Acest e-forum s-a desfasurat în perioada 25 octombrie - 11 noiembrie 2001. Selecţia de mai jos a fost considerată semnificativă de către Redacţia Respiro. Mesajele care încep cu "Re:" constituie replici la mesajul anterior.
Ştefan Caraman : George Vasilievici şi " patetismul "  Bogdan Suceavă : " George Vasilievici a încercat pâna a sunat şi rău " Marius Ianuş: Vasilievici mi se pare un bun poet fracturist Mihail Gălăţanu : " Miza cade, ca şi la Cristian Popescu, pe întreg " Re : Adina Dabija: " Are un anumit sunet fundamental, grav, care îmi place " Re: Bogdan Suceavă : " Există o anumită ştiinţă a punerii în scenă în Emilia, şi asta nu e puţin lucru "	Paul Doru Mugur: Şapte introduceri şi o provocare Katherine Lidia Bar : Emilia ne aşează într-o stare de priveghi Re : Adina Dabija : Această Emilia este povestea mioarei, după ce ciobanul a murit Cristina Isal: " Nu aşa gândeşte o prostituată " Re: Horia Gârbea : " Emilia nu e credibilă 100% ca personaj " Mugur Grosu: 1   Gerg (poem pentru George)
Ştefan Caraman : George Vasilievici şi " patetismul " George Vasilievici este, pentru mine, o descoperire foarte nouă, dar a picat tocmai la timp pentru a-mi confirma nişte bănuieli. Una dintre aceasta - şi la care tin foarte mult - aceea că la Constanţa a apărut, în sfârşit, un grup de poeţi foarte buni şi, înainte de toate, apropiaţi stilistic. Ideea de grup reliefează (!) pentru mine o anumită stare de spirit, o anumită concentrare de forţe şi mă face întotdeauna atent. O alta bănuială, de fapt, o concluzie căreia mă tot străduiam să-i găsesc argumentele lipsă, este aceea potrivit căreia în literatura română - şi mai ales cea, hai sa-i zicem, tânără - se produce în mod vizibil o mutaţie stilistică, una care stabileşte graniţa între scriitorii generaţiei '90 şi ceea ce urmează (dar - atenţie! - nu neapărat generaţia '2000). Iar cheia, teza, esenţa acestei diferenţieri constă într-un cuvânt de care multă vreme m-am temut, dar faţă de care, astăzi, mi-am pierdut orice complex - patetismul. Generaţia '90 a apărut şi şi-a definit teritoriul mizând pe un soi de negaţie a status-ului opresiv de dinainte de 1989. Toate temele interzise atunci (dar nu neapărat şi valabile, "ofertante") au fost abordate într-un mod uneori puţin teribilist dar, presupun, corect poziţionat. Erotismul exacerbat, cinismul, refuzul ciufut al sensibilităţii, reperele (mai mult sau mai putin traductibile) ale postmodernismului şi-au găsit în anii '90 locuri favorite în aula literaturii. Şi totul pornind, se pare, de la o implicare emoţională interzisă până atunci, dintr-o negaţie (repet), ceea ce constituia, până la urmă, un foarte disimulat complex. Poeţilor Mircea Ţuglea, Mugur Grosu, George Vasilievici (şi mulţi alţii pe care nu îi cunosc încă, dar care sunt sigur că există - pâna si Ianuş, cu tot circul lui studiat şi uşor ridicol), le sunt străine astfel de complexe. Iar aceasta pe un teren emoţional general al societăţii româneşti care pare a se fi obişnuit cu "cinismul" individualităţii, al raţionalismului generat de capital, o societate care şi-a maturizat discernământul şi care revine încet-încet la intimitate, la grija faţă de propriile sentimente. Dacă m-ar interesa vreodată să declanşez, aşadar, un manifest, acesta ar fi manifestul "neo-patetismului". Dar cred că, deja, viaţa mi-a luat-o puţin înainte ".     