TAKE IONESCU
un mare democrat, un mare
european
"Când
e vorba să-ţi împlineşti datoria,
nu
începi cu socoteli.
Îţi scrutezi mintea şi inima
şi
porneşti."
Take
Ionescu
de
Marius Dobrin
Cuvânt
explicativ
Recent
revista "22" a publicat în serial un studiu desepre cultura
politică a intelectualilor români semnat de doamna Alina Mungiu. M-am
bucurat de această idee dar repede am simţit sentimentul de
neîmplinire pentru că din nou focalizarea s-a făcut excesiv pe
interbelic şi tot ce a urmat celui de-al doilea război mondial.
Perioada făuririi
României moderne, a Vechiului Regat, este în continuare neglijată în
analiza politică şi referinţele sunt destul de timide. Desigur
că s-au scris cărţi despre acel timp, despre acei oameni, desigur
că studiile de specialitate au acoperit acest segment dar eu mă
gândesc la percepţia comună a omului obişnuit, la mentalul
colectiv şi mai ales la recursul în politica partidelor pentru
soluţii comparate din epoci diferite dar nu neapărat esenţial
diferite, mai ales în situaţia de reconstrucţie fundamentală de
după 1989.
Din
întâmplare am găsit o monografie dedicată lui Take Ionescu şi am
considerat oportun să promovez acest nume important din galeria omenilor
de stat români, numit de cel nu atât de darnic în amabilităţi,
Clemenceau drept "marele eruopean", pe drept cuvânt, fiind o
ilustră figură pe scena internaţională înainte de
mediatizatul Titulescu.
Dincolo
de simpatia pentru politica unui partid sau a altuia, dincolo de elogierea sau
negarea unor atitudini ale unor oameni politici, e important de înţeles
mecanismul de administrare publică, de funcţionare a unor
instituţii ale democraţiei implementate în Vechiul Regat în pas cu
evoluţia din întreaga Europă. Poate e greu să privim în
urmă fără apăsarea reziduală a tendinţelor de
pervertire a percepţiei noastre de către ideologia comunistă,
dar dacă mergem la original cu înţelegere vom putea găsi
referinţe viabile dincolo de amprenta temporalităţii. Poate
că anumite nuanţe de acum peste o sută de ani azi au
căpătat alte conotaţii datorită exceselor tragice ale
conflagraţiilor istorice. Poate. Dar mai ales să nu ne
lăsăm înşelaţi de culorile vii ale limbajului acelui timp,
de patima depusă pentru luptele politice de impunere a unei soluţii
sau a alteia. În judecata noastră trebuie să avem în vedere
alternativa şi comparaţia cu alte ţări din jur sau aiurea.
Dar
cel mai bine este să
lăsăm să vorbească mărturiile. Cât mai multe şi
mai diverse încât să putem obţine o imagine cât mai apropiată de
adevăr a ceea ce s-a întâmplat aici şi ne poate servi de fundament în
demersul nostru de azi.
În
cele ce urmează vreau să vă redau detalii despre Take Ionescu
asa cum le-am citit în monografia semnată de Constantin XENI, scrisă la 1932 şi reeditată la Editura Profil, Bucureşti, 1999,
redactor Liliana Scarlat. Reproduc din paginile sale şi vă invit
mai ales la o lectură completă a cărţii.
Xeni a fost deputat conservator,
conservator-democrat şi, apoi, liberal, ministru al Muncii şi
Ocrotirilor Sociale în guvernul condus de Take Ionescu (1921-1922) şi
ministru de stat în cabinetul Gh. Tătărescu (1940). A trăit
între 1878 şi 1963 având numele de familie Zender. Adversar al
mişcării legionare, în 1940 a fost silit să se autoexileze în Elveţia.
Aici şi-a redactat paginile memorialistice, în care sunt cuprinse ample
evocari ale unor personalităţi marcante ale vieţii politice
româneşti, în preajma cărora s-a aflat mulţi ani. (Din Magazin
istoric care a publicat fragmente din acest evocări)
Monografia
despre care vorbim este scrisă pe un ton admirativ şi poate fi
bănuită de subiectivism, dar este un unghi de focalizare necesar.
Am adăugat la finalul acestui text câteva adrese de
internet unde se găsesc referinţe despre omul politic român în
documente şi mărturii din mediile europene.
Şi nu în ultimul rând e de subliniat cât de firesc vine
un citat din Take Ionescu rostit de Regele Mihai acum câţiva ani când
şi-a încheiat discursul amintind cuvintele acestuia: "Să năzuim a ajunge mai sus decât ceea ce suntem, dar
să nu uităm ceea ce am fost şi să nu calomniem ceea ce
suntem. Aşa să ne ajute Dumnezeu!"
Un om
S-a născut ca al
doilea fiu, din patru, cu numele Dimitrie G. Ioan, la 13/25 octombrie 1858 la
Ploieşti. Tatăl, Ghiţă, era negustor activ dar care a
cunoscut falimentul în urma recesiunii de după o epidemie de holeră
ce a sărăcit oraşul. A mers mai departe şi s-a stabilit în
Bucureşti cu gând să ia cu contract de la primăria oraşului
Giurgiu dreptul de a percepe taxele de accize. A făcut un împrumut la un
bancher, a muncit din greu, ajutat şi de soţia sa, Eufrosina, încât a
reuşit să prospere, să devină peste ani propietar de case
şi de moşii. Cucoana Frosa, al cărei bunic era originar din
Macedonia, se înrudea cu Ion Heliade Rădulescu, prilej de mândrie pentru
viitorul om politic. Micul Take va merge la şcoala primară de la
vârsta de 5 ani remarcându-se prin sârguinţă şi cuminţenie.
