proza
poezie eseuri arta film

 

 

Petre Barbu

 

DUMNEZEU BINECUVÂNTEAZĂ AMERICA

-fragment-

 

Volumul Dumnezeu binecuvântează America a primit în 1995 premiul I al Concursului Nemira, la secţiunea Purgatoriu. În curând situl http://www.revistarespiro.com va oferi cititorilor textul integral al acestui roman. Lucrarea a fost editată în primă ediţie de Editura Nemira în 1996.

 

1

Cei doi turişti polonezi, pe care-i învăţasem scăldatul în nisip, plecaseră în ultima noapte de august, achitându-şi în grabă nota de plată la hotel şi lăsându-i domnului Remus trei bancnote de câte un dolar, semn că ceea ce văzuse nu trebuia povestit. Pentru acest bacşiş dezonorant, domnul Remus ne-a povestit mâhnit tot ce văzuse: doi polonezi tăcuţi, aruncându-şi bagajele în Fiatul lor nenorocit şi plecând, fără nici un cuvânt de rămas-bun. Recepţionerul-şef ne-a arătat cele trei bancnote murdare. Nu erau false, le-a verificat şi Luiza. Apoi ne întreabă îngrijorat: “Nu cumva nu le-a plăcut mâncarea?”, dar acelaşi meniu – cartofi prăjiţi cu friptură de pui, salată de castraveţi cu oţet, citronadă şi savarine – a fost şi anul trecut. “Nu cumva n-au mai suportat confortul?”, dar în ultimii patru ani, câte o lună încheiată, cei doi polonezi suportaseră confortul singurului hotel de pe coastă, fără să reclame măcar o dată. ”Nu s-au plictisit de româncele noastre?” Nu se plictisiseră! l-a asigurat Luiza. “Nu cumva…” presimţeam că întrebările recepţionerului-şef vor degenera în supoziţii aberante: ”…i-aţi jefuit în timp ce se scăldau în nisip?” Sora mea l-a făcut papagal tuberculos (domnul Remus a râs) şi de atunci am renunţat să mai cercetăm cauzele misterioasei plecări a singurilor turişti străini ce-şi petreceau vacanţa pe plaja noastră. Mama a făcut curat în camera lor, fără să descopere ceva deosebit: sticle goale de votcă, două deodorante de-ale lor ce miroseau urât, un săpun rusesc nefolosit, pe care mama l-a adus acasă cu voia domnului Remus, şi multe pachete de ţigări mototolite.

        După plecarea celor doi polonezi, timp de trei zile, deşi fusese vreme frumoasă şi am fi putut să câştigăm ceva bani, n-am avut chef să ne scăldăm în nisip. Eu am citit reviste pe terasa hotelului, iar sora mea a hoinărit prin discotecile mizerabile ale oraşul nostru, împreună cu grupul de rockeri, bişniţari şi minijupiste. Cu ei a mers şi Cristina. Aventurile Luizei o enervau cel mai tare pe mama, dar nu pentru că sora mea lipsea de-acasă câte patru-cinci nopţi la rînd, oferind prilejul domnişoarei Puşa să răspândească tot felul de bârfe prin oraş. Nu aceste lucruri o enervau pe mama. În loc să-l ajutăm pe tata la culesul roşiilor, la ferma care aparţinea unei societaţi pe acţiuni şi care plătea avantajos munca zilierilor, noi preferam să pierdem timpul. Şi cum timpul înseamnă bani…Tata se întorcea în fiecare zi cu cîteva sute de lei şi trei-patru roşii mari, dosite în buzunarele salopetei. Numai tata şi mama mâncau salata de roşii. Cu banii câştigaţi, Luiza ar fi putut să-şi acopere cheltuielile de transport până la Bucureşti şi să-şi plătească pe două luni cazarea în căminul studenţesc, asta în cazul în care ar fi muncit toata vara la fermă, socotise tata şi-i amintea zilnic mamei pentru ca, la rândul ei, ea să ne spună nouă. Tata nu avea curajul să ne dezvăluie direct aceste calcule, dar de timiditatea lui vă veţi convinge mai târziu.