Bogdan Suceavă : " George Vasilievici a încercat până a sunat şi rău " " Dl.Horia Gârbea a fost cel dintâi care a observat într-o cronică faptul că volumul de debut al dlui George Vasilievici este inegal. Acelaşi lucru l-au remarcat si unii referenţi, deci e remarcabil curajul editorului Adrian Rezuş de a publica acest volum într-o colecţie prestigioasă, alături de nume consacrate. Aici suntem datori sa observăm o nuanţă. Era inevitabil ca acest volum să fie inegal, şi cu cât George Vasilievici ar fi fost mai inspirat şi mai valoros - datorită mizei asumate - cu atât mai inegal ar fi fost rezultatul. Dl. George Vasilievici identifică poezia cu o cercetare a limbajului vorbit, cu o mânare din interior a realităţii. Cercetare, adică investigaţia susţinută, menită să exploreze limba ce-ar putea ivi cuvinte potrivite. E imposibil ca-n aceasta operaţiune de căutare să nu dai şi gres. Editorul a trimis în Addenda două poeme pentru care a primit probabil referate nefavorabile, dar pe care a dorit totuşi să le includă. Cred că acolo ajung limitele cercetării asumate de George Vasilievici: a încercat până a sunat şi rău. În poemul '13 povestiri', autorul caută platitudinea cu lumânarea. Fragmentul 5 sună doar astfel: " Dragoste si bucurie. " Nu e cam banal ? Dar, în fond, de unde vin aceste cuvinte banale? Cum au ajuns ele în acel context? Nu e oare supralicitarea unor expresii bombastice luate din cotidian, pe care George Vasilievici vrea sa reevalueze prin context ? În fond, poezia nu este o autostradă sigură pe care te încadrezi într-un automobil confortabil cu centura de siguranţă bine strânsă şi pe care ajungi la destinaţie. Aşa ceva e literatură de consum. Poezia autentică e un gen greu de scris, şi e greu până te convingi singur că ai ajuns unde doreai, la acea esenţă a expresivităţii dincolo de care eşti chiar tu. Când ai ajuns la destinaţie, când ştii cine eşti, când nu mai ai nimic nou de spus, drumul de poet s-a încheiat. Ori George Vasilievici e în plină căutare, e cu atât mai viu şi mai inspirat cu cât ne poate oferi totodată poeme coerente, ca Emilia, şi poeme discutabile, ca 'Gabi 78' (nu-mi place de nici un fel 'Gabi 78', mi se pare că din punct de vedere liric n-ajunge nicăieri). Înţeleg această căutare şi cred că motorul ei este atmosfera lirică propice din Constanţa de azi, pe care cred că a invocat-o dl. Ştefan Caraman. Nu în cele din urmă, a existat suspiciunea că George Vasilievici vine în literatura de azi să împlinească mitul junelui poet inspirat, de care lumea românească ar avea nevoie. Nimic mai fals. Există şi alte modele mitice. Iata de pildă debutul în volum la 47 de ani al lui Tudor Arghezi, ori imaginea poetului ideal, Lucian Blaga, trudind la traducerea lui " Faust " într-o camăruţă de administraţie la Cluj (nu vi se pare că " Faust "-ul în traducerea lui Blaga are sonoritatea " Poemelor luminii ", scrise în plin apogeu al dragostei celei mari din tinereţe?). Aşa că povestea cu mitul junelui poet cade, şi atenţia de care se bucură lucrările dlui Vasilievici acum nu se datorează sindromului La vie est ailleurs, cum am putea numi acest mit în onoarea lui Milan Kundera, care a dus ideea literară până la capăt într-o istorie celebră. Aşadar: ce se petrece aici ? În fond, despre ce scrie acest domn până ieri necunoscut nouă? Un volum inegal, conţinând un poem care a fost găsit interesant de o parte a publicului, precum şi alte încercări discutabile, care torsionează limba română în toate sensurile platitudinii şi bombasticităţii ei actuale. Poemul de forţă, cel în care se povesteşte Emilia, este despre o femeie prea devreme căzută. De vârsta Erendirei, care a ajuns să se prostitueze dintr-un capriciu al vântului, Emilia e împinsă în acest mod de viaţă de o lume care trădează umanitatea, sentimentele naturale, o lume ca un ciorchin de negi pe care eventual ipocrizia noastră ne împiedică să vedem că-i suntem contemporani, că o trăim (oricât de departe ne-am ţine). Finalul poemului e