Cristi Puiu – Marfa şi banii

 

                                                           de Mircea Dumitrescu

 

Marfa şi banii, o producţie Romfilm, Studioul de Creaţie Cinematografică al Ministerului Culturii, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei, România, 2001, film prezentat la "La Quinzaines des Réalisateurs", Cannes, 2001, este cel de-al 14-lea debut din perioada "postdecembristă", la categoria lung-metraj de ficţiune pe 35 mm., avanpremieră în ziua de 3 mai 2001, la Cinemateca Română.

Până la data de 1 februarie 2002, filmul a fost distins cu următoarele premii: Premiul special al juriului şi Premiul FINDLING, Cottbus, Germania, 2001; Premiul FIPRESCI şi Premiul pentru Cea mai bună interpretare masculină (Alexandru Papadopol), Salonic, Grecia, 2001; Menţiune specială a juriului, Trieste, Italia, 2002; Premiul PROCIRET, al Asociaţiei Producătorilor de Film din Franţa, Angers, Franţa, 2002.

Autorul filmului, Cristi Puiu, s-a născut la Bucureşti, în ziua de 3 aprilie 1967. A urmat cursurile Şcolii Generale nr. 149, între anii 1973 şi 1981; între anii 1977 şi 1981, a studiat la Şcoala de Artă Plastică nr. 4, iar între anii 1981 şi 1988, la Liceul Industrial de Chimie nr. 5 din Bucureşti. În 1996, a absolvit Şcoala Superioară de Arte Vizuale din Geneva.

Este autorul următoarelor filme de ficţiune de scurt-metraj, în sistemul video, color: Interioare (1993), Nicăieri nu e ca acasă (1994), Înainte de micul dejun (1995) şi al documentarelor, în acelaşi sistem: 25.12.1995, Bucureşti, Gara de Nord (1996) şi Asylum (1998), împreună cu Andreea Păduraru.

Ambianţa filmului este cea specifică perioadei postdecembriste, numită "perioada de tranziţie". Dar această sintagmă este improprie şi, prin aceasta, derutantă, întrucât ea nu se constituie în urmarea firească, logică, a unui seism social, ci este consecinţa unei deturnări, a unei devieri, a unei mistificări. Caracterizată prin imposibilitatea de a mai folosi criterii specifice şi de a stabili ierarhii valorice, ea poartă puternica amprentă a unei prăbuşiri sufleteşti, morale şi spirituale fără precedent în istoria noastră. Haosul generalizat, iniţiat, se pare, şi întreţinut cu abilitate, instrument de manipulare, corupţia devenită deprindere cotidiană, argument şi unitate de măsură în relaţiile interumane, dintre individ şi societate, dintre individ şi instituţiile statului, mai ales, fac imposibilă conturarea, existenţa şi funcţionarea unor repere legic necesare în toate compartimentele unei colectivităţi umane, organizată într-un sistem social-politic. Corupţia ca mod de existenţă, ca unic mijloc de parvenire, ca singur[ probă pentru admitere şi promovare în "banda privilegiaţilor".

Oraşul Constanţa. Apartamentul de la parter al unui bloc cu patru sau cu zece etaje. Sau, poate, o căsuţă tradiţională, cu un singur nivel, cu un mic spaţiu pentru flori, spre stradă, şi un gard de stinghii. În spate, probabil, o grădiniţă cu câţiva pomi fructiferi, vreo două-trei brazde pentru zarzavaturi, magazia pentru lemne şi cele trebuincioase gospodăriei. La intrare, un antreu, apoi două camere, o sufragerie, o debara, baia – făcută mai târziu – şi bucătăria. Mobila, modestă, de serie, covoare ieftine, feţe de masă din plastic, viu colorate, cu variate modele, ca şi tapetul, câteva bibelouri artizanale, lustre, veioze obişnuite şi, semne ale unui oarecare confort mic burghez, telefonul şi televizorul. Este una dintre acele locuinţe construite între cele două războaie mondiale, de mărunţi funcţionari, muncitori sau mici meseriaşi, negustori care, treptat, au alcătuit o stradă din acele cartiere mărginaşe ale oraşelor de provincie. Cu nesemnificative variaţiuni arhitectonice – prea pretenţios spus –, unele, doar câteva, cu câte un etaj, se poate vorbi despre un tip de locuinţă, specific familiilor de condiţie modestă din Dobrogea, Muntenia şi Oltenia. Reparaţiile succesive, unele modernizări, câteodată, făcute, în general, de cei ai casei sau cu ajutorul unor rude – de aici, din altă parte sau de la ţară – ori al unor vecini, după principiul, atât de vechi, al întrajutorării, le-au conservat şi le-au transmis un oarecare aer de prospeţime şi intimitate, de apartenenţă la un grup social ai cărui componenţi se simt solidari prin raporturi de alianţă sau de vecinătate, prin preocupări identice, similare sau apropiate. Cu timpul, ici şi colo, s-au amenajat spaţii verzi cu câţiva arbori şi băncuţe pentru copii şi bătrâni, după 1990 asaltate, ca şi trotuarele, de maşini având cele mai variate mărci, aproape toate achiziţionate la a doua sau la a treia mână, de compatrioţii noştri numiţi, cu dispreţ, "gunoieri ai Europei", ori culese de pe la cimitirele de maşini sau din faţa unor porţi, aruncate nu din cauza unor avarii, ci pentru vârsta morală depăşită. Curând însă, o adevărată erupţie de modele noi avea să mărească, exponenţial, diferenţa dintre omul care "se descurcă" şi nemilosul parvenit. Blocurile, în general cu zece etaje, ridicate în urma demolării unor străzi întregi, cu astfel de locuinţe "la curte", ori prin locurile virane, până în ziua de 22 decembrie 1989 într-un ritm uluitor de rapid ("norma, bă!"), fără întrerupere, zi şi noapte, când toate echipele, repartizate pe judeţe, au lăsat totul baltă şi au părăsit şantierele, întorcându-se, fiecare, la casa lui, lăsând în urmă jaful, ploaia, arşiţa soarelui, zăpada, viscolul şi gerul, sunt o breşă în mentalitatea provincială, bimilenară, a unor oameni predispuşi, îndeosebi, să imite, iar nu să selecteze şi să asimileze. Dar nu acea mentalitate provincială, ca ipostază morală, spirituală, sufletească =i caracterizată de un continuu ceremonial al echilibrului, al cuminţeniei, al înţelepciunii, al sentimentului infinitului şi al veşniciei, al unor tradiţii, repere fundamentale, al unor obiceiuri, de transcenderea şi concretizarea unor nobile aspiraţii, ci acea stare de lipsit de orizont, de părăsit, de zvârlit, de marginalizat, de eşuat în automatisme, zilnic la cârciumă, la aceleaşi ore, cu aceeaşi băutură ieftină, cu aceleaşi trăncăneli despre fotbal şi, mai rar, ca o zvâcnire uimitoare de fostă inteligenţă, la un joc de table sau de şah.