        Faptul că, în toamnă, sora mea se pregătea să repete anul al doilea al Facultaţii de Drept, urmare a unor probleme neclare şi asupra cărora păstra o tăcere enervantă, crease în familia noastră, fireşte, o anumită tensiune. Domnişoara Puşa era convinsă că Luiza făcea politică de stânga în facultate şi repetenţia era doar un avertisment. Mama a sfătuit-o pe sora mea, în repetate rânduri, să înceteze cu scăldatul în nisip, că pe seama acestei prostii îi ies tot felul de vorbe, să pună mâna pe carte, în curând începe şcoala, alţi bani cheltuiţi, şi trebuie să-ţi faci o diplomă, că tare greu se câştigă în ziua de azi o bucată de pâine… De obicei, Luiza îi răspundea răsturnând taburetul de bucătărie şi ţipa că s-a săturat să i se mai facă morală idioată, că nu are nevoie de intermediar (mama) pentru a înţelege vorbele unuia (tata) care ne scoate ochii pentru că ne-a crescut, ne-a trecut prin şcoli, ne-a întreţinut şi ne întreţine pe banii lui, foarte bine, o să-mi vină şi mie rândul să vă plătesc toate datoriile, pâna la ultimul leu, voi nu ne iubiţi! Pricepi? Nu ne iubiţi, încheia tranşat Luiza şi se închidea în camera ei. Mama ridica taburetul şi începea să plângă. Dincolo, în sufragerie, dormea sau se uita la televizor tata care, fireşte, auzea ţipetele fiicei sale, dar nu îndrăznea să iasă şi să-i cârpească o pereche de palme.

        - De ce există atâta răutate în casa noastră, îşi frământa mama mâinile sub prosopul de şters vase. Toată viaţa mea am vrut sa fie linişte, să fie bine…

        Aşa vorbea mama. Nu reuşeam s-o opresc. Mama pornea ca o barcă fără vâsle pe valul amintirilor, rememorând cu voce tare scene din tinereţea-i risipită în căutarea unei slujbe, bătăile încasate de la tata pe care-l spăla, îl hrănea, îl culca, îl trezea, îi umplea sufertaşul şi tata pleca la şantier, la vapoarele lui construite conform planurilor cincinale. Treizeci şi cinci de ani…cum a trecut vremea! Ştiam câte chiuretaje făcuse mama si cum fusese ameninţată: ”Dacă nu faci copii, să-ţi legi un pietroi de gât şi să te arunci în mare!” Şi ne-am născut noi. Prin bunăvoinţa domnului Remus, mama lucra la hotel cu jumătate de normă, ca femeie de serviciu. Nu avea mult de lucru. In timpul iernii, hotelul cu două etaje era închis. Vara, hotelul era ocupat doar pe jumătate şi domnul Remus o chema pe mama la începutul fiecărei săptămâni să spele lenjeria la maşina automată, să şteargă praful prin camere, să măture holurile, să spele un covor pe care vomase un client beat sau lovit de insolaţie. Tata nu fusese de acord cu acest serviciu. Domnul Remus îmi propusese şi mie un post de hamal, să descarc şi să încarc navetele cu băuturi pentru barul hotelului, dar mama s-a opus.

        Barca amintirilor eşua repede. Mama se resemna, spălând vasele din chiuvetă. Apoi, îşi lipea urechea de peretele unde era montat aragazul, să audă ce făcea Luiza. Nu se auzea nici un zgomot. Camera Luizei era aidoma uneia aparţinând căminelor de nefamilişti: pereţii tapetaţi cu afişele vedetelor preferate din muzica disco şi rock, poze decupate din Cinema şi Playboy, reclame şi abţibilduri lipite pe dulapul de haine, scrumiere murdare, uitate pe sub reviste şi cărţi răvăşite în pat, mocheta pătată de cafea, cutii de conserve şi sticle goale de Coca-Cola… Asta nu e fată, bombănea tata care nu putea să intre în cameră, pentru că într-o zi Luiza chemase un gealat din gaşca ei de rockeri, bişniţari şi minijupiste, care montase în uşă o yală solidă. Tata n-a îndrăznit să spargă uşa, deşi a înjurat-o, l-a auzit şi doamna Puşa. Mama intra de două ori pe lună, să-i facă curat. Eram singurul din familie care putea să intre aici, aveam şi cheie. De câteva ori am dormit şi în patul Luizei, dar am visat urât. Peste toată dezordinea încăperii plutea un parfum ciudat, pe care nu-l mai întâlnisem. Hainele, cărţile, papucii, până şi pieptenele surorii mele miroseau la fel, un parfum imposibil de întâlnit sau de găsit, pentru că răscolisem printre deodorante, creme, sticluţe şi nu-i descoperisem provenienţa. Şi mama îl remarcase încă de când o născuse. Nimeni din familia noastră nu mirosea ca Luiza. Dar nici ea nu ştia cum miroase.