relevant: Emilia e fericită când ajunge la acel liman temporar, spitalul, în lumina şi albul căruia îşi găseşte un moment de tihnă, echivalată cu absenţa violenţei. Asta spune totul. E o cheie pentru ceva mai mult (o cheie neo-patetică, ar putea spune dl. Caraman), o proiecţie a singurului fel de ieşire pe care destinul îl oferă celor care n-au avut niciodată a alege. Poftim de scoate poezie de aici ". Marius Ianuş: Vasilievici mi se pare un bun poet fracturist " Am citit cu mare bucurie volumul lui Vasilievici. El mi se pare un bun poet fracturist (sau doar experimentalist). Mi-a plăcut mult "Poemul în care Emilia se povesteşte", în care Vasilievici reia (preia) experimentul poetului american David St. John publicat în revista Respiro, Micul Saigon, şi îl adaptează foarte bine realităţilor româneşti. E foarte interesantă această voce slab-feminină, care apare la cei doi poeţi şi extrage lirismul chiar din discursul brut, din mărturisire. Spun voce slab-feminină pentru că personajele celor doi poeţi sunt femei asuprite, "folosite". Cred că aceste poeme spun foarte mult despre felul în care se raportează bărbaţii la psihologia feminină. Şi au şi o încarcatură lirică deosebită. "  Mihail Gălăţanu : " Miza cade, ca şi la Cristian Popescu, pe întreg " " E un debut interesant, bun poate, dar nu major. George Vasilievici e înclinat către expresie - şi aici experimentează. Cartea ar fi putut avea valoare - sau mai multă valoare - dacă ar fi avut un lucru care, într-o oarecare masură, lipseşte: nu este foarte profundă. Fireşte, nu e nici totalmente lipsită de profunzime. Dar el e mai înclinat spre observaţie socială decât spre metafizic pur, autentic. Sigur, metafizicul pare astăzi, întrucâtva, depreciat. Dar nu este. Marii poeţi au o metafizică a lor - precum sunt şi mari sentimentali. Numeşte un mare poet, oricare: Nichita, Eminescu, Bacovia, Barbu chiar... Fiecare are o puternica metafizică, începând de la debut. Vine cu asta, cum s-ar spune. Chiar daca uneori e deghizată, travestită: nu importă. G.V. are o preocupare pentru cum spune lucrurile, nu pentru ce spune mai întâi. Sigur că îl interesează şi ce spune, dar pe primul plan e cum spune. Oralitatea copleşitoare, dramaturgică, exersată în primele poeme, de pildă, a mai fost practicată, e drept, la o altă scară. A practicat-o cu rezultate magistrale Es. Pop în "Ieudul fără ieşire", a practicat-o - pe scară mai redusă - şi Mazilescu. Recunosc că am practicat-o şi eu într-o carte întreagă, a doua: "Scrâşnind în pumni, cu graţie" - care e scrisa cap-coadă în oralitate excesivă: dar nu importă aici, fireşte, persoana mea. E drept, din acest motiv pot mărturisi despre fascinaţia oralităţii şi resursele ei: însă, hélas, poezia lui George Vasilievici (şi din oralitate porneşte "vina") nu are memorabilitate prea mare - şi nu are versuri-capodoperă. Miza cade, ca şi la Cristian Popescu, pe întreg. Acolo unde întregul eşuează, nu mai e nimic de salvat. Totuşi, textul lui George are o anume valoare, cota; ea e dată de o buna stăpânire a retoricii în oralitate. Dar cred că George va fi silit să iasă, după acestă carte, din macaz; altfel nu va produce valoare de primă mărime - sau cel puţin va trebui să caute o altă soluţie. Eu sunt gata să-l susţin. E o promisiune, merită. E un poet, neîndoios. Trăieşte în poezie şi suferă pentru ea. Mai târziu ar putea şi să urce. Mă refer strict la valoare ".    