Vecini

                                          de Tobias Wolff

 

     Mă trezesc speriat. Soţia stă pe marginea patului meu, zgîlţîindu-mă. “Iar i-a apucat”, zice.

Mă duc la fereastră. Au toate luminile aprinse, la etaj şi la parter, ca şi cum ar avea bani de aruncat. El ţipă, ea-i răspunde urlînd, cîinele latră. Urmează o tăcere scurtă, apoi plînge copilul, sărăcuţul.

“Mai bine nu sta acolo”, zice soţia mea. “S-ar putea să te vadă”.

Zic: “O să chem poliţia”, ştiind că ea nu o să mă lase.

“Nu”, zice ea.

Se teme că ne vor otrăvi pisica dacă ne plîngem.

Alături bărbatul încă ţipă, dar nu pot să înţeleg ce spune de gălăgia pe care o fac cîinele şi copilul. Femeia rîde forţat “Ha! Ha! Ha!” şi deodată scoate un ţipăt ascuţit.

Totul se linişteşte.

“A lovit-o”, zice soţia mea. “Am simţit de parcă m-ar fi lovit pe mine”.

Alături copilul scoate un geamăt lung iar cîinele începe din nou. Bărbatul iese afară pe alee şi trînteşte uşa.

“Ai grijă”, zice soţia mea. Se aşează înapoi în patul ei şi îşi trage pătura pînă sub bărbie.

Bărbatul vorbeşte singur şi smuceşte de şliţ. În cele din urmă reuşeşte să-l deschidă şi se duce pînă lîngă gardul nostru. Este un gard din ţăruşi albi, mai mult ornamental decît altceva. N-ar putea să ţină pe cineva afară. L-am pus eu însumi şi am plantat caprifoi şi bougainvillea pe toată lungimea lui.

Soţia mea întreabă: “Ce face?”

“Şş” spun.

Se sprijină cu o mînă de gard iar cu cealaltă se duce la toaletă peste flori. Merge aşa de-a lungul gardului, nu-i scapă niciuna. Cînd termină, scutură de Florida, se închide la fermoar şi o ia înapoi, traversînd aleea. Alunecă pe pietriş, aproape să cadă, dar îşi revine şi blesteamă şi intră în casă trîntind iarăşi uşa.

Cînd mă întorc către soţie, ea e aplecată în faţă, uitîndu-se la mine. Îşi ridică sprîncenele. “Nu încă o dată”, zice.

Încuviinţez din cap.

“Numărul unu sau numărul doi?”

“Numărul unu”.

“Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru mici favoruri”, zice ea, aşezîndu-se înapoi. “Cu el şi cu cîinele este de mirare că mai reuşeşte să crească ceva acolo.”

Am citit undeva că urina umană are o aciditate mai mare decît cea animală, dar nu mai amintesc de asta. Alături femeia urlă. “Ascultă”, zic.

“Îmi părea rău de ea”, zice soţia mea. “Dar nu-mi mai pare. Nu după ce s-a întîmplat luna trecută”.

“Idem”, spun, încercînd să-mi amintesc ce s-a întîmplat luna trecută de-a făcut-o pe soţia mea să nu-i mai pară rău de femeia de alături. Nici mie nu-mi pare rău de ea, dar nici nu mi-a părut vreodata. Urlă la copilaş şi, scuzaţi-mă, dar în nici un caz nu o să compătimesc pe cineva care tratează aşa un copil. Ţipă lucruri ca: “Credeam că ţi-am spus să stai în camera ta!”  - la un copil care nu ştie încă să vorbească.

În ceea ce priveşte cum arată, bănuiesc că trebuie spus că e frumoasă. Dar n-o să dureze. Nu are o structură osoasă bună. Are un aspect moale, de parcă toată viaţa s-ar fi hrănit numai cu gogoşi şi café frapé. Are pielea albă. Copilul îi seamănă, nu că te-ai aştepta săi semene lui, negricios şi păros. Chiar şi cu cămaşa pe el îţi dai seama că e plin de păr pe tot spatele şi pe umeri, un păr gros şi elastic ca la un cîine rasa Airedale.

Acum de dincolo se aud cu toţii, plus că au dat şi combina la maxim. “De copil îmi pare rău”, spun.

Soţia mea îşi pune mîinile la urechi. “Nu mai pot suporta”, zice. Îşi ia mîinile. “Poate este ceva la televizor”. Se ridică. “Uită-te cine-i la Johnny”.

