuri, vol. 1, Noesis, 2001)

 

Profesorul Mircea Dumitrescu se deconspiră a fi hegelian: orice operă de artă materializează idei, mentalităţi, stări arhetipale. Aşa stând lucrurile, sarcina exegetului nu poate fi decât aceea de a descoperi şi a divulga aceşti invarianţi supraindividuali ai speciei care alimentează cu substanţă arhitectura obiectului estetic. („... De aceea, legendele, miturile, arhetipurile etc., substanţa lor trebuie regăsite subtil, discret în opera de artă sau trebuie realizată o raportare indirectă la ele. De aici se poate vorbi despre permanenta actualitate a operei de artă şi, prin aceasta, despre eternitatea ei, dar şi despre modernitatea ei”.)

Scrierea pe care ne exersăm conciliază, aşadar, două lumi de rang ontic diferit: o realitate fizică concretă (personaje, fapte, întâmplări, imagini etc. – întreaga recuzită estetic-palpabilă cu care se ornamentează îndeobşte un text cinematografic) şi o realitate metafizică, abstractă, a modelelor referenţiale la care cea dintâi se raportează cu reverenţă. Nu discutăm aici nici provenienţa acestor complexe arhetipale (de altfel, Jung însuşi a lăsat chestiunea deschisă), nici poziţia lor – de anterioritate sau posterioritate în relaţie cu mintea umană (temeiuri sau întemeiate? a priori sau a posteriori?).

Deşi, între cele două lumi, diferenţa nu este graduală, ci calitativă, relaţia lor angajând, drept urmare, o falie ontologică – dacă extragem din context sintagma heideggeriană –, ele nu sunt pe deplin impenetrabile una pentru cealaltă: pe de o parte, imaginea arhetipului reglează şi justifică actul uman contingent (în măsura în care acesta tinde în mod voluntar sau nedesluşit să se identifice cu ilustrul model); pe de altă parte, arhetipul însuşi pare a fi corijat şi rotunjit de suita actelor conjuncturale care îl iau drept reper. Iată deci o relaţie biunivocă, dialectică, în lipsa căreia nu ar fi posibil nici unul dintre cei doi termeni ai ei: în absenţa unui reper, fie el conştient sau confuz, actul uman nu se poate produce nici chiar la nivel de intenţionalitate; în lipsa actului uman care să-i motiveze existenţa ca reper, arhetipul se suspendă, îşi pierde identitatea de arhé, este anulat din oficiu. Arhetipurile care populează inconştientul au nu numai o latură numinoasă. Ele se fac, în aceeaşi măsură, vinovate şi de o dimensiune întunecată, obscură. Faptul că prof. Mircea Dumitrescu se raportează la aceasta din urmă ca la o furnizoare de stări general-umane este în acelaşi timp un risc şi o răspundere. Un risc – întrucât antrenează un inevitabil conflict ideologic cu suporterii doctrinelor idealist-naturaliste („omul este bun de la natură”); o răspundere gravă, întrucât legitimează arhetipal existenţa Răului. Răul nu mai este, aici, consecinţa deplorabilă a unei alegeri rătăcite sau urmarea fatală a relaţiilor sociale; el ţine de însăşi natura umană. („Este răul, cu nenumăratele lui forme de manifestare, o fatalitate? Şi este violenţa, cea mai frecventă dintre ele, o întâmplare nefericită, un accident al vieţii, sau face parte din natura umană – imperfectă?”)