Şoseaua Constanţa – Bucureşti, ca şi celelalte, de altfel, deşi cu pretenţie de "realizare modernă", nu este la nivelul "exigenţelor internaţionale". Construită în grabă, cu "economie", aflată mereu în reparaţii, pe porţiuni, în zilele de lucru este mai puţin aglomerată. Mersul la volan apare totuşi ca fiind enervant. Puţini sunt cei care conduc regulamentar, iar ceilalţi sunt prea prudenţi. Cei mai mulţi nu respectă viteza reglementată prin lege; nu semnalizează la timp ori, aşa, de-ai dracului, semnalizează aiurea sau nu semnalizează deloc, pur şi simplu depăşesc imprevizibil, fac fel de fel de fiţe, uite la dobitocul ăla, sau trag brusc pe dreapta. Şi, fără întrerupere, claxonări, apostrofări, înjurături, ameninţări, vorbe în răspăr şi de batjocură, la care se mai adaugă spaţiul, atât de restrâns, al maşinii şi căldura zilelor de vară. Şirurile de copaci, de-a dreapta şi de-a stânga, întrerupte, sfârtecate din loc în loc, parcă de paloşul unui voinic năzdrăvan, câte o pădurice cu câteva chioşcuri de alimentaţie publică şi acelaşi restaurant, un rudiment, o caricatură, cu grătarul încins şi vinul standard, pus la gheaţă, uneori şi câte un taraf sau vreun amărât chinuind o vioară dezacordată şi aşteptând mila trecătorilor ori a unor localnici, clienţi de fiecare zi, la o oră anume, câte o fântână ridicată de un bun creştin, întru pomenirea celor morţi şi răcorirea celor vii, vreo căruţă cu doi cai, cu capetele plecate, uşor legănate de tropotul monoton al copitelor, arătare din altă eră, maşinile, de atâtea forme şi culori, cele mai multe fiind modele de prin anii '80-'90, alergând încolo sau încoace, strecurarea, cu viteză micşorată prin sate şi comune, ori scurtăturile fac, cât de cât, mai suportabilă goana spre CAPITALĂ, această Metropolă a Răului, acest "oraş al prăbuşirilor", acest Babilon, această Sodomă, această Gomoră, această Utopie, această Antiutopie, acest fost Picior al Parisului, această cea mai mare mahala a ţării, a Europei, această imensă hazna, acest canal colector al tuturor mizeriilor de pretutindeni, la care se adaugă – cele mai infecte – propriile noastre mizerii. Câteva poduri suspendate, benzinăriile, într-adevăr moderne, un echipaj de poliţie, făcând un control de rutină, intrarea în "stazione termini", prin bariera dinspre Urziceni, arterele supraaglomerate, chioşcuri, magazine, cât vezi cu ochii, blocuri, apoi destinaţia, o casă de pe strada Agricultori nr. 16, o stradă liniştită, în fundul curţii, apărată de un grilaj metalic şi un sistem interfon. Între timp, căci destinatarul nu era acasă ori nu trebuia să se arate încă, o raită prin bazar, pentru aprovizionare şi unele cumpărături.