De altfel şi la liceul “Sf.Sava” a intrat prin concurs de bursier
clasându-se întâiul. Şi aşa a fost mereu. În catalogul liceului s-a
petrecut schimbarea numelui de familie din Ioan în Ionescu. În cursul superior
a reuşit să scoată o foaie literară intitulată
“Revista Tinerimei” şi a fost vârsta preocupărilor literare. În 1875,
în preajma bacalaureatului, după ce a făcut două clase într-un
an, a publicat versuri şi nuvele în calitate de colaborator la “Revista
Junimei”.
Xine
scoate în evidenţă o nuvelă despre care declară că
dovedeşte natura înnăscută a puterii lui vizionare. Pentru
că în această nuvelă intitulată “Spiritele” îşi
închipuie că a murit şi a reînviat în anul 3000, urmând a întâlni un
om pe nume Aru care îi dă explicaţiile de rigoare, prilej pentru
adolescentul Take să îşi expună câteva crezuri şi
proiecţii pentru viitor: “România şi-a redobândit teritoriul ei
natural... în virtutea dreptului naţionalităţilor..” apelând la
un Tribunal Internaţional,
instituţie creată de regimul sincerităţii care a început la
anul 2500. Pe lângă alte utopii autorul ajunge la ideea că
graniţele au dispărut şi nu mai există decât o vastă “Confederaţie a genului uman, iar
limbile s-au unificat într-una singură, cu sintaxă şi reguli
simple de tot, dar aceasta numai pentru uzul obişnuit. Limbile vechi
naţionale au fost însă păstrate cu sfinţenie.”
Deşi utopia lui prevedea şi desfiinţarea partidelor politice
totuşi la întrebarea lui despre idealul comunist prin nivelarea tuturor,
acel personaj Aru îi răspunde: “Asta
este o monstruoasă producţie a voastră, a trecutului. Comunismul
nu înseamnă libertate; înseamnă tiranie şi anarhie în numele
libertăţii. Tablou înfiorător pe care civilizaţia de azi îl
repudiază.” Şi meditaţia sa finală este: “Oricum ar fi
însă viitorul, e mai bine să fim jucăria iluziilor decât sclavii
tristei realităţi”, cuvinte ce ponderate pot fi un bun motto unei
atitudini de acţiune pozitivă. Această nuvelă joacă
şi un alt rol. Într-un eseu intitulat “La réception de Gérard de Nerval en Roumanie (1855-1943)”,
Michel Wattremez
aminteşte nuvela pentru că eroul principal descoperă dragostea
unei focoase brunete şi justificarea tânărului autor este că
şi Gerard Nerval se îndrăgostise de Regina din Saba, semn pentru
eseist că la 1875 opera scriitorului francez era binecunoscută în România.
Pentru că afacerile cu
accizele merseseră bine, Ghiţă Ioan îşi permite
să-şi trimită şi al doilea copil să studieze la Paris
asigurându-i lunar 15 napoleoni de aur. Prilej de amuzante amintiri ulterioare
când la terminarea fiecărei vacanţe tânărul Take primea la
plecare câte un fişic de bani din partea tatălui său descoperind
de fiecare dată câte o monedă lipsă până ce într-un an
petrecându-şi vacanţa în călătorie a cerut banii prin
poştă astfel încât nu a mai putut fi păcălit. La Paris a
locuit în cartierul studenţesc, strada Bonaparte nr 72, timp de 6 ani.
Acolo a legat prietenii de-o viaţă cu viitoare
personalităţi ale societăţii româneşti : Gr.
Andronescu, C.Dissescu, C.Arion, Al. Djuvara, în aceeaşi perioadă
fiind la Paris şi Al. Marghiloman. Studentul Take a fost strălucit la
învăţătură, avid de cultură şi tot mai preocupat
de probleme ale societăţii timpului, în special de soarta românilor
aflaţi încă pe teritorii diverse.Prima lui conferinţă
publică dintr-o sală discretă s-a numit
"Naţionalităţile din Austro-Ungaria", prilej de
a primi repede porecla ce-l va însoţi toată viaţa, "Tăkiţă gură de aur".
La Paris o va întâlni pe cea care îi va
deveni soţie, o englezoaică pe nume Bessie Richards, cu păr
blond şi ochi albaştri, pe care a cunoscut-o cântând la pian o
bucată de Chopin la un concert de binefacere. Cu perseverenţă a
câştigat inima fetei şi acceptul mamei acesteia, doar pe
părinţii săi nu a reuşit să-i mulţumească,
aceştia făcându-şi alte planuri ce aveau în vedere situţia
materială şi poziţia socială din ţară. Xeni
notează că după ce a consultat articolele din codul civil despre
consimţământul ascendenţilor şi din Dreptul
internaţional cu privire la căsătoriile din
străinătate, a plecat în Anglia unde la 13 noiembrie 1881, la Brighton
şi respectiv la 19 noiembrie la Londra în biserica greco-ortodoxă din
Londra, a desăvârşit unirea cu aceea care îi era dragă.
Alegerea
soţiei a fost un semn că el a acţionat cu inima şi a
căutat totdeauna să îşi împlinească în chip cinstit
visurile cele mai dragi. Iar modul în care s-a căsătorit avea să
îl evoce peste ani ca pe o mărturisire de credinţă :
"...în momentul unic al vieţii, în care se pot căpăta
relaţii sau avere, eu m-am mulţumit să nu câştig decât
fericire ; şi mi-am zis că dacă am ajuns aici, unde sunt,
trebuie să fie ceva în mine, şi am avut încredere."