Care e principala aserţiune a doctrinelor naturaliste? Că omul este, în mod fundamental, bun şi liber. Societatea (ulterioară, de regulă, indivizilor) este aceea care „îl pune în lanţuri” şi care face din acest angelic homo naturalis un monstru sângeros. Este momentul să ne întrebăm ce anume motivează o astfel de poziţie. Inspectând-o cu atenţie, vom vedea că, înainte de toate, individualismul şi (pe plan politic) liberalismul. Dacă toţi oamenii sunt în mod natural (adică independent de voinţa lor) şi a priori (adică independent de ceea ce instituie, mintal, societatea) buni şi liberi, atunci nimic nu justifică intromisia societăţii în afacerile personale ale membrilor ei. Pentru că societatea este ceea ce sminteşte irecuperabil, normele şi cenzura socială vor fi, implicit, demise şi înlocuite cu reguli abstracte de înaltă generalitate pe care este recomandabil să le urmeze toţi jucătorii sociali. Dacă o asemenea justificare ne pare a fi, în planul politic, profitabilă – de limitare a puterii în stat –, nu la fel stau lucrurile şi în planul conştiinţei individuale, care va fi frustrată de chiar conţinutul ei cel mai de seamă: responsabilitatea. În demersul său hermeneutic, exercitat asupra filmelor europene prezentate la ultimele cinci festivaluri specifice, Mircea Dumitrescu păstrează o distanţă convenabilă faţă de această aseptizare a condiţiei umane. „În definitiv – scrie dumnealui –, omul nu este născut liber [...], ci doar este transferat dintr-o închisoare, pântecul mamei, în cealaltă închisoare, istoria. [...] Condamnaţi pe viaţă ai propriilor patimi, pofte, păcate, pasiuni, obsesii, [oamenii sunt] prizonieri fără scăpare ai relaţiilor interumane.” Omul nu este liber, nici bun de la natură, dar poate deveni astfel, se poate face atât liber, cât şi moral în ontogeneza sa individuală. Dacă neo-rousseauismul postulează, în spatele unor consideraţiuni zaharisite, o extrem de politicoasă şi binevoitoare concepţie ipotetică despre natura umană, concepţie care se sustrage oricărei verificări empirice, Mircea Dumitrescu primeşte şi Răul în configuraţia arhetipală, punând ca fundament (ca prius) ceea ce în ideea preopinenţilor era un rezultat (posterius). Virtual, orice exponent al speciei duce cu sine maledicţia infernului. Opera de artă – în cazul de faţă aceea cinematografică – este un conglomerat semantic, un film despre inconştientul speciei. Descifrând corect semnele şi simbolurile de pe peliculă, avem şansa de a ajunge acolo unde acestea trimit în mod confuz: la referent, i. e. la modelele inconştiente care trag sforile din culise.

Cartea exegetică a profesorului Mircea Dumitrescu nu este, prin ea însăşi, o teoretizare explicită a inconştientului individual sau colectiv. Ea admite însă, printre presupoziţiile sale, un astfel de model explicativ, închipuit sub forma unei sinteze romantico-psihanalitice. Din cultul romantic al inconştientului, autorul lucrării de faţă preia convenţia acestuia cu divinitatea şi idei conform cărora opera de artă ar fi o producere somnambulică, un dicteu automat. În acest sens, inconştientul este echivalat cu spiritul. Aura romantică a inconştientului va fi ştearsă de Freud, care vede în acesta un spaţiu ce înmagazinează rebuturile conştiinţei. Din teoria freudiană, Mircea Dumitrescu preia ideea de inconştient ca depozitar al pulsiunilor anti-sociale şi, în genere, al pulsiunilor de tot felul. În acest sens, inconştientul devine suflet. Autorul depăşeşte însă cele două unilateralităţi şi, pe linia universalistă a lui Jung (arhetipurile sunt modele generale), asortată cu aceea relativistă şi contextualistă a lui Blaga (arhetipurile sunt şi locale, specifice unui anume spaţiu cultural), Mircea Dumitrescu dispune în dosul consideraţiunilor sale hermeneutice – de decriptare a semnelor şi simbolurilor – o teorie de tipul şi/şi, în care contrariile (atributele infernale şi atributele paradisiace) se întâlnesc în emulaţie şi confruntare. Nu ne îndoim că o astfel de înţelegere poate apărea ca fiind destabilizatoare, câtă vreme individul se vede ameninţat în ceea ce duce cu el mai sfânt: propria imagine despre sine. Individul uman îşi petrece o bună parte din timp construindu-şi icoane despre sine şi edificând teorii care să le justifice. Acelaşi individ acceptă şi valorizează pozitiv doar acele teze ce nu neagă flagrant imaginea-construct care îi este atât de dragă. Poate că unul dintre cele mai savuroase bâlciuri cu care ne distrează istoria culturală a umanităţii este acela în care omul se căzneşte, ajutat de spectaculoase artificii şi tehnici de prestidigitaţie, să explice răul din lume. Iar explicaţia trebuie condusă astfel încât atât omul, cât şi Dumnezeu să iasă cu mâinile nepătate, să iasă, adică, basma curată din acest incontrolabil scenariu. Cauza răului va fi, iată, fie un cosmocrat alternativ sau co-autor (Trickster-ul din teoriile gnostice), fie un înger infatuat care asumă poziţia de Hybris (Lucifer); fie un neajuns al emanaţiilor consecutive din Fiinţa primordială, un rău al materiei (Plotin), fie semnul Neantului din care Creatorul a scos lumea (ex nihilo..., v. Augustin). Important e ca, din perspectiva originii sale, răul să fie musai îndepărtat de fiinţa umană. Când cuplul primordial îşi consuma starea paradisiacă, răul exista, era, aşadar, anterior omului şi exterior acestuia. Luând înfăţişare serpentiformă, răul ademeneşte omul, îl încearcă din afara lui. Demn de reţinut este faptul că individul uman a epuizat şi epuizează o cantitate respectabilă de resurse în aceste numere de iluzionism care trebuie să-l convingă pe el însuşi de nevinovăţia sa primordială, de faptul că el este victimă, iar nu autor, de faptul că inconvenabilul Rău îşi află originile în Altcineva sau în Altceva.