Bazarul, o îngrămădire de tarabe, la dreapta şi la stânga unor înguste căi de acces. Aproape toate la fel, din tablă, cu spaţii dedesubt, pentru depozitarea mărfurilor în timpul nopţii, încărcate cu cârlige şi bare pentru expunere, cât mai la vedere, a celor aflate spre vânzare. La unele se găsesc aproape din toate câte ceva, altele însă cu un profil mai restrâns ori specializat, îmbrăcăminte, galanterie de damă, de bărbaţi, încălţăminte bărbătească şi de damă, menaj, chimicale, electrice, fierărie, feronerie, manufactură, parfumerie, drogherie, chiar şi produse farmaceutice, alimentare etc., cele mai multe provenind din Turcia şi din ţările arabe, rareori din ţările occidentale. O invazie de Kitsch-uri, un neobosit canal de dejecţie, periferia lumii a treia spre a patra, o prioritate românească, cea mai convingătoare expresie a protocronismului ponto-euxino-danubio-carpatin. Preţurile, deşi variate, nu depăşesc un oarecare nivel de diferenţiere, urmare a unei înţelegeri tacite între patroni care, unii, îşi permit totuşi angajarea unor vânzători sau vânzătoare, plătiţi la "mica înţelegere", impusă de patroni. Clienţii, ca şi "privatizaţii", speră să cumpere la preţuri cât mai convenabile, ceilalţi nădăjduiesc să câştige ceva, şi toţi trăiesc în speranţa uşurării unei existenţe precare, de azi pe mâine, şi a câtorva zile petrecute undeva, unde-o fi, numai să fie câţiva mici, pe lângă cele aduse de acasă, şi o "berică" rece. Pe toţi îi uneşte parcă o relaţie de complicitate, o forfotă continuă, un murmur monoton, spart, din când în când, de câte o apostrofare, de vreun protest platonic, de-un ţipăt, sau strigarea repetată a unui nume. O atmosferă de "poartă a Orientului", încercare de revenire la o tradiţie pitorească, eşuată în mizerie morală, în meschinărie şi deriziune. O colcăială halucinantă, o lume suprarealistă.

Şi drumul înapoi, după-amiază spre seară, simetric, văzut din altă perspectivă – la ducere dinspre dreapta, la întoarcere dinspre stânga –, părând ceva mai altfel.

În locuinţa din Constanţa, stă familia Mitică şi Cati, cu fiul lor, Ovidiu. Cândva, tovarăşul Mitică, apoi, prin plafonarea condiţiei sociale, nea Mitică, iar acum, domnul Mitică. Pe lângă profesiunea măruntă, la care se adăugau, probabil, şi nişte sarcini pe linie de "utece", de "partid", de "sindicat" sau de "odus", Mitică a priceput rapid că nu-i bine să stai "la curul calului" sau "în faţa şefului". Tăcut, ascultător, strecurându-se ca o umbră, deşi, cândva, la o şedinţă, a primit sarcina să ia cuvântul privind economiile ce se pot face, de către "tovarăşele secretare", recondiţionând foile de indigo prin trecerea rapidă a celor consumate prin faţa unor flăcări, şi-a conservat, intacte, micile slăbiciuni, un Kent pe ascuns, o ţuică, o bere, o partidă de table, un şeptic, nelipsit de la meciurile de fotbal, după buzunar, pe stadion sau în faţa televizorului, moţăind, morfolind în mâna stângă o plăcintă făcută de "tovarăşa Cati", iar în mâna dreaptă, ţinând strâns, sticla cu ce-a mai rămas. Simbol al unui "neam de rândaşi" (Mihail Andricu), vorbeşte cât mai puţin şi priveşte numai în lături sau în jos ("Să trăiţi, dom' Marcel. Vă rog să intraţi. Intraţi. Greu... Greu."). Rareori are câte o pâlpâire cerebrală, parcă încercând să recupereze resturile unei aspiraţii din tinereţe, la replica lui dom' Marcel ("Trebuile se fac organizat."), adăugând: "=i cu cap". Dar imediat recade în vegetal ("Sau trimit pe tata, tot nu face nimic." – Ovidiu).

