1.    epistola a doua

2.    cîntece primitive

3.    epigrammata

 

 

 

 

epistola a doua

 

Încă Te caut, deşi urîcios de amabil întorsu-Ţi-ai obrazul

să-l spurc,

atît ca şi cum aşteptai: slab să mă vezi şi bicisnic,

ieri în sodoma atlet al nemerniciei, al beznei tulnic în gomora

de mîine.

 

încă Te caut şi urlu în cărţi după Tine, ecoul silabei nestinse-l

îngîn fără noimă, răsfir printre gene de vaier uimiri de opal;

cercînd să Te prind în contururi, ba chiar, în oarba-mi trufie,

a clipei monedă bătînd chipul Tău să-l aţin, plumb şi foc viu

în oase, topit pe gît mi-ai turnat – cum să-l numesc ?

frisonul de gînd negîndit, otrăvit talantul comerţului

dintre minte şi trup.

 

Ţi-am scris rînduri fără de număr şi Ţi-am pus întrebări

fără şir, ca un ropot de ploaie, griji mi-am făcut pentru Tine

şi nu mi-ai răspuns nici acum: în cifră, în literi, în sonuri ori

în arabescuri

cum poţi urca, fără să-ţi cadă fiinţa de-a dura, fără să-ţi pierzi

în sec înveliş de sine purtarea, colcăiala plină de sevă?

 

în schimb mi-ai dat în arendă trupul ce-l am, mi-ai dat pe mînă

scalpelul razei de soare şi foarfecul vîntului smead, mi-ai spus

să disec în străfunduri, mai adînc de umori şi ţesuturi, mai jos

de celule, în exodul atomic: ce delectare mai mare decît

să probez pe propria-mi piele grosolan incestul cunoaşterii,

(zi-i:) téologia?

 

prea bine puteai să mă laşi imbecil, să m-azvîrli hodorog

în trecerea lumii, să faci nobilissim un paznic din mine

al ùniversalei dezordini, la fel cu norodul sarcini să-mi dai:

s-alerg prin văzduh după melci, ori să-mpuşc delfinii din pom –

nestemate-aporii, infantele dulci a’ retoricii arte –

mi-ai dat să-nţeleg că pot să ajung. şi-acum încotro?

ce să fac?

 

ca buddha s-adast indolent sub smochin, sperînd la

iluminare,

ori vulgul heretic s-agit, să-mbălez cu dileme sinedriul,

pe mambrosianica să mă strecor, ca iisus, mai apoi, pe

muceda cruce?

(cui mai serveşte micul compendiu de platon ad

gustum mojici?)

în stele, ca plotin, pripoane, şi-n sufletul lumii punînd,

frîu liber să-i dau, să-mi recit înainte gematrica

bucheriţazdră?

ori poate ca moise toiagul să-nvîrt cu înfricoşare

– ce-aş mai putea să despic, decît cerul roşu-n apus,

drum să-i fac înserării, s-o las să respire lavandă-n tării,

din lanţul s-o scot, tot astfel, lipsitei de sens, faraonicei zi? –;

o dată cu mine ca ramses să-ngrop rodul lumii, din moarte făcînd

un negoţ? augustin să-l urmez în trucată de vorbe umile

mărturisire?

pe cel ce numit e profet – mahomed – să-l imit în urcare

de ceruri, tot şapte, la bază punînd, oribilă glumă,

o spadă? ca david koresh să-mi arunc copiii în flăcări,

de scrum armonie, ziduri din carne topită clădind între noi?

ca moon hymeneul să-l trec dimpreună cu mii de perechi,

în dalbe veşminte să-mbrac de minciună coruptă prostia?

şi toate acestea din simplul motiv că iraţionala, vitala

substanţă din mine-i mai tare decît a prea multor din

semenii mei?

o, cîte vieţi răvăşite, cîte minţi risipite în ceste zglobii

exerciţii de forţă!

le poţi îngăima cu băgare de seamă, dar orice faci bun

este rău pentru altul şi nu ţi se iartă; în fénomenal nu e vid,

faptele tale prin care în sine bune să fie. ce-ţi mai rămîne

decît, morala dînd la o parte, să muşti pînă nu eşti muşcat?

 

şi totuşi o greaţă.