Re : Adina Dabija: " Are un anumit sunet fundamental, grav, care îmi place " " Contrar părerii lui Mihail Gălăţanu, eu cred că poemul Emilia are metafizică, pentru că acolo vine moartea şi pentru că există durere şi deci Dumnezeu. Si apoi, cum să cerem metafizică la un debutant de 23 de ani? Cerem talent, curaj, pe astea le are. Metafizica va veni şi ea la vremea ei. Remarcabil la poemele reuşite ale lui George Vasilievici este sinceritatea, se simte că nu "face" poezia, în ciuda tehnicii pe care o instrumentează cu dezinvoltură. De aceea l-am suspectat din primul moment că ar fi un poet adevărat, chiar dacă volumul de debut e inegal. Are un anumit sunet fundamental, grav, care îmi place".    Re: Bogdan Suceavă : " Există o anumita ştiinţă a punerii în scenă în Emilia, şi asta nu e puţin lucru " " Nu ştiu nici un poet care să fi decartat de la 23 de ani o metafizică a cărei completitudine să fi fost remarcată în epoca. Dumneavoastră ştiţi ? Era inevitabil sa nu ne retina atentia în discuţie ţi tehnica literară. Cred că şi dl.Horia Gârbea a remarcat-o în cronica lui din Cotidianul. Exista o anumita stiinta a punerii în scena în Emilia, si asta nu e putin lucru. În general asta ştiu cel mai puţin oamenii la 23 de ani. Cu toate acestea, cred că prima grijî a autorului n-a fost să năuceascî pe cititor cu tehnica, ci cu confesiunea, să aducă cititorul în starea de înţelegere a personajului (unui poem). Tehnica se subordonează acestei idei ". Paul Doru Mugur: "Emilia: 7 introduceri şi o provocare"  Prima Introducere: Apocalipsa dinspre noi 1. Ultimul Nichita o prevestea. 2. Dincoace Ioan Es Pop şi scrîşnetul de oase sparte, Mariana Marin si grimasele ei obosite, "Urletul" lui Ianuş, Piano-manul lui Caraman, partidele de poker dintre Iacob (Valentin) şi Isus (Christos), graţia de balerin(ă)/kamikaze a lui Mugur Grosu, şi bineînţeles, Nichita-zgribulit-de-frigul-fulgerător-de-repede şi prietenul Cristian Popescu. Vai, ce-ai făcut?!!!! Ai uitat-o pe emilia. Oh, da! Şi, emilia, şi George Vasilievici, of course. 3. Dincolo Mihail Gălăţanu, Simona Popescu, Mihai Ignat, Paul Vinicius şi alţii şi altii şi alţii şi. Un purgatoriu cotidian. 4. La margine, zîmbind din iarbă şi privind fix cerul şters de buretele unui nor indiferent: Şerban Foarţă, Emil Brumaru şi Ştefan Bălan. 5. Mnemotehnic de simplu: o comedie divină, un gest scurt ca o aruncare de zaruri. 6. Poezia românească contemporanaă: o cacofonie proscrisă de toate dicţionarele. Iar pe fundal un mixage din BUG Mafia, Vama Veche şi Paula Seling.  A doua introducere: Hiper-realismul be/ne-ant şi sensul artei contemporane 1. Somnul vremii, semnele vremii 2. Damien Hirst prezintă secţiuni de vaci, porci, cai, un rechin formolizat, un container plin cu muşte pe care le putem urmări în direct cum se nasc, zboară bezmetice şi apoi mor electrocutate. 3. Mona Hatoum realizează un videomontaj pornind de la propria-i endoscopie. 4. Gilber si George (nu George al nostru:) fac fotomontaje din fecale. 5. Jack Pierson filmează un bărbat must-iubindu-se. 6. Julia Scher instalează o cameră de luat vederi într-o toaletă. 7. Marc Quinn îşi recoltează timp de trei luni sînge şi apoi îşi sculptează din trombus autoportretul. 8. Ron Mueck modelează din răşină sintetică bunicuţe care-şi citesc corespondenţa: iluzia este perfectă, păpuşilor de la Madame Toussaud şi din Musèe Grevin le dau lacrimile de ciudă. 9. Gunther von Hagens, prezintă instalaţii de cadavre umane disecate, secţionate, ciopirţite: succesul de public este imens: toate ziarele din Europa de vest anunţă cu litere groase cit un mititel (de regim):"dictatura hiper-realismului instalat! Instalaţie?" 10. "Unde te duci tu, emilio, fată, îmbracată aşa doar în zîmbetul tău amar?" "Pai", ne spune emilia trăgîndu-şi nasul discret, "m-oi cam duce şi io unde văd cu ochii."  