Soţia, şi ea, cândva "tovarăşa Cati", apoi, prin eroziune, "tanti Cati", iar acum, printr-o regăsire a formulelor de adresare, de politeţe, odinioară cartea de vizită a oricui, "doamna Katy". Frumoasă, altădată, căci nu există femeie urâtă, ci numai bărbat care nu ştie să privească ("Mă Iţic, mă, nu fi prost; ia uită-te la Raşela; ai văzut tu femeie să poarte cocoaşa cu atâta eleganţă?"), încrezătoare, veselă şi energică, şi-a lăsat, cu fiecare an, în patul conjugal sau în pătuţul copilului, câte ceva din aceste calităţi, la şedinţele de "uteceu", de "ufedereu", de "odus", de "sindicat" sau/şi de "partid, adică de "pecere". Privatizarea a revigorat-o, cât de cât. Modestul "butic", o depreciere prin devierea de sens a ceea ce în Franţa înseamnă "magazin mic şi luxos, cu mărfuri, în general, de serie mică" (DEX), iar la noi "chioşc", "dugheană", dispus legal sau nu pe oriunde, satisface iluzia unei libertăţi de mişcare, iluzia de a fi independent şi cu o oarecare stare. Se vede, ea ţine cheile de peste tot, ştie unde se află şi cel mai mic lucru. Trecută de cincizeci de ani, a obosit, dar nu-i scapă nimic, de la grija pentru unicul copil ("Când vă întoarceţi?... N-ai mâncat nimic. Să nu depăşeşti... Ţi-e foame, mămică?... Ai vrea nişte salată?... Dacă mai vrei, îţi pui singur.") la aprovizionare ("Dacă te duci, mamă, îţi dau şi eu o listă cu ce-mi trebuie pentru butic... Mi-ai cumpărat şi mie ce te-am rugat?"). Ea de mult nu mai mănâncă, doar gustă, pe apucate, iar seara, tot ce mai doreşte este să se culce ("Mă duc să mă culc. Mor de oboseală... Pe-aici a fost nişte călduri. De-aia, poate, sunt aşa de obosită. Noapte bună."). O singură satisfacţie o mai înviorează, venirea şi plecarea clienţilor, cele câteva cuvinte pe care le mai schimbă cu ei. Prin ei, păstrează un ultim contact cu lumea, cu câte un eveniment mai important, cu câte o întâmplare mai demnă de aflat şi de ţinut minte ("Daţi-mi coca-cola... şi două sticle de jumătate de ulei... spirt."). Diminutivele, altădată expresie spontană, dar venind din străfundul fiinţei ei, a raporturilor de iubire, de dragoste pentru soţ şi copil, le foloseşte acum doar pentru a comunica clienţilor, cu o tresărire de emoţie, convertită într-o pornire de posesiune, contravaloarea în lei – aflaţi într-o rapidă devalorizare, de la o zi la alta – a cumpărăturilor făcute. De aceea nici nu dă pe datorie ("Cui îi dai pe datorie/Nu-ţi mai intră-n prăvălie."). Doamna (coana) Katy, trădându-şi clasa şi scumpele idealuri de egalitate, de omogenizare, trăieşte, ca atâţia, suspecta iluzie a capitalizării ("47.500 de leuţi."). Instinctele ei materne au un alt obiect. Un întreg edificiu de clişee, de locuri comune, de sintagme fetişizate, de lozinci s-a năruit. Pornirea ancestrală de posesiune, de acumulare, înăbuşită de mirajul unui paradis ipotetic, a irumpt cu o putere nebănuită. Un fel de "restructurare" (perestroika) a mentalităţilor, a comportamentelor, dar pe acelaşi fundal de servilism, de pulverizare a oricărei urme de personalitate ("săru'mâna").

Domnul Mitică şi Doamna Katy sunt, cu siguranţă, rudele cele mai sărace ale unor foşti activişti de partid, securişti sau miliţieni, de sindicat, ori rezerva de slugi a vreunei case sau, poate, rezerva de votanţi a partidului de guvernământ.