 

n-am învăţat nici acum faimosul danţ din străbuni

– tremureska.

de secoli fug de gloria lumii şi-s beat de-ntrebări făr’răspuns,

mai beat decît fost-ai Tu însuţi de luxul deşartei, multiplei

de şapte, urgii.

ci iată: (gonacii de vînt şi) vîntul din goană nu s-au oprit

şi-odată cu el îmi vine să fug, să nu mai respir, ci să fug,

doar să fug

 

           ahasverus, eu?

 

 

 

Cîntece primitive

 

ii.

 

De cînd m-ai părăsit, Amaterasu,

număr boabe de orez.

nesfîrşite sînt holdele patriei.

 

iv.

 

Xochiquetzal să mă-nveţe, cum să o fac să mă iubească.

Şira spinării să-i frîng, să o spulber,

să o cern apoi peste cîmpuri;

Carnea să-i fierb pe altarul zeiţei

pînă va ieşi, de plăcere, negreala.

Sîngele să i-l scurg prin ciurul de aur

şi să-l dau ciutei sprintene să-l poarte prin munţi.

Ochii să-i atîrn în cactuşi ţepoşi,

lacrimile ei să fie roua bătrînilor slujitori ai pustiei.

Părul să-l ţes în covoare meşteşugite,

să le ţină de cald nevoiaşilor.

Pielea să i-o usuc şi s-o-ntind,

să fac din ea cort pentru regele meu.

 

Cînd toate acestea fi-vor împlinite,

femeia dorită va-nvăţa să dorească.

 

v.

 

Aka Zowa mă bate cu coada de bambus.

Iar n-am adus tolba plină de peşte,

nici viermi n-am cules din copaci pentru supă.

Într-un colţ ghemuit, departe de foc,

privesc fumul cum ţese înaltului straiele scumpe.

Hienele urlă în jurul colibei.

Copiii mei dorm şi visează sătui.

 

vii.

 

Se-ntunecă jarul în vatră,

ori faţa-şi întoarce rănită Miye?

Caut vreascuri de-alint.

 

 

 

Epigrammata

 

ii.

 

de lumina din ochii făţarnicei Kleobulos

mi-aduc aminte cu neconturate păreri –

ea cu zîmbetul, cu zîmbetul eu,

dinţi albi înşiram într-o salbă de-ocheade;

dar cu limba ei, vai, săruturi fierbinţi

şi minciuni laolaltă-mpărţea.

 

iv.

 

oricîte saltele-ai îngrămădi impozant pe divan,

nesăţioasă Atthis, iubirea nu va fi mai gingaşă,

nici mai duioasă atingerea amanţilor tăi,

purecii, doar, adăpost mai bogat vor găsi.

 

vii.

 

nu ţi-am spus, Prodike, că primul fir de păr alb

aduce cu sine alte plăceri? cei ce odinioară

bujorii-ţi sărutau din obraji, vor prinde acum

cu aviditate să dea peste falduri.

 

ix.

 

de cîte ori n-am încercat, obraznică Pyrrha,

în galaxia pistruilor tăi să mă pierd,

mătura de foc a părului tău să aţîţ;

ca focul, vai, iar şi iar te stingeai pîrîind

la ivirea zilei încărcate de rouă.

 

x.

 

zilele faste s-au dus, sublimă Sophia – calme şi

nebăgate în seamă – iar eu, păgubos, n-am deprins

nici acum să mă joc cu abacul, să-i pipăi pietrele

fin şlefuite, precum nu demult o făceam

cu sfîrcul tău roz.

 

xi.

 

stela de piatră te prinde bine, o! Kore,

zîmbetul ţi l-a strîns în ferme contururi –

te bucuri pesemne – cosiţa blondă se-odihneşte acum,

vîntul ştrengar n-o mai dojeneşte

primăvăratec…

 

xii.

 

dacă azi nu pot să-ţi cînt, Penelope,

e lucrarea vrajbei strînse-ntre noi.

cheamă-l pe Phemios dar, struna harnicei lire

şi coarda arcului meu pofticios de omor

nutresc aceeaşi întindere.

 

xix.

 

pe faţa Athenei, fiece rid e-o poveste de dor

consumată-n cavernele minţii. anii trec.

pas cu pas, reuşind să pătrund într-acolo,

învăţ să iubesc iubirile ei.

 

xxi.

 

coborît-am ieri în Pireu: în port

viaţa tresaltă şi-i forfotă ruptă din cer, corăbii

pleacă pe mare, pline de vin şi ulei de măsline,

altele vin încărcate de aur şi snoave din orient;

dau fuga şi eu: au sosit negustorii de sclavi

şi de sclave.

 

 

Poezii de GABRIEL H. DECUBLE