Profesorul Mircea Dumitrescu îşi structurează ideile pe o viziune iconoclastă în raport cu tradiţionalele modele configuraţionale eu-eu, eu-tu şi noi-ceilalţi. Infernul este recuperat din teritoriul său sublunar, aflat la o igienică distanţă faţă de om, şi adus în individ. Să ne amintim că Sartre, prin celebra replică a lui Garcin, expedia Iadul în ceilalţi, ocazie cu care şi-a zăpăcit iremediabil propria teorie a responsabilităţii individuale expusă în Existenţialismul este un umanism. Substituind pe Infernul sunt ceilalţi cu Infernul sunt eu, accentul se mută dramatic de la relaţia eu-ceilalţi la relaţia eu-eu, actul moral al individului devenind unul fundamental tragic. Binele săvârşit involuntar nu este un act moral. Actul moral – ca ascultare a normei – presupune un conflict interior major, o alegere tragică, întrucât de consumă întotdeauna în defavoarea unei importante dimensiuni a individului: apetitul pentru distrugere. Iadul sublunar sau „ceilalţi” nu sunt altceva decât imagini de tip succedaneu. O hipnoză. Un scandal, în cele din urmă. Localizând răul ca venind din afară, conştiinţa se autoprotejează, se disculpă. Întrucât a învinovăţi pe altul este ocupaţia preferată a individului, sursa maleficului trebuie să fie proiectată aseptic, în afara individului, lucru care îl îndreptăţeşte pe acesta din urmă să fenteze „povara celei mai cumplite şi mai necruţătoare lupte, lupta cu sine însuşi”.

Interpretarea profesorului Mircea Dumitrescu angajează, în acelaşi timp, factori pur estetici (idiogenetici) şi factori exteriori esteticii (alogenetici). Cei din urmă sunt însă condiţionaţi de prezenţa celor dintâi, atitudinea estetică subsumând şi mobilizând, în cazul de faţă, celelalte posibile atitudini – mitic-religioasă, morală, teoretico-explicativă, interpretativ-comprehensivă etc. Expunerea mea – care nu poate şi nici nu se doreşte a fi exhaustivă – s-a limitat, aici, la o succintă evaluare filosofică a două soluţii extraestetice pe care cei mai mulţi dintre teoreticienii modernişti s-au încăpăţânat să le respingă cu superbie: legitimarea arhetipală a formelor răului (ridicarea acestora la rang de universalii) şi transferul acestor universalii din teritoriile valorizate negativ în subiectul care valorizează.

  de Mona  Mamulea