Ovidiu, parcă în amintirea celui exilat la "Pontus Euxinus", unicul lor fiu, având în jur de douăzeci şi cinci de ani, a părăsit facultatea după doi ani. Petrecând, probabil, serile şi nopţile într-un cerc restrâns de prieteni, făcându-şi fel de fel de planuri, stimulat de nesperatele vremuri de a putea alege, doarme până este trezit de ai lui, parcă păstrându-şi puterea pentru ceea ce avea să vină ("Dacă îţi spun că în patru-cinci săptămâni m-am mutat."). Şi tocmai bătaia destinului a fost aceea care l-a trezit din letargie, primind oferta unui transport, cu propria-i maşină, deocamdată o Dacie, de la Constanţa la Bucureşti ("Şase pachete de substanţe medicamentoase... farmaceutice." – dom' Marcel). La început nedumerit, abia sculat din somn, apoi bănuitor ("Ce fel de substanţe medicamentoase?... Aveţi şi actele de însoţire?"), luându-l şi pe Vali, un bun prieten care, la rândul lui, îşi luase prietena, deşi cel care îl angajase, domnu' Marcel, îi interzisese, acceptă, în fine propunerea, de altfel o "afacere" destul de atrăgătoare ("Ia aici o mie de parai, o mie la întoarcere." – domnu' Marcel). Ovidiu, ca şi ceilalţi din generaţia lui, "generaţia anilor '90", a ceea ce se pretinde a fi fost o "revoluţie", o "generaţie pierdută", din instinct, din intuiţie, înţelege specificul momentului: visele, înaltele aspiraţii nu mai au nici un rost, ele nu duc nicăieri sau, dacă duc, doar la marginalizare, la izolare; singurul drum care se pare că promite ceva este cel al spiritului practic, al pragmatismului, căpătuiala, parvenirea cu orice preţ, un drum sub auspiciile propoziţiunii lui Niccolo Machiavelli, "Scopul scuză mijloacele", acest enunţ vestit, concentrat şi interpretat în contrasens cu intenţiile autorului, preluat fără discernământ şi târât prin istorie până la monstruozitate. Asumându-şi, la condiţia şi la nivelul de înţelegere a datelor favorabile, dar şi nefavorabile, ale conjuncturii, încearcă şi reuşeşte să le pună pe acestea de acord cu spiritul său practic, aflat în stare latentă sau căpătat deodată. Acţionează rapid ("Vii? Da? Dacă nu vii până la zece, nu te mai aştept... Nu iei pe nimeni!"), dar, în direcţia bine conturată a unui plan de cât mai apropiată perspectivă ("Vând... Îmi iau un chioşc... Angajez vânzătoare, contabilă. Pe tine te iau şofer."). Disciplinat ("Da, dom' Marcel. Am ieşit din Constanţa. De vreo cinci-zece minute."), supus în raporturile cu cel care îl angajează ("Am greşit, dom' Marcel. Recunosc, am greşit, dom' Marcel."), devine autoritar şi sever cu cei care depind sau încep să depindă de el ("Nu spăla. Nu ţi-am spus să nu speli, bă?!... Închide şi tu motoru' ăla!... Beti, dacă rămâi, nu faci, nu cobori, nu umbli în geantă, nu faci nimic, auzi?... Nu ţi-am spus să nu ieşi din maşină?... Ce-aveţi în capul ăla?... Căcat?... Tu ştii sau nu ştii de ce te-am lăsat aici să ai grijă?... Şi tu te-ai dus în pula mea, la îngheţată."), apoi, cu aceiaşi, conciliant ("Când ajungem, veniţi, bă, la mine. Mama face ceva... Spune, bă, vrei ceva special?"). Ovidiu, un caracter slab totuşi, oscilant, un temperament basculant, dispus pentru orice compromis, are, uneori, răbufniri de revoltă pe fundalul unei evaluări corecte a profitului şi a pierderilor, dar şi a riscurilor ("Deci cine sunt ăştia?... Am spus, îmi bag pielea în saramură pentru două mii de parai. Nu mai vorbesc de telefon."). De o inteligenţă obişnuită, neinstruită, convertită în îndeletniciri ocazionale, cu o largă deschidere spre imitaţie, spre adaptare, Ovidiu priveşte cu umor, cu ironie, lumea care va dispărea în curând, civilizaţia tradiţională ("Du-te, ţărane, că ai cu ce."), apostrofând un localnic care se târa pe asfalt, printre maşini, cu căruţa lui veche, sau pe alţii, tot de la volan, din mers, admonestându-i verbal ("Ia uită-te... Extraordinar, dă-te la o parte."), raportându-se cu o admiraţie uşor persiflantă la "lumea nouă", la civilizaţia modernă ("Bă, ce de hârtoape. Mă uit la asfaltul ăsta ca la Dumnezeu. Bun venit la civilizaţie."). Relaţiile cu autorităţile, aici cu poliţia, le înţelege aşa cum ele îi apar, dominate de voluntarism, de complicitate şi corupţie ("Mergem la Bucureşti să facem aprovizionare... Te duci, dai şpagă... 250..."), ambele părţi ştiind că deasupra lor, între ei, se întinde o imensă şi impenetrabilă plasă de interese, a puterii şi a slujitorilor ei, cuprinzând tot neamul, întreaga ţară. Şi Ovidiu are o zvâcnire de luciditate, vede, într-o străfulgerare, hăurile spre care este împins ("Dom' Marcel, eu am vorbit cu Vali să nu mai facem transporturi de-astea.").

Vali, de aceeaşi vârstă cu Ovidiu, provenind şi el dintr-o familie modestă, complexat de neterminarea studiilor ("Bine c-ai făcut tu zece clase."), înţelege lumea în care îi e dat să trăiască, vremurile şi locul ce i se cuvine. Dar "lumea în care îi este dat să trăiască", la fel ca şi în cazul lui Ovidiu sau al celorlalţi, este o expresie folosită drept scuză, drept alibi, pentru comoditatea, pentru lipsa de voinţă şi de putere, puterea de a se desprinde de ea. Este vorba despre acea fatalitate devenită obiect de trăncăneală, chiar teoretizată, îmbunătăţită şi cosmetizată de "filosofi", dar care nu este, în definitiv, altceva decât expresia unui imens gol spiritual, a unei paralizante lipse de forţă, forţa de a reacţiona, de a se bucura de o demnitate, de o libertate câştigate, iar nu oferite sau, şi mai rău, cerşite, împrejurări în care acestea se anulează În comportamentul său, purtând încă semnele unei bune creşteri, după un cod tradiţional, respectul pentru cei mai în vârstă fiind esenţial, încă viu în clasele de jos ("Sărut mâna, doamnă Cati. Sărut mâna, mamaie."), Vali pare cu totul altul în anturajul de băieţi şi fete din cartier. Neîncadrat în muncă, ciupeşte câte ceva de la părinţi sau pândeşte ocazia unui câştig bănesc fără efort. Deocamdată este încurcat cu una ("Ai terminat cu Leni?... Şi asta? – Ovidiu; "Asta e din Medgidia."), şi tocmai această altă legătură sentimentală pare să-i trădeze o oarecare labilitate a caracterului, un gust pentru aventurile mărunte, pentru revoltele mimate, pentru micile orgolii ("Gata, că-mi bag piciorul în el de Bucureşti.").