A treia introducere: Numele: Einstein, Prenumele: emilia 1. Ce metafizică?!!!!, Care metafizică, domne`, nu vezi că toţi e acuma drepţi? Drepţi şi orizontali. Vertical de orizontali. Care metafizică, domne`? 2. Gata! Ficat de lux! emilia citeşte şi ea biblia, emilia iubeşte si ea, ne iubeşte si ea sărăcuţa pe toţi pînă la ultimul: o putem înjura, o putem scuipa, o putem viola, o putem bate cu lanţul tuturor cîinilor cu sau fără ineluşe de tablă ai Bucureştiului, ÎI PUTEM FACE ORICE, în pofida tuturor adversităţilor, emilia ne va iubi pe toţi pe absolut toti, fără nici un fel de excepţie, pînă la moarte, pînă "apr…". Dragul meu, în aceeaşi măsură în care RRRambo salvează America, (vezi evenimentele recente) păi şi emilia salveaza românia (si vezi mai incolo de ce am folosit minusculele). 3. Tocmai aici e clenciul, chiar asta este buba: (seriooos? păi dacă asta e Buba atunci înţeleg că ne-am scos măcar, cu niscai creveţi): Trop, trop, trop: adica tropo, adica prea, adica ne va iubi prea mult: adică emilia ne va iubi la nemurire şi dincolo de ea: allegro ma non tropo: aleargă fără să tropai: Tropa, tropa în trap lin, drum stîncos pîn` la Dublin, George citeşte şi el Harper Lee, este şi el un intelectual, un gingaş, ca noi toti de altfel: (ba chiar, George e un gingas si jumătateJ) dragul meu, poezia adică sentimentele exagerează întotdeauna, trop adică... trop. 4. By the way, că veni vorba despre Albert Einstein, citeşte corespondenţa lui cu Max Born, şi vei găsi acolo, printre altele si acea scrisoare nedatată (scrisoarea no. 73 din editia în limba engleză a "Corespondenţei Einstein Max Born", Walker and Company, New York, 1971, p.128) în care Einstein începe pe un ton foarte degajat, vorbeste de una si de altele si, deodata, brusc, pe jumatate de propoziţie aminteşte en passant că i-a murit nevasta, apoi continua perfect impasibil (cel puţin în aparenţă) pînă la sfîrşitul scrisorii, fără să mai sufle un cuvînt, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. Born a simtit nevoia să-l scuze: "maniera circumstanţială în care Einstein anunţă moartea nevestei sale, pe parcursul scurtei descrieri a vieţii de urs pe care o ducea la acel momet, pare destul de stranie. Cu toata bunătatea, sociabilitatea şi dragostea lui fata de oameni , Einstein era complet detaşat de mediul în care traia si de fiinţele umane care-l înconjurau." Acum am înţeles: Einstein era şi el o emilie.  A patra introducere: Impregnat de liniştea-pretutindeni 1. Volumul de poezie "Sentimente" apărut în format electronic în colecţia Equivalences conţine doua multimi nenule: "Gabi 78` si alte proze" si "Addenda" si două poze. În prima sunt incluse 6 submulţimi: "poem în care emilia se povesteste", "ninonino", "gabi 78`", "13 povestiri", "cecile", "jaa" iar a doua, (doar) doua: "Placebo" si "Poem de dragoste pentru Gabi". 2. Despre poze îl voi invita pe Cosmin Bumbutz să se pronunţeJ. 3. Emilia s-a prezentat, emilia s-a povestit, emila ne-a facut pe toti curioşi deci acum: Cine sunt ceilalţi membrii ai "familei emilia vasilievici"? 4. "Ninonino" e o încercare de emilie dar n-a ieşit deloc, dar absolut deloc "la cîntari". 5. "Gabi 78`" este din perioada cubist-machinistă a poetului "For Esmè with love and squalor" si "The killers" îi sunt, respectiv, bunicuţul şi bunicuţa şi ne fac cu ochiul de peste umărul lui George.. 6. În "13 povestiri", sunt chiar 13 povestiri şi, într-adevar, este vorba aici nu de poezie ci de "alte proze" cum dealtfel titlul ne avertiza/ameninţa. Citind "Am început să dansez gîndindu-mă la chestii artistice" inima mea a sughiţat prelung. 