Bessie l-a urmat în Bucureşti
şi i-a fost apropae în toată cariera sa. A îndrăgit locurile
acestea tot aşa cum şi Take a apreciat fiecare vizită pe care a
făcut-o în Anglia. În 1897 a cumpărat o casă prin licitaţie
publică pe strada Costa-Foru, devenită mai târziu strada Atena. A
renovat-o în stil francez. A fost loc de pelerinaj pentru toţi care îl
căutau cu solicitări, cu prietenie sau cu probleme de orice
natură. Îşi cumpărase la Sinaia o casă de vacanţă
pe care a botezat-o Vila Negoiul, loc de refugiu pentru studiu şi
meditaţie, loc îndrăgit şi de soţia sa
Din
nefericire ea a avut un destin tragic, murind la o vârstă nu atât de
înaintată în urma unui accident de călărie. Ultimii săi
trei ani de viaţă Take i-a petrecut alături de a doua sa
soţie, Adina Olmazu.
Cât
priveşte studiile de la Paris, teza sa de doctorat s-a intitulat "La
recherche de la paternité naturelle", lucrare ce poate fi găsită
azi la o căutare pe Internet, al cărei manuscris l-a păstrat
legat şi pe a cărui primă pagină se afla dedicaţia
către Bessie. La revenirea în ţară, pe primele sale
cărţi de vizită a fost sfătuit de prietenul său
Costică Dissescu să treacă numele ce îl va face celebru pentru
totdeauna, Take Ionescu. doctor în drept al facultăţii din Paris.
Soseşte în ţară exact în timpul serbărilor prilejuite de
ridicarea la rang de regat a României. Dintr-o dată el intră nu doar
în Barou ca să îşi practice meseria dar şi în vâltoarea
politicii acelui timp de edificare a României moderne. Se şi lansează
în polemica iscată de propunerea de reformă în justiţie
iniţiată de C.A. Rosetti care a propus eligibilitatea
magistraţilor.
Xeni evocă pe larg începuturile de
muncă pentru Take Ionescu şi soţi asa, cu numeroase procese
şi câştigarea încrederii oamenilor, cu modestia traiului lor, cu
încrederea în viitor. Şi-a făcut meseria cu perseverenţă
şi se subliniază minuţiozitatea cu care îşi pregătea
pledoariile, sinceritatea cu care prezenta cazurile, elocinţa sa fermecătoare
dar mai ales faptul că nu accepta decât cazurile fondate. Îl preocupa
moralitatea magistraţilor şi incertitudinea unor soluţii
judecătoreşti. Lansase butada că orice împricinat are dreptul
să-şi blesteme judecătorii douăzeci şi patru de ore...
dar nu mai mult.
Şi-a
exercitat şi calitatea de jurnalist inclusiv înfiinţând propriul
ziar, "La Liberté", enunţând profesiunea de credinţă:
"Vom fi un organ liberal şi democrat, căci credem că
democraţia a devenit stăpâna naţiunii române".
De
la 26 de ani a început să susţină o serie de conferinţe pe
diverse teme de la tribuna Ateneului, conferinţe publice după cum era
obiceiul timpului, modalitate de răspândire a diferitelor idei, a
dezbaterilor.
Un
om politic
Repede
a devenit cunoscut încât într-o bună zi Ion Brătianu, pe atunci
prim-ministru, l-a întâlnit pe stradă şi l-a invitat să discute
din dorinţa de a promova oamenii de valoare în partidul său. Şi
totuşi prima lor discuţie s-a datorat mai degrabă
rugăminţilor familiei de a-şi ajuta fratele pedepsit la
şcoala militară şi pentru care el intervine la Brătianu.
Take însă, deşi era înclinat spre un partid burghez şi liberal
decât unul boieresc, a aşteptat perioada de framântări ale primului.
Atras de ideile generoase ale lui Rosetti începe mai degrabă o activitate
jurnalistică şi colaborează la "Românul". În alegerile
din 1884 este votat de către colegiul al III-lea de Ilfov şi astfel
începe cariera parlamentară, de data asta cu maturitate mai degrabă
atras de moderaţia lui Brătianu decât de extremismul lui Rosetti. Şi
tot ca un debut de generaţie, Brătianu promovează în
politică şi alţi tineri întorşi de la studii din
Occident : Dissescu, Arion, Djuvara, Marghiloman. Take a ţinut
să precizeze : " vă închipuiţi că noi ne-am
însurat atunci cu păcatele dv ?... De către toţi ni s-a
promis solemn o eră nouă, ni s-a promis regenerarea partidului.
Şi aşa am primit. Şi am primit fără condiţii,
fără cereri, fără promisiuni." La 4 decembrie 1884 a
rostit primul său discurs parlamentar, ca delegat al tinerilor
intraţi de curând în Cameră, la cea dintâi dezbatere asupra
răspunsului la Mesajul Tronului. S-a pronunţat categoric în favoarea
capitalului străin : "Nu trebuie să ne impresioneze
dacă unii străini se vor îmbogăţi. Ei vor pleca dar
industriile rămân." Iar despre preconizatul vot universal a rostit
fraza : "Într-o ţară ca a noastră, în care
instrucţia este încă în faşă, în care starea economică
este atât de rea, a da guvernământul numai numărului, ar fi a pune
ţara la îndemâna celui dintâi dictator norocos."
La
finalul anului 1886 părăseşte partidul liberal alături de
alţi parlamentari nemulţumiţi de politica pe care o adoptase Ion
Brătianu. E perioada coaliţiei unite care a creat o presiune ce a dus
la demisia celebrului om de stat în februarie 1888. Dar continuarea
politică nu este pe placul opoziţiei şi lupta continuă.