Dau drumul la televizor. Cîndva era jos, în camera de lucru, dar l-am adus aici sus acum cîţiva ani, cînd soţia mea a fost bolnavă la pat. Am avut grijă de ea eu însumi – gătit şi toate cele. Ajunsesem chiar să pot schimba cearceafurile cu ea în pat. Întotdeauna am avut de gînd să duc televizorul înapoi jos după ce soţia şi-a revenit din boală dar n-am mai ajuns s-o fac. Stă între paturile noastre, pe o măsuţă făcută de mine. Johnny îi spune ceva lui Sammy Davis, Jr. Ed McMahon e îndoit de rîs. E întotdeauna atît de bine dispus. Dacă ar fi să faci o călătorie cu adevărat lungă s-ar putea s-o nimereşti mai prost decît dacă-l iei pe Ed McMahon cu tine.

“Sammy”, zice soţia. “Cine mai este în afară de Sammy?”

Ma uit în programul de televiziune. “Unii de care n-am auzit niciodată”. Le citesc numele cu voce tare. Nici soţia mea n-a auzit de ei. Vrea să ştie ce altceva mai este. “El Dorado”, citesc. “Palpitantă poveste de aventuri despre un grup de cetăţeni în căutarea legendarului oraş de aur. Are două stele şi jumătate”.

“Cetăţeni ai cui?” întreabă soţia.

“Nu spune.”

Pînă la urmă ne uităm la film. Un orb vine într-un orăşel. Spune că a fost în El Dorado şi că va conduce o expediţie acolo pentru o cotă din cîştig. Nu poate să vadă, dar o să anunţe punctele de reper unul cîte unul, pe măsură ce înaintează. La început lumea îşi bate joc de el dar în cele din urmă toţi cetăţenii de vază se strîng şi hotărăsc să facă o încercare. Chiar la început sunt atacaţi de apaşi şi unii dintre ei vor să se întoarcă, dar de fiecare dată cînd sunt gata să o facă orbul le mai dă un reper şi-atunci merg mai departe.

Alături femeia a înebunit. Îi spune lui lucruri pe care nici o persoană n-ar trebui să le spună vreodată altei persoane. O face pe soţia mea să nu-şi găsească locul. Se uită la mine. “Pot să vin pe la tine?”, zice. “Doar în vizită?”

Dau pătura la o parte şi ea se bagă dedesubt. Patul e numai bun pentru o persoană dar amîndoi de-abia încăpem. Stăm pe o parte, eu la perete. Nu am avut intenţia, dar nu trece mult şi bătrîna Floridă mi se întăreşte. Îmi pun braţele în jurul soţiei. Îmi mişc mîinile în sus, către Munţii Stîncoşi, apoi în jos, de-a lungul Preeriei, înaintînd în direcţia sud.

“Hei!”, zice ea. “Fără geografie. Nu în noaptea asta.”

“Scuză-mă”, zic.

“Nu se poate să fiu numai în vizită?”

“Nu te mai gîndi. Am spus doar că-mi pare rău.”

Cetăţenii traversează un deşert. Tocmai au rămas fără apă şi buzele le sunt crăpate. Deşi orbul îi prevenise, cineva bea apă dintr-o fîntînă otrăvită şi moare înfiorător. În noaptea aceea, în jurul focului de tabără, ceilalţi încep să se certe. Majoritatea vor să se întoarcă acasă. “Asta nu-i o ţară pentru un alb”, zice unul, “şi dacă vreţi să ştiţi, nimeni n-a mai fost pe aici înainte”. Dar orbul descrie o bucată de aur atît de mare şi de pură încît îţi arde ochii dacă te uiţi de-a dreptul la ea. “Eu trebuie că ştiu”, zice el. Cînd termină, cetăţenii sunt tăcuţi; pleacă unul cîte unul şi se aşează pe păturile lor. Îşi pun mîinile sub cap şi se uită la stele. Un coyot urlă.

Auzind coyotul îmi aduc aminte de ce soţiei mele nu-i mai pare rău de vecină. Era într-o luni seara, cam acum vreo lună, tocmai venisem acasă de la lucru. Vecinul s-a apucat să bată cîinele, şi nu vreau să spun că să-l lovească o dată sau de două ori. L-a bătut şi a continuat să-l bată pînă cînd cîinele nici măcar nu mai avea putere să scîncească, puteai auzi cum i se spărgea vocea sărmanului animal. Ne-a întors pe dos pe amîndoi, dar mai ales pe soţia mea, care dintotdeauna a iubit animalele. În cele din urmă s-a oprit. Apoi, cîteva minute mai tîrziu, am auzit-o pe soţia mea zicînd “O!” şi m-am dus în bucătărie să văd care este problema. Stătea lîngă fereastra care dă către bucătăria vecinilor. Barbatul o pusese pe nevastă-sa cu spatele lipit de frigider. El avea un genunchi între picioarele ei şi ea avea un genunchi între picioarele lui şi se pupau, apăsat, nu doar cu buzele ci frecîndu-şi feţele una de alta, înainte şi înapoi. Pentru cîteva ore după aceea soţia mea de-abia a mai putut vorbi. Mai tîrziu a spus că n-o să-şi mai irosească simpatia pe acea femeie vreodată.