Beti este una dintre acele tinere şterse, fără trecut, fără prezent, fără viitor, dispuse, fără mofturi, să meargă oriunde, cu oricine, pentru o călătorie gratuită, o masă la un restaurant sau o atenţie care să-i facă plăcere, iar dacă nu-i face, tot e bine că a primit ceva, o îngheţată, o broşă, o pungă din plastic cu model exotic.

Printr-o inflaţie de termeni, toţi concretizând o ancestrală pornire spre slugărnicie, spre supuşenie (iar biserica creştin-ortodoxă română are o mare vină insuflând poporenilor această stare, iar nu acea smerenie, vibraţie a unei înalte trăiri întru spiritualitate), dom' Marcel este dom' Marcel, dar putea fi stăpânul, boierul sau, mai recent, şefu', tovarăşu', necealnicu' şi chiar bosu'. Provenind, probabil, din nomenclatura locală de partid ("pecere"), din securitate, din miliţie sau din justiţie, poate chiar din armată ori din acea rezervă anonimă a viitoarei lumi interlope, el este numai un fir din nenumăratele care pot duce, pe ocolite şi misterioase căi, în bârlogul puterii, unele dintre infinitele ochiuri din care este ţesută invizibila plasă în care se zbat, "prinse", neamul, ţara. La început amabil ("Sărut mâinile, doamnă Katy... Bună dimineaţa, domnule Mitică."), deodată scurt, autoritar, arogant, fără menajamente, spune scopul venirii, de altfel ştiut ("Maxim până la două, pachetele trebuie să ajungă... conduci continuu până la destinaţie... Ia o coală de hârtie şi scrie ce ţi-am spus... Ia o coală A4 şi scrie frumos."), nelăsând nici un dubiu în ceea ce priveşte hotărârea de a folosi, după bunul plac, noua verigă ("Domnule Mitică, du-te şi mata la bucătărie. Bea o cafea. Relaxează-te... Ai predat geanta?... Dumneata, liber... Terminaţi, bă, confesiunile."), numai una dintr-o reţea a crimei organizate, a economiei subterane.

Personajele sugerează două generaţii, a maturilor – părinţii lui Ovidiu, dom' Marcel şi complicii lui – şi a tinerilor, trio-ul Ovidiu – Virgil (Vali) – Beti. Între ele, nu există un conflict de idei, de concepţii, de viziune, de idealuri, ci to\i, deşi clar stratificaţi social, sunt omogenizaţi printr-un singur scop, căpătuiala şi, de aici, prin apartenenţa la un imens conglomerat uman de dimensiuni naţionale, având evidente legături cu indivizi sau grupuri de indivizi din afara ţării sau cu unii demnitari ai unor instituţii sau administraţii statale. Cu solide tradiţii în variate şi foarte eficiente modalităţi de organizare în reţele ilegale, apoi trecând la un sistem socio-politic legalizat, dar nelegitim, ei au coborât din nou în subteran, devenind slujitorii şi complicii unei puteri, de asemenea, nelegitime. În definitiv, este foarte greu să putem afla dacă puterea nelegitimă manipulează pe cei din subteran sau dacă, nu cumva, grupuri de interese, din umbră, şi-au creat toate pârghiile necesare, specifice unui stat de drept, pe care le folosesc cu vădită eficienţă numai pentru propriile interese. Falsul accident, de fapt asasinarea unor concurenţi (prin urmare există grupuri de interese) ai grupului condus de dom' Marcel nu exclude, ci, dimpotrivă, confirmă apariţia, între acestea, a unor conflicte, a unor confruntări sângeroase. O alcătuire statală nefirească, anormală, în care locuitorii sunt împărţiţi în două categorii bine distincte şi antagonice, călăi şi victime. O alcătuire statală aberantă, în numele unei utopii seducătoare, dar irealizabile, cea comunistă, a nivelării, a omogenizării, a egalităţii în sărăcie, deoarece nu ţine seamă de o lege fundamentală a naturii, inegalitatea dintre oameni, popoare, naţiuni şi rase, care se continuă cu o altă utopie, de asemenea aberantă, în cazul nostru, a aparentei promovări a valorilor, a inegalităţii în bogăţie, a "capitalismului sălbatic". Ambele utopii, în fond, sunt cele două faţete ale unei utopii negative, ale unei antiutopii. Şi ambele utopii negative, prefigurând un rai îndepărtat, atemporal şi aspaţial, de unde şi înfăţişarea mistico-religioasă, mesianică. O superbă mască ascunzând un chip hidos, schimonosit de o boală incurabilă. De la începuturile lumii, ne învârtim în acelaşi cerc vicios: un rai îndepărtat – societatea comunistă – şi un rai imediat, palpabil – societatea de consum, prezentând aceeaşi contradicţie de fond, între fetişizarea lucrurilor, a obiectelor, şi sărăcirea sufletească, morală, spirituală.