Take
Ionescu îşi continuă activitatea parlamentară câştigând
voturile la Craiova, ca liberal dizident iar surpriza vine de la nealegerea lui
Brătianu, cel care era ameninţat cu darea în judecată deşi
el er acela care fusese alături de Regele Carol în câştigarea
independenţei de stat. E oarecum analog cazului cancelarului german
Helmuth Kohl care şi-a văzut recunoştinţa umbrită de
acuzaţii asupra moralităţii sale politice. Ion Brătianu
moare la 4 mai 1891 iar în telegrama de condoleanţe Mihail Kogălniceanu
îl numeşte drept "cel dintâi cetăţean al
României ".
Revine
în politică în forţă când la 1891 acceptă invitaţia
venită din partea lui Lascăr Catargiu şi trece la Partidul
Conservator, direct ministru al cultelor şi instrucţiunii publice
deşi nu era deputat la acea dată. Ieşirea din
dizidenţă şi alegerea făcută şi le-a justificat
în plenul parlamentului, cu sinceritate: "...dacă am făcut acest
pas este că m-am aflat şi eu în faţa celor două căi pe
care l epoate alege un om politic: calea negaţiei şi drumul muncii...
Ţin să fiu un membru util în viaţa acestei ţări."
Timp
de 3 ani ca ministru a avut o activitate practică fecundă completând
reorganizarea instrucţiunii publice româneşti. A asigurat sistemul
inspectoratelor, a început seria clădirilor de şcoli
săteşti, a susţinut dezvoltarea învăţământului
universitar. Apoi legea monumentelor istorice dar şi cea de organizare a
bisericii pentru care a fost acuzat că fiind ateu legiferează
biserica. La care a răspuns: "Nimeni n-are dreptul să-mi
scruteze conştiinţa şi să-mi ceară aici o confesiune.
Afirm însă că urmăresc binele bisercii şi asta e
suficient."
În
ultimul deceniu al secolului XIX se focalizează interesul opiniei publice
pe eforturile comunităţii româneşti din Ardeal de a-şi
afirma drepturile comune iar în Vechiul Regat devine tot mai vizibil curentul
unionist. Guvernul conservator a susţinut financiar cu discreţie
şcolile româneşti din Ardeal şi în general se
înfiinţaseră o serie de asociaţii non-guvernamentale prin care
se asigura promovarea tendinţei de unire a tuturor românilor într-un
singur stat. Politica românească devine din ce în ce mai accentuat
naţionalistă dar în sensul pozitiv al acelui timp. Take Ionescu face
o delicată descriere a partidelor politice româneşti raportate la
suratele lor europene. A argumentat rolul marcant al conservatorismului
românesc, cu nimic mai prejos decât acela din Belgia şi Anglia, a enumerat
principalele realizări istorice în modernizarea statului român. Iar
nuanţa naţionalistă a timpului o justifică tocmai prin
racordarea la evoluţiile internaţionale prin adaptarea la
cerinţele româneşti. "Naţionalismul nu formează
caracteristica unui partid. Nu cunosc în toată Europa un singur partid
care să fie sau să se intituleze antinaţional. Democraţia
de asemenea. Democraţia şi naţionalismul sunt însuşiri
indispensabile ambelor partide ale oricărui stat cu instituţii
democratice". Interesant cum el vorbeşte de sistemul cu două
partide puternice care alternează la putere, cum se referă constant
la Europa şi cum fundamentul este decisiv democraţia.
Naţionalismul este văzut ca o formă culturală care
asigură o conştiinţă comună pentru o comunitate
organizată ca un stat modern dincolo
de sinuozităţile istorice. Take Ionescu punctează din nou, cu o
stranie actualitate: "Dacă românii de aiurea ne sunt necesari
nouă, noi, de aici, le suntem lor indispensabili şi, de aceea
trebuie, înainte de toate, să asigurăm şi să întărim
Statul român..." Şi conchide simplu: "Această limbă,
această origine, această civilizaţie, această naţionalitate
este a noastră, alta nu primim".
Dar
naţionalismul a generat patimă şi societatea se aprinde
uşor, se divizează şi majoritatea atacurilor se îndreaptă
spre Austro-Ungaria. Take Ionescu îşi face un crez din dorinţa
entuziastă de a promova unirea cu aceia aflaţi dincolo de munţi.
De altfel ca un fapt anecdotic el a cucerit un prim petic de pâmant din Ardeal
când a finanţat amenajarea unui
drum pe Valea Mălăeştilor, deasupra Buştenilor, un drum
turistic care îi poartă numele.
Pe
măsură ce timpul trecea declaraţiile devin tot mai belicoase
şi în special Nicolae Filipescu, vârstnicul conservator, este cel care
apare mai vulcanic în a solicita o politică de revendicare
naţională decisivă. În această atitudine el s-a arătat
mulţumit de susţinerea lui Take Ionescu deşi ani în urmă îl
combătuse vehement pe alte teme politice. Asemenea rivalităţi au
slăbit însă partidul conservator pe când liberalii se întăreau
din nou alipindu-şi tânărul partid socialist.
Take
Ionescu a ţinut să declare explicit într-un discurs referitor la ura
de rasă ce se vădea în anumite momente: "Ura aceasta nu poate intra în sufletul meu, căci dragostea pentru
naţiunea mea nu se alimentează din ura împotriva altor neamuri".
Când
partidul Conservator se reuneşte cu gruparea junimistă sub conducerea
lui P.P.Carp în speranţa reîntăririi, Take îşi reprimă
amărăciunea faţă de soluţia aleasă pentru a nu o
submina.
Ceea
ce până la urmă s-a întâmplat din nou din tensiuni interne
fără sfârşit.
Martie
1907 a însemnat izbucnirea celebrelor răscoale, atât de invocate de
duşmanii democraţiei până astăzi. Xeni notează că
ele au avut la început aparenţa unor mişcări antisemite pentru
că drept ţinte erau unii arendaşi evrei din nordul Moldovei.