E linişte la ei. Soţia mea a adormit, iar braţul meu, care este sub capul ei, a amorţit. Îl trag afară şi deschid şi închid pumnul, gîndindu-mă dacă să o trezesc. Îmi place să dorm în patul meu iar amîndoi nu avem loc. În cele din urmă hotărăsc ca nu este nici o problemă dacă schimbăm locurile pentru o noapte.

Mă ridic şi, pentru o vreme, îmi fac de lucru cu plantele, le pun apă, le mut pe unele la fereastră, pe altele înapoi. Potrivesc coleusul, care a crescut prea înalt, şi pun bucăţile pe care le-am rupt într-un pahar cu apă, pe pervaz. La vecini toate luminile sunt stinse, în afară de cea de la fereastra dormitorului. Mă gîndesc la viaţa pe care o au şi cum o ţin aşa în continuare, pînă cînd pare că este chiar viaţa pe care au fost meniţi sa o aibă. Toată lumea zice ce lucru mare este că oamenii sunt aşa de adaptabili, dar eu nu ştiu dacă-i chiar aşa. Un prieten al meu a fost în marina militară şi mi-a spus că la Amsterdam este o întreagă parte a oraşului pe unde poţi să te plimbi şi să vezi din stradă femei care stau în camere, aşteptînd. Dacă o vrei pe una dintre ele n-ai decît să intri înăuntru şi să plăteşti, iar ea o să tragă draperiile. Asta nu-i ceva deosebit pentru olandezi. La Istambul prietenul meu a văzut pe stradă un om care ducea în spate un pian cu coadă. Lumea îl ocolea şi mergea mai departe. E îngrozitor cu ce ne putem obişnui.

Închid televizorul şi mă bag în patul soţiei. Un miros dulce şi greu se ridică din cearceafuri. La început mă ameţeşte, dar după aceea îmi place. Îmi aminteşte de gardenii.

Motivul pentru care nu mă uit la restul filmului este că deja pot să văd cum se va sfîrşi. Cetăţenii se vor omorî unii pe alţii, probabil la cîţiva metri de legendarul oraş de aur iar orbul o să ajungă acolo singur, din întîmplare, fără să ştie că a reuşit să ajungă înapoi în El Dorado.

Aş putea să scriu un film mai bun decît acesta. Filmul meu va fi despre un grup de exploratori, bărbaţi şi femei, care lasă în urmă casele şi slujbele şi familiile – tot ce cunoscuseră. Traversează marea şi naufragiază pe ţarmul unei ţări care nu este trecută pe hărţile lor. Unul dintre ei se îneacă. Un altul este atacat de un animal sălbatic şi mîncat. Dar ceilalţi vor să forţeze mai departe. Trec rîuri prin vad şi traversează un gheţar enorm în sănii trase de cîini. Le ia luni de zile. Pe gheţar rămîn fără mîncare şi, pentru un timp, se pare că se vor mînca unul pe altul. Vor rezolva în cele din urmă problema mîncînd cîinii. Asta este partea tristă a filmului.

La sfîrşit îi vedem pe exploratori dormind într-o luncă plină de flori albe. Florile sunt grele de rouă şi li se lipesc de trupuri, petale de căldăruşe, curpen alb, coroana miresii, nemţişor, iris, rută – acoperindu-i complet, făcîndu-i atît de albi încît să nu-i mai poţi distinge unul de altul, bărbat de femeie, femeie de bărbat. Soarele răsare. Ei se ridică cu braţele în sus, precum nişte copaci albi într-un tărîm în care nimeni n-a mai fost vreodată.

 

 

 

Note:

1.    Povestirea face parte din volumul de debut al autorului, In the Garden of the North American Martyrs, publicat in 1981.

2.    Traducătorul mulţumeşte domnului Felician Micle de la Grădina Botanică din Cluj şi doamnei Delia Oprea pentru ajutor.  

 

Traducere de Gabriel Prăjitură