7. "Cecile", "Jaa", (Cecilia???), "Placebo", "Poem de dragoste pentru Gabi" fac parte nu numai din familia Vasilievici ci si din familia Naum si Grosu: Gellu, Mugur si George sunt, nu e nici un secret, înruditi prin rima, sînge si lapte de muză. În această famile insolită, Gelu ţine loc, (si cei doi poeti mai tineri o recunosc cu mîinile pe volumele lui de poezie), şi de tata şi de mama, si de mătuşă. (no ofense for neither Gellu nor the other two artists ). 8. Reţinem totulsi ca lui George îi este "frică sa vorbească cu lumina aprinsă". Reţinem că lui George îi va trebui "fix o eternitate" pîna cînd va întelege de ce inima i-a devenit "indetectabil de mică". Reţinem că "omul de lîngă mine nu zicea nimic dar într-un mod tacit îşi recunoştea vina". Reţinem ca "toti începusera sa semene cu omul din mine". Retinem ca "acum însă toate veneau în toate părţile din toate partile" Retinem că "pînă la miezul nopţii mi se va termina cuţitul". Reţinem încă: "Ai venit aici pentru o farfurie de borş/mănîncă-ţi borşul şi taci". Si înca "cînd un cuvint mi se parea bine rostit simteam golul de sub el". 9. Uitam însa instantaneu "Fiecare candelabru năştea alt bot de tigru ce-mi despuia sînii pînă la sînge între tîmplele fiecărei ferestre" dar ne amintim (cum ambn putea uita?) cea mai faimoasă linie din Geneză, acel implacabilă ghilotină scrisă cu sudoarea părinţilor şi copiiilor şi părinţilor copiiilor nostrii: "Şi pentru ca nu v-a plăcut munciţi şi muriţi". 10. Insula emilia este poate o insulă, dar dincolo de idiosincraziile fiecăruia, alături se găseşte şi un posibil/viitor/ocean "impregnat de liniştea-pretutindeni". Good luck, dear George! 11. Caci George este şi el "cînd altul mereu acelaşi dacă nu chiar eu, într-o continuă schimbare".  A cincea introducere: emilia minuscula blandula 1. Am citit emilia lui George o data, de două, de nouă, de "n"egal cu nu mai ţin minte cîte ori cînd brusc mi-am zis: aici sunt trei majuscule în plus: e clar, suntem traduşi! Editore, tradittore! [cu zîmbetul de rigoare (de la rigor mortis) către domnul Rezus şi corectorii editiei electronice] 2. Este vorba despre cele trei majuscule în plus: una pe pagina 6 ("N"-ul din "Nu mai găsiţi voi aşa băiat ca mine…", una pe pagina 12 ("U"-ul din "Uite în ce hal ne-ai adus…") şi una pe ultima pagină ( desigur "A"-ul din ultimul cuvînt al poeziei: "Obvios, dragul meu Watson!" 3. Caci emilia nu este un suflet ci un "sufleţel" cu "mămica" şi "tăticul" lui, nu este o "anima" ci o "animulă"ca în terifiantul poem al împăratului Hadrian: Animula vagula blandula,                 Inimioară, hoinară, blînduţă, Hospes comesque corporis,            Oaspete corpului şi prietenă, Quae nunc abibis in loca,                 Pe unde vei fi rătacind acum, Pallidula, rigida, nudula"                   Bălăioară, rigidă, goluţă. 4. Am răsuflat uşurat citind ediţia pe hîrtie a emiliei publicata în volumul "Erotica" al grupului Asalt în care "greşelile" au fost corectate. 5. În fine, putem argumenta ad infinitum pe marginea ideii de variante ale unui text (vezi Miorita si Mesterul Manole, etc, etc), dar, cel putin pentru mine, emilia nu numai că se citeşte cu minuscule, dar chiar aşa se şi aude. (inimioară, hoinară, blînduţă...)  A şasea introducere: Limbajul ca instrument de persuasiune sexuală 1. Fiecare om reinventează lumea, fiecare text reinventează literatura. 2. Ce este poezia? Este emilia poezie? Parca auzi box populu răcnind: "Ce e, domne, cu prostiile astea? Dacă-i place d-astea, sa meargă domne în piaţa chiliei şi să vadă el acolo poezie autentică cînd l-o lua fro ţîgancă în colimator." "Păi, aşa ceva ne trebuie nouă, maică? "Păi. asta sa-i învăţăm pe copilaşii noştrii nevinovaţi, cum o bătea tăticuţu pe emilia cu lanţul de la cîine? Aşa vă învaţă, maică, pe voi la şcoală?" 