Treptat mişcarea s-a extins în restul ţării cu un pronunţat
caracter social explicat prin lipsa de pământ suficient şi mai ales
regimul contractelor agricole care, după cum scrie autorul,
"eternizau mizeria". Ministrul de interne G.Gr.Cantacuzino a tratat
cu superficialitate primele semnale ale răzmeriţei şi a dat
ordin prefectului să reprime "cu energie, dar cu blândeţe".
Liberalii din opoziţie întreţin starea de revoltă şi
acuzele lor sunt dure. Ionel Brătianu acuză guvernul că n-a
ocrotit pe ţărani printr-o lege împotriva trusturilor de arendare.
Take Ionescu a sfătuit pe rege să cheme la guvernare liberalii pentru
că altfel conservatorii nu ar fi putut rezolva criza cu adevărat. El
şi-a reafirmat mai vechea sa idee a unei bănci agrare care să
ofere posibilitatea ţăranilor să cumpere pământ mai
uşor şi treptat să echilibreze distribuţia
proprietăţilor agricole.
În
parlamentul majoritar conservator el s-a ridicat primul spre a propune
susţinerea guvernului liberal, dincolo de credinţele politice, pentru
a depăşi cu bine criza. Prim-ministrul Sturdza a venit la el şi
i-a întins mâna: "Nu ne-am cunoscut. Ziua de azi mi-a dovedit că
printre cei dintâi patrioţi ai ţării eşti dumneata.
Răscoala este reprimată de către ministrul de război,
generalul Averescu dar a rămas în continuare lupta politică
marcată de evenimente. În Partidul Conservator se amplificase o criză
veche şi principalele grupuri nu reuşeau să se coaguleze, nu se
impunea un şef acceptat de toţi. Take Ionescu a refuzat propunerea de
a prelua conducerea partidului în acel moment: "Nu vreau să adaug o
revoluţie de serai la nenorocirile războiului civil care
îndoliază ţara. Nimeni n-ar mai crede în sinceritatea atitudinii mele
dacă aş consimţi să trag foloase personale din
situaţia pe care am creat-o."
Parlamentul
liberal ce a urmat a votat legea învoielilor agricole cuprinzând principiul
minimului de salariu şi al maximului de arendă, instituind o comisie
mixtă regională care să formeze preţurile muncii pe trei
ani în urmă. Take Ionescu combate acest principiu care i se pare a se
opune legii cererii şi a ofertei. A doua mare reformă a fost aceea a
islazurilor comunale create pentru păşunatul vitelor, impusă ca
o servitute asupra proprietăţilor particulare. Conservatorii s-au
opus considerând-o ca un atac la ideea de proprietate garantată prin
Constituţie. S-a convenit până la urmă ideea de
vânzare-cumpărare de bună voie între proprietari şi obştile
săteşti dar realizarea practică a fost greoaie împotmolindu-se
la stabilirea preţurilor. S-a înfiinţat apoi Casa Rurală cu
scopul de a cumpăra moşii şi a le revinde în loturi de câte 5
hectare la ţărani.
Ianuarie
1908 a însemnat un moment important în viaţa politică a
ţării prin consituirea Partidului Conservator-Democrat. În urma unei
maşinaţiuni din clubul conservator prin care s-a încercat eliminarea
din funcţiile de conducere a celor apropiaţi vederilor takiste,
după ani de controverse şi malversaţiuni, s-a umplut paharul.
Take Ionescu a meditat îndelung şi a decis să facă un pas
decisiv, de mare răspundere. A făcut apel "la ţara
conservatoare şi, pe deasupra ei, la conştiinţa
naţională". "Am adânca mea convingere că România are
nevoie de un partid conservator, democratic în compoziţia sa, progresist
în tendinţele sale dar reprezentând cu fermitate ideile de conservare socială.
Acest partid trebuie să fie puternic pentru a forma contraponderea
faţă de stânga, care în mod fatal şi după mersul lucrurilor
va merge din ce în ce spre
stânga." A justificat astfel titulatura partidului: "...n-am inventat
nici cuvântul, nici lucrul; încă o dovadă că e greu să
inventeze cineva în ordine politică. Cuvântul a fost inventat în Englitera
de patru oameni: Churchill, Gorst, Wolf şi Balfour când au creat
conservatorismul democrat acum 20 de ani şi mai bine." Faţă
de tendinţele socialiste a declara în parlament: "Credeţi
că nu mi-a răsărit şi mie câteodată acest soare al
ideilor socialiste? N-am nici un interes să stau împotriva acestor idei.
Dar ştiţi care e straja ce se pune la mine între dragostea de
mulţime şi doctrina socialistă? Este dragostea mea de libertate.
Când mă vor convinge socialiştii că pot împăca aceste
două noţiuni: organizarea socialistă a omenirii cu
menţinerea libertăţii, mă înscriu, domnilor, în partidul
socialist".
A
muncit mult ca să pună bazele noului partid, atrăgând vechi
oameni de la conservatori şi alţii atraşi de suflul nou în
politica românească. Demagogia era pentru el cea mai josnică dintre
acţiunile politice. Numai că în presa partidului său întâlnim
destule astfel de entuziasme ce pot fi etichetate de populiste şi greu de
transpus în practică la timpul respectiv.