Şi iarăşi, în cazul nostru, ca, de altfel, şi în al altora, în conjuncturi istorice cât de cât asemănătoare ("Să nu mă întrebi cum am făcut primul milion de dolari, dar, după aceea, mă poţi întreba de fiecare cent."), urmaşii lui dom' Marcel şi ai tuturor celorlalţi, cuprinşi în mecanismele puterii, această "tagmă de jefuitori", după consolidarea lor economică, financiară şi politică, după închegarea unei clase de privilegiaţi, în fond aceeaşi, dar acum în altă conjunctură istorică, se vor întoarce, poate, la valorile pierdute, uitate sau trădate, regăsindu-şi reperele fundamentale şi definitorii, adică identitatea.

Cu mutra lor de înfipţi şi "dăştepţi", de şmecheri şi descurcăreţi, amabili şi politicoşi, nu din ipocrizie, ci din băşcălie ("O zi bună!"), aparent binevoitori şi naivi, dar necruţători şi fără scrupule, "oameni de afaceri" cu mentalitate de tarabagii, găinari cu ifose de mafioţi, trăgători de "ţepe" şi de "tunuri", stăpâni proveniţi aproape fără excepţie din rezervele inepuizabile ale "partidului unic", astăzi într-o ilegalitate sui generis, având la cheremul lor pe ceilalţi, milogii, hămesiţii şi calicii, rudele sărace, din cealaltă rezerv[ de cadre, gloata anonimă; aşa-zişii revoluţionari, cu acte în regulă, la vremea respectivă, cu certificate înmânate de aniversări ori falsificate cu dibăcie, dinupăturicii şi tănasescatiii, miticii, caţavencii şi tipăteştii, farfuridii şi brânzoveneştii, miţele, ziţele şi zoiţicele, care astăzi ne par suportabili, chiar simpatici, printr-un monstruos capriciu al naturii au proliferat, descendenţii lor, respingători şi odioşi, lăţindu-se peste ţară, peste neam, asemenea unei imense caracatiţe.

O speranţă, în acest proces complex, contradictoriu, sunt cei care, în orice împrejurare, continuă să creeze valori artistice, ştiinţifice, culturale şi, prin ele, repere morale, spirituale, să construiască şi să propună ierarhii valorice, scări axiologice.

Filmul lui Cristi Puiu, cu o deosebit de expresivă culoare locală, în toate compartimentele – ambianţe, împrejurări, personaje –,  gesturile, comportamentele, limbajul lor, niciodată vulgar (ceea ce pare a fi vulgar, indecent, obscen, fiind convertit în elemente estetice, în acte poetice), cu o notaţie spontană, directă, exactă, minuţioasă, aproape documentaristică, se construieşte din interior, fluent şi dezinvolt în monotonia lui sacadată, ca o metaforă a eşecului, a ratării, a deriziunii, a unei ţări a nimănui, a unui neam fără identitate. Un neam lipsit de cultul muncii şi al valorilor, confundând neputinţa cu toleranţa, incapacitatea de a discerne cu omenia, smerenia creştină cu supuşenia comodă, pentru toate neînţelegerile, înfrângerile şi renunţările născocind o precară filosofie a fatalităţii, un sistem paralizant de capcane, de scuze şi alibiuri; un neam care n-a atins niciodată măreţia; un neam care poartă, de la începuturi, semnele corcirii, blestemul capului plecat, al făcutului cu ochiul, al lovirii la gleznă şi al tragerii pe sfoară, al lui "o mână spală pe alta şi amândouă obrazul", al lui "lasă-mă să te las", al lui "ce să-i faci?", al lui "asta e", al lui "lasă, bă", al lui "ei, şi?", al lui "ce-o fi o fi", al lui "doamne-ajută!", al lui "dă, doamne!", al lui "săru' mâna", al lui "hi, hi, hi" şi "ha, ha, ha", al lui "uite popa, nu e popa", al lui "cu curu-n două luntre", al lui "să mă pupe-n cur", al lui "ia mai dă-i în mă-sa!", al lui "jumi-juma", al lui "mişmaş", al lui "ce vrei, bă!", al lui "ce să bagă?" şi-al lui "ce să dă?", al lui "bă, nenorocitule, ştii tu cine-s eu?", al lui "bă, bulangiule!", al lui "te-aranjez eu!" şi-al lui "ţi-o coc eu!", al lui "să moară capra vecinului" şi-al lui "să moară vecinul, dar să-mi rămână capra lui", al lui "aşa vrea muşchii mei", al lui "gata, se face!", al lui "te-am pupat", al lui "hai sictir!", al lui “mă descurc” şi-al lui “supravieţuiesc”, al lui "capu' plecat sabia nu-l taie" şi aşa mai departe. Un neam din rândurile căruia, rareori, asemenea unui nufăr din mocirlă, răsare un caracter puternic, o înaltă inteligenţă, o neîntinată conştiinţă, un talent roditor, ca semn al ispăşirii, al unei jertfe primite, al iertării. Ne-ar trebui nu "o tiranie ca-n Rusia" (I. L. Caragiale) sau un imens "bici", care să lovească fără milă, zi şi noapte (Emil Cioran), nici un Vlad Ţepeş (deşi, pentru început, ar fi atât de necesar!), ci un mănunchi de asceţi care, mereu împrospătat, din generaţie în generaţie, născocind negândite, nesimţite şi nerostite legi pentru secolele care vin, să treacă la un lucid program de primenire, de purificare a neamului, căci, iată, se apropie "Judecata de apoi" a oamenilor şi a popoarelor. Dar, înainte de toate, adevărul integral, adevărul şi numai adevărul: "Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face liberi" (Vechiul Testament); "Adevărul supără pe om" (zicală populară); "Cu oricâte jertfe, în mijlocul oricâtor ruine, trebuie implementat semnul adevărului" (Titu Maiorescu); "Unde vei găsi cuvântul ce exprimă adevărul?" (Mihai Eminescu); "În vremuri ale înşelătoriei universale, a spune adevărul este un act revoluţionar" (George Orwell). Cu imense litere de foc, aceste cuvinte ar trebui să strălucească deasupra noastră şi, oricând, oricare dintre noi va deschide ochii, să le vadă ca pe o sfântă poruncă cerească şi ca pe o necruţătoare lege lumească. Dacă nu, alţii vor veni să rodească acest binecuvântat pământ, iar noi ne vom târî ca o imensă nevertebrată pe marile bulevarde ale lumii – dacă se vor adeveri cele spuse de un anonim german din secolul 20: "Voi, românii, ca neam, nu veţi pieri, dar nici departe nu veţi ajunge".