        Dupa astfel de izbucniri violente, dacă aş fi intrat în camera Luizei aş fi trezit-o din somn (sunt sigur că se prefăcea), spunându-i că s-a purtat urât cu mama, că aşa cum sunt, ei sunt părinţii noştri, alţii nu avem, Luiza s-ar fi întors şi cu ochii închişi mi-ar fi aruncat: ”Impotentule!” Apoi şi-ar fi ascuns în pernă hohotele de râs. O singură dată îndurasem această umilinţă şi de atunci n-am mai îndrăznit să-i fac reproşuri. Luiza visase cândva să ajungă o cântăreaţă de muzică rock. Avea voce de ţipat în microfon. În ultima clasă de liceu, câştigase un concurs de interpretare, fază locală. Sărbătorisem evenimentul între noi: Luiza, Marius şi eu, pe plajă toată noaptea. Fratele meu s-a îmbătat. Eu am fumat pentru prima dată Marlboro. Şi Luiza, cherchelită, ne-a povestit, repetându-se, cum fusese: cum cântase (deşi ne numărasem printre spectatorii plătitori), ce cuvinte de felicitare îi adresase în particular preşedinta juriului, o cântareaţă celebră din Bucureşti care-şi petrecea concediul pe coasta noastră, ce flori primise de la admiratori, aplauze…Luiza adormise pe plajă.

        Cheltuise toţi banii de premiu pe ţigări şi băutură, deşi mama o sfătuise să-i pună la C.E.C. Diploma o aruncase la căldarea cu gunoi. Mama a salvat-o şi a ascuns-o în punga ei cu amintiri. După acest succes, Luiza se hotărâse să dea la Conservator, dar tata i-a spus mamei că nu va întreţine pe banii lui o artistă. Domnişoara Puşa a contestat reuşita Luizei: se culcase cu un membru al juriului, un compozitor tânăr, de mâna a doua, şi de aceea câştigase marele premiu. În acel an, Luiza n-a dat la nici o facultate. Tata spera că o va angaja la Şantierul Naval ca desenator tehnic. De la un concurs desfăşurat la Bucureşti, Luiza s-a întors cu o menţiune. Mi-a arătat diploma şi apoi a mototolit-o (mama a recuperat-o de la gunoi). După acel concurs, n-am mai auzit-o cântând sau vorbind cu însufleţire despre muzică. Domnişoara Puşa m-a oprit pe scara blocului:  ”Vezi că nu i-a mers figura acolo?” Tot de la vecina noastră am aflat că domnul Remus îi propusese Luizei să-şi facă o formaţie de rock şi să cânte în restaurantul hotelului, dar sora mea l-a refuzat. După trei ani, fără eforturi deosebite, Luiza a reuşit la Drept. În tot acest timp, sora mea a preferat aventurile cu grupul de rockeri, bişniţari şi minijupiste. Colindau discotecile, mâncau şi dormeau în vagoanele din gară, pe plajă, cântau pe stradă, în cinematografe, nu le lipseau sticlele de votcă. Astfel de experienţe se terminau fie cu bătăi între ei şi ţiganii care se dădeau la fetele din grup, fie fără nici un motiv, grupul se risipea din plictiseală.

        Cristina cânta la pian. Deşi picase de trei ori la Conservator, toată lumea era convinsă că va ajunge o stea, mai ceva ca Dan Grigore. Tatăl ei era contabil la Bancă, iar maică-sa era directoare la Abator. Cristina era curtată de mulţi băieţi. O dată, a fost pe punctul de a se mărita cu un ofiţer de marină comercială, îmi şoptise domnişoara Puşa, dar tipul a dispărut într-o catastrofă navală, un submarin britanic lovise nava logodnicului şi povestea de dragoste s-a terminat, nici doliu n-a purtat Cristinuţa!, oftase vecina noastră. Luiza şi Cristina erau bune prietene. Sora mea îi lipise poza, alb-negru, între un afiş cu Madonna şi unul cu Samantha Fox. Cristina ne trecuse pragul casei de două ori. A două oară, a făcut cunoştinţă cu Marius şi mama a servit-o cu dulceaţă de vişine.

        Dacă aş fi intrat în sufragerie, să-i spun tatălui meu că a doua zi am să merg la fermă, că n-are rost să-i reproşeze mamei, zi de zi, lucruri pe care ar putea să ni le spună direct, că vom ajunge şi noi la banul nostru, Luiza o să ajungă juristă şi o să se mărite, că Marius se descurcă şi fără noi, că nu trebuia să înlocuiască becurile de 60 de waţi din la baie, hol şi sufragerie cu becuri de lanternă, lumina lor ne afectează vederea, dacă i-aş fi spus toate acestea, tata mi-ar fi aruncat o privire grea: ”Ofticosule! Asta e casa mea!”

        Avea dreptate, era casa lui.

 

 

 

respiro©2000-2002 All rights reserved.