În
această campanie politică se angrenează şi marele Caragiale
care rosteşte prin ţară numeroase discursuri de susţinere a
noului partid care se aruncă în lupta electorală şi are de la
început fulminante succese. "Ridic toastul acesta lui Take Ionescu, nu
pentru că este şeful partidului; şefi anu a luat-o el,
i-aţi dat-o voi. Gloria o dă viitorul, reputaţiunea i-a dat-o
trecutul. În sănătatea lui de om de inimă, care îmi permite mie,
mie literat, să stau alături de el la o aşa
manifestaţiune" -Ploieşti, 9 martie 1908. [I.L. Caragiale,
"Moftul român", Editura Moldova, Iaşi, 1991,p344]
După
război revine la Bucureşti cu ideea formării unui partid
democrat şi pentru asta adresează ţării un manifest în care
arată înfăptuirile partidului conservator în chestiunea agrară
(vânzarea moşiilor statului către ţărani, expropierea
moşiilor de mână moartă), apoi conlucrarea cu liberalii pentru
reforma electrorală. "Fără a renega nimic din trecutul lui
glorios, partidul conservator pune temelia partidului democrat". El
propune unificarea vieţii de stat a celor patru Românii, descentralizarea
administrativă şi inamovibilitatea ei, autonomia bisericii şi
egalitatea cultelor, protecţia muncii şi multe altele.
Un om de stat
Pentru
modul de gândire şi acţiune politică trebuie să notăm
şi deschiderile lui spre lume, de la soţia sa englezoaică
şi vizitele curente în ţara ei, până la vacanţele în
Elveţia. Într-o conversaţie cu Tisza şi-a destăinuit ideea:
"Eu părăsesc ţara mea de trei ori pe an, plec în Apus
şi consider aceste călătorii ca pe o necesitate de igienă
intelectuală."
Începe
să-l preocupe politica externă şi la 1903 publică un
articol ce viza atitudinea Bulgariei faţă de noi. A fost mereu cu
gândul la românii macedoneni şi la 1905, profitând de o
călătorie la Constantinopol, a dorit să depună un memoriu
către sultan prin care cerea recunoaşterea oficială a
naţionalităţii cuţo-vlahilor. Refuzul iniţial de a fi
primit de sultan l-a determinat ca şi el la rândul său să refuze
decoraţia turcă ce i se pregătise şi gestul său a fost
eficient, până la urmă, cu presiunea întregului guvern, cererea a
fost acceptată.
În
1912 intră din nou în guvern de data asta alături de Titu Maiorescu
împărtăşind politica externă. Împreună au condus cu
abilitate politica interesului nostru naţional pentru acel moment dar mai
ales pentru perspectivă. Sunt anii crizei balcanice în care România ajucat
un rol important dovedindu-se o putere locală şi afirmându-se pe plan
internaţional.
Take Ionescu discută cu
preşedintele camerei bulgare, Daneff: "Ştiţi foarte bine
că noi românii suntem în ostilitate morală cu ungurii. Nu vreau
să fie şi cu Bulgaria în vrăjmăşie ca într-un
cleşte. La rândul nostru vă dăm marele avantaj de a nu mai avea
ca vecini nici Rusia şi nici Austria, ci numai popoare mici. Dacă
n-am avea Dobrogea ar fi în interesul dv să ne-o daţi. Asta n-ar fi
suficient. De-a lungul Dunării şi îndeosebi în jurul Vidinului este o
populaţie de 80.000 români iar în Macedonia, Bulgaria va încorpora un şi
mai important număr de-ai noştri. România e în drept să
pretindă o compensaţie. Ea cere posibilitatea de a putea apăra
efectiv graniţa Dobrogei. Fără a preciza o nouă
frontieră pe care o pretindem, sunt gata s-o fac dacă ne
înţelegm în principiu." Dar Daneff şi în general
guvernanţii Bulgariei au jucat fără sinceritate, cu
aroganţă şi tot ce a însemnat războiul balcanic a dovedit
netemeinicia acţiunilor acestora, cu implicaţii nedorite şi
pentru ceilalţi actori din peninsulă. România a gestionat bine
această criză, cu fermitate şi siguranţă de sine, cu
acţiuni diplomatice bine gândite şi o forţă militară
promptă şi decisivă.
De
pe atunci deja Take Ionescu se înţelesese cu tânărul Brătianu pe
chestiunile mari ale ţării, pentru prefacerile uriaşe ce se
prefigurau în viitorul imediat, chiar dacă aparent ei se vor lupta
politic.
Pătrunzând
în problematica politicii europene Take Ionescu se desfăşoară cu
altă anvergură, mult mai în elementul său. Cu plăcere se
dedică relaţiilor internaţionale, inclusiv unor relaţii
personale cu marii oameni de stat europeni încât ajunge firesc egalul lor iar
pentru rolul jucat de el în vâltoarea primului război mondial şi a
urmărilor sale care au desenat noua configuraţie europeană este
citat în numeroase documente şi mărturii de la un colţ la
altul al continentului. De la Balfour
şi Clemenceau, cel care i-a acordat celebra apreciere de "mare
european", până la Troţki sau junii turci, trecând prin cehi,
sârbi, unguri şi germani.
Multă mulţumire a avut Take
Ionescu din partea grecilor pentru rolul jucat de el cu înţelepciune în
conflictul balcanic. Cu ministrul grec Venizelos a avut o relaţie
personală amicală care a dat roade. Xeni detaliază momentele în
care pacea turco-greacă ajunsese în impas şi Venizelos l-a invitat pe
Take să facă proiectata vizită în Grecia cât mai curând. În
noiembrie 1913 el pleacă la Atena cu acordul regelui Carol I În capitala
Turciei s-a întâlnit cu Talaat-Bey, ministru de interne şi cel mai
important om politic al imperiului, cel mai occidental din regimul junilor
turci şi din discuţiile sincere dintre ei a propus chiar ca ministrul
român să fie arbitru. Sosirea la Atena a fost triumfală, cu membrii
guvernului ieşiţi în întâmpinare, cu o mulţiume de oameni, cu
primirea imediată la rege. Cu abilitate şi ingeniozitate a
reuşit ca într-o săptămână să-i facă pe cei doi
reprezentanţi să semneze înţelegerea. Take primeşte în
scris mulţumirile Greciei, municipalitatea îi acordă titlul de
cetăţean de onoare al Atenei, universitatea pe cel de doctor honors
causa, oraşul a cunoscut iluminaţie timp de trei zile. După
vizitarea antichităţilor a plecat spre casă în onorul trupelor
şi cu salve de tun. Mai târziu, după semnarea trataului sultanul l-a
primit în audienţă spre a-i mulţumi pentru efortul său care
l-a adus şi în situaţia de a fi în pericol datorită unui atentat
pus la cale de bulgari dar dejucat de un român macedonean. Acasă
primăria bucureşteană a schimbat numele străzii lui din
Costa-Foru în Atena iar peste câteva săptămâni din capitala Greciei a
primit o reproducere în piatră a basoreliefului Minervei pe care a zidit-o
în peretele de la intrarea în casă. Iar când după moarte parlamentul
român a decis să-i aşeze bustul în sala de şedinţe a
Adunării, Venizelos a trimis un bloc de marmură de Paros.
La
izbucnirea războiului Take Ionescu a avut din nou o viziune
profetică: război de cinci ani, intrarea Americii şi a Japoniei,
încrederea fără nici un dubiu în victoria aliaţilor şi
întregirea României cu oamenii ei aflaţi în afara Vechiului Regat. "Şi vom vedea şi alte lucruri
mari. Vom vedea multe tronuri prăbuşindu-se; vom vedea născând
atotputernicia Americii; vom vedea preponderenţa rasei anglo-saxone, vom
vedea omenirea făcând un mare pas spre stânga, socialismul
revoluţionar."
De
la celebrul Consiliu de Coroană din 3 august 1914 amânat de regele Carol I
până la întoarcerea în ţară a lui Take Ionescu, până la
intrarea în război a României, el a militat consecvent şi cu fervoare
pentru alăturarea noastră aliaţilor în ideea cuceririi
Ardealului. România era într-o neutralitate oficială dar tensionată
de nerăbdarea de a intra în luptă pentru un ideal. Patimile se
aprinseseră şi erau întreţinute din interior ca şi din
exterior, din cele două părţi care ne solicitau sprijinul
promiţându-ne una sau alta. Balanţa a înclinat mai mult spre dorinta
de a avea Ardealul faţă de Basarabia. Brătianu a negociat
îndelung participarea noastră în război şi a obţinut
maximum ce putea obţine, de la Ardeal şi până la Banatul
românesc pe care din păcate ulterior nu l-am mai putut primi aşa cum
fusese negociat. Despre alegerea României în acel război se pot comenta
multe, nu trebui uitat apelul lui Constantin Stere care ştia durerea din
Basarabia. Dar după tot chinul războiului, cu durere şi cu
şansă, la limită, România a reuşit să se
desăvârşească. Take Ionescu a plecat în refugiu la Iaşi iar
de acolo, când ocupaţia germană devenea învingătoare şi se
pregătea semnarea tratatului de pace care ne punea într-o dificilă
postură de învinşi, a primit permisiunea de a pleca la Paris, suportând
umilinţa de a fi huiduit la trecerea prin Ploieştii săi natali
de cei care aleseseră cealaltă cale.
La
Take Ionescu este de admirat acribia pentru litera legii, mai ales în acele
clipe. Astfel în Consiliul de Coroană a ţinut să alunge orice
urmă de reticenţă în a nu urma tratul semnat cu Austro-Ungaria
explicând că nu este casus foederis.
"Nu mă sfiesc să afirm că dacă aş socoti că
suntem legaţi prin tratat, aş cere, oricare ar putea fi
urmările, să executăm obligaţiile noastre. Ne-ar impune
acest lucru onoarea noastră. Dar repet: nu suntem nicicum
legaţi."
În
pregătirea noului chip al României la începutul anului 1917 fuseseră
elaborate marile reforme: agrară şi electorală în
înţelegerea dintre Brătianu şi Take Ionescu. Legat de chestiunea
evreiască el cere în fine o rezolvare completă, "într-un spirit
cinstit cum trebuie să facă o ţară care şi-a dat
cuvântul şi ţine să-l respecte. Nimeni şi nimic nu va putea
împiedica această reformă. Şi mai adaug: când evreii vor foi
cetăţeni ca şi noi, noi nu vrem să fie cetăţeni
cu suflet străin iar noi fraţi cu ei dar cu suflet duşman."
Din
vara anului 1917 şi până la sfârşti cei doi bărbaţi de
stat au rămas însă pe poziţii ireconciliabile.
La
Paris Take Ionescu a încercat să-şi pună în slujba
ţării tot talentul şi toate eforturile diplomatice şi de
relaţii personale. Pe măsură ce Brătianu întârzia şi
rămânea ferm pe poziţia negociată înainte de război, fiind
contracarat cu atitudinea românilor în legătură cu semnarea
păcii separate, Take încerca să proiecteze mai mult decât simpla
rezolvare a recunoaşterii unor frontiere ci şi perspectiva. Avea în
gând formarea unui bloc de
alianţă a noastră cu Serbia, Cehoslovacia, Polonia, Grecia, un
bloc care însumând 75 de milioane de cetăţeni să-şi
valorifice drepturile pe termen lung.
După
alegerile din 1920 Take Ionescu intră din nou în guvernul condus de
popularul Averescu, din nou ca ministru de externe. În cadrul unei vizite de
succes în Anglia a primit aceste măgulitoare aprecieri din partea lordului
Curzon, ministrul de externe englez: "Nu există alt om de stat în
Europa care, mulţumită cunoştinţelor şi
experienţei sale, să merite un mai mare respect şi o stimă
mai înaltă decât Excelenţa Sa."
Peste un an se năştea Mica
Înţelegere, parte din visul său. A încercat mereu să
câştige alăturarea Poloniei. Când a primit propunerea Rusiei
Sovietice de tratative preliminare pentru pace a consimţit să
trimită emisari pentru a vedea intenţiile ruseşti în vederea
recunoaşterii alipirii Basarabiei şi recuperării tezaurului.
Altfel era adversar convins al reluării raporturilor diplomatice din cauza
pericolului propagandei comuniste.Titulescu era ministru de finanţe
şi a fost crescut de Take Ionescu. După demisia guvernului Averescu
regele Ferdinand invită pe Take Ionescu să conducă dar votul de
neîncredere dat cu speranţa că va reveni mareşalul, a dus de
fapt la un guvern liberal. Take Ionescu a fost prim ministru doar două
luni. A fost ultima sa activitate politică.
Un om, o istorie
Părăsind
guvernarea, în 1922, a plecat în Italia pentru o vacanţă
necesară: "prefer spectacolul primăverii. Cine ştie câte
mai am?" A mers la Napoli. "Vedi Napoli..."
La
un restaurant de pe coastă a căzut victimă febrei tifoide de la
o stridie. Şi-a continuat drumul prin Sicilia dar repede boala s-a
instalat şi a revenit la Napoli, apoi a fost internat la Roma. Cu
toată îngrijirea dată de cei mai vestiţi medici, situaţia
lui s-a agravat. La întoarcerea de la Geneva, Ionel Brătianu a trecut pe
la Roma ca să-l vadă şi să-i recunoască deschis:
"Ai avut dreptate domnule Ionescu. Am avut prilejul să văd acum
în haosul de la Geneva de ce mare folos ne-a fost alcătuirea şi
solidaritatea Micii Înţelegeri".
Într-o
dimineată de miercuri, la ora 10, Take Ionescu a închis ochii pe veci. Era
21 iunie 1922. Vestea a căzut totuşi ca un fulger şi nu doar în
România dar şi în lume s-a adus un omagiu acestui mare om de stat.
De
la adversari politici precum Marghiloman: "Exemplarele acestea sunt rare.
E desigur primul caz când moartea unui om politic român provoacă în jurul
sicriului său o aşa largă manifestare a regretelor atât în
ţară cât şi în străinătate." Sau I.G. Duca, în
numele liberalilor: "Cu el dispare
un întreg capitol din viaţa României contemporane. De aceea am convingerea
că atunci când zgomotul luptelor de azi va înceta, când patimile legate de
ele se vor stinge, ceasul judecăţii nepărtinitoare va suna
triumfător pentru Take Ionescu".
"E
imposibil a enumera materiile ce rând pe rând le-a aprofundat: ar fi a face
însăşi nomenclatura parlamentului în decurs de patruzeci de
ani." M.Pherekyde
Apoi
capete încooronate, preşedintele Franţei, miniştri şi
oameni de stat europeni au trimis mesaje de omagiere. Au fost funeralii
naţionale. Trenul mortuar pornit din Roma a fost salutat la graniţa
sârbă de oficialii guvernului iugoslav şi ca
recunoştinţă aceluia care a prezidat logodna dintre regele
Alexandru şi prinţesa Marioara. Pe teritoriul românesc în fiecare
gară au fost manifestări spontane iar la apropierea de Bucureşti
mecanicii zecilor de locomotive din staţie au salutat cu sirenele lor.
Depus la Ateneu, sicriul înfăşurat cu tricolorul, a fost înconjurat
de flori. Regina Maria, Regele Ferdinand pe a cărui coroană se citea:
"Regele. Lui Take Ionescu amintire
recunoscătoare."
Vineri
30 iunie, sicriul urcat pe un afet de tun a fost urmat pe jos de principele
moştenitor Carol şi cele mai înalte oficialităţi până la Gara de Nord spre a parcurge
ultimul drum până la mănăstirea Sinaia unde a fost depus
lângă bradul sădit într-o noapte de Eliade Rădulescu, Tell
şi Bălcescu refugiaţi la 1848.
Ionel
Brătianu a rostit un elogiu conţinând definitiva recunoaştere:
"În făptuirea României Mari se poate
spune cu drept cuvânt: mare a fost partea
sa"
Câteva referinţe pe internet:
http://historicaltextarchive.com/bonsal/10.htm
Stephen Bonsal, "Suitors and Suppliants"
CHAPTER X, Beetle-Browed Bratianu and the Rumanians
http://www.fordham.edu/halsall/mod/1924benes1.html
Modern
History Sourcebook:
Eduard Beneš:
"The Rationale for The Little Entente", 1924
http://www.hungary.com/corvinus/lib/newce/5newce.htm
Federalist Experiments
http://www.wattremez.com/reception_nerval/junimea.htm
“La réception de Gérard de Nerval en Roumanie (1855-1943)”,
Michel Wattremez
http://csf.colorado.edu/mirrors/marxists.org/archive/trotsky/works/1922-rw/ch05.htm
Leon Trotsky's: Between Red and White
a study of some fundamental questions of
revolution, with particular reference to Georgia
(Social democracy and the wars of
intervention)
CHAPTER V "Georgia
and Wrangel"
http://www.hungary.com/corvinus/lib/wagner/wagner24.htm
PROBLEMS OF FEDERALISM IN THE DANUBIAN AREA
BELA TALBOT KARDOS
Şi desigur câteva referinţe de presă
în genul Magazinului istoric sau articole dedicate unirii de la 1918.