Maşina lui Ovidiu, cu sensul de spaţiu închis, de incintă, este simbolul României, eşuată într-o fundătură, distanţa de la Constanţa la Bucureşti sugerează un drum spre nicăieri, ca şi reîntoarcerea, iar cei trei – un trio al deriziunii – semnifică neamul românesc.

Prin demistificare, prin demolarea unor false mituri, prin folosirea unor clişee, a unor locuri comune, a Kitsch-ului, filmul consolidează o linie iniţiată de Lucian Pintilie şi continuată de Mircea Daneliuc, aceea a postmodernismului. Profund pesimist, pe aceeaşi linie cu predecesorii amintiţi, Cristi Puiu ne propune, printr-un contrast, prin tehnica catharsis-ului, o întoarcere metafizică spre lumea valorilor tradiţionale, sufleteşti, morale, spirituale, religioase, la păşirea pe un drum al salvării, prin asumarea vinei şi a responsabilităţii, prin suferinţă, solidaritate şi iubire. Este, de fapt, mecanismul oricărei opere de artă, de oriunde şi de oricând, care, prin sugestii, sensuri şi semnificaţii, propune finalizarea receptării prin pătrunderea în infrastructură, prin folosirea formei doar în sensul descifrării fondului.

Cu ton de filipică, de blestem, aparent simplist, dar atât de bogat, filmul lui Cristi Puiu ne apare ca un ceremonial iniţiatic. Ca un tată înţelept, care-şi duce fiul şi-l prăvale cu capul în cea mai puturoasă hazna, spre a-i trezi, pentru eternitate, repulsia, dezgustul pentru cele mai rele, sau ca Vergiliu, care-l ia de mână pe Dante, purtându-l prin Infern, infernul românesc, prin Purgatoriu, purgatoriul românesc, pentru a-i arăta rătăcirile şi caznele omului, ne îmbrânceşte în abisul propriilor noastre mizerii, pentru ca, de acolo, să ne înălţăm mai puri şi mai generoşi.

Plecând de la un remarcabil scenariu, scris de Răzvan Rădulescu împreună cu regizorul, stăpânind şi folosind cu inspiraţie datele limbajului cinematografic, de reţinut scenografia, costumele, imaginea, mişcările de aparat care desenează stări afective, morale, psihologice, deruta, instabilitatea, incertitudinea, lipsa de orizont, dialogurile, banda sonoră, toate foarte bine articulate şi armonizate, finalizate într-o operă de artă cinematografică de o tulburătoare şi răscolitoare putere de evocare şi transfigurare artistică, poetică, operă radiografie, operă protestatară, operă avertisment, operă de investigare a inconştientului nostru colectiv şi individual, operă de conştiinţă, antitradiţională şi anticonvenţională, debutul lui Cristi Puiu poate fi considerat cel mai valoros şi cel mai promiţător debut după evenimentele din decembrie 1989.

Pe aceeaşi linie cu Lucian Pintilie şi Mircea Daneliuc, regizorul consolidează o estetică a urâtului, având similitudini, pe plan european, cu mişcarea Free Cinema, cu Noul val britanic, cu Generaţia anilor '90, prin excelenţă postmodernistă.