3. Dincolo de orice formă de indignare, sexual content, close parent supervisoin advised, pentru inimile slabe şi firile pudibonde, dincolo încă de orice formă de dihotomie tembelă gen poezie filosofică versus poezie cu caracter lacrimogeno-social, baladă versus doină and so on and so forth, persistă ca zîmbetul pisicii din Cheshire o întrebare: prin ce, de ce, cum de ne seduce emilia astfel încît îi ascultăm, literalmente cu sufletul la gură litania monocordă, monocromă a la Molly Bloom în versiune Bocitoarea din Rădăuţi? Să ne atragă oare subtil şi irecuzanil pasivitatea maladivă a acestei femeie-copil,  într-o bondage sado-masochist? Acel lanţ, acel lanţ care ne rînjeşte pervers să fie de fapt cheia? Dragă domnule aici discutăm poezie nu cuvinte încrucişate, dragă prietene ne cam abureşti, emilia  nu este o nuvelă poliţistă: nu există, nu pot exista soluţii: hai mai dă-o-ncolo, acum ne scoţi pe toţi de sadici latenţi experimentînd preţ de o lectură  şi jumătate acea voce dulce-smiorcăită care prin hipertrofia fragilităţii ei maculate ne face să ne simţim puternici, curaţi şi invincibili: emilia, emilia, şapte ceasuri rele, nu cumva te mai cheamă şi Circe? De sub sprîncenele lui Odiseu, George ne zîmbeşte ireverenţios...  A şaptea introducere: Email/emilia 1. Şi totuşi, cine se ascunde în spatele măştii? Cine este George? Cine este emilia? 2. Un vampir care si-a infipt incisivii în jugulara imaginaţiei lui George Vasilievici? Un simplu caz de "Multiple personality disorder" ca în "Psycho"? 3. "emilia c`est moi" dixit George semnîndu-şi emailul emilia. 4. O voce persistentă, o voce pe care parcă o auzi, pe care ai auzit-o şi pe care o vei mai auzi, o voce nu de email, sau de emilie, de pixeli sau de cerneală ci o voce de sînge, vocea sîngelui, vocea cărnii şiroind de carne. 5. Noapte bună emilia,                                                                                                                                                                                          6.Noapte bună dimineaţa George...   Katherine Lidia Bar : Emilia ne aşează într-o stare de priveghi " Emilia mi-a dat de gândit şi mi-a creat o mulţime de stări în mod sigur. Cred că George Vasilievici are talent si viitor. Iar daca acum nu am sa fac elogiul a ceea ce m-a impresionat, este pentru că aş vrea sa aduc în discuţie, odată cu acest moment specific, o porţiune mai întinsă a literaturii române care cred că risca sa se piarda în superficialitate. De la distanta la care ma aflu, mi se pare că multe dintre productiile literare, oricât ar vrea sa pară de implicate în social, politic etc. se opresc într-o faza de lamentatie (asa i-as spune sentimentului de neputinţa pe care mi-l sugerează). Pentru mine poezia este ceva mai mult decât întrebarea filozofului: ea nu numai ca se transformă într-o furtună a simţurilor mele, nu numai că, prin problematica pusa, împinge cunoasterea dincolo de graniţele ei, dar, în acelaşi timp, ea mă întregeşte si ma elibereaza. Registrul în care a fost scrisa Emilia pretinde o anumita implicare din partea cititorului. O astfel de poezie nu numai ca trebuie sa trezeasca emotii, ci sa provoace si o anumita atitudine a cititorului ca raspuns la atitudinea autorului. În cazul meu, Emilia a avut efectul unei ştiri de fapt divers. Si mi-a trezit exact portiunea aceea obscura a spiritului, care cauta senzationalul. Ceva nu a functionat în poezie, nu am rezonat cum mi-as fi dorit. Nu mi-a fost mila de Emilia, nu am trait nici o emotie. Am simtit o povara imensa în suflet, gândindu-ma ca facem parte dintr-o societate cu nimic mai evoluata fata de acum o suta sau o mie de ani. Ca sunt oameni de o ignoranta revoltatoare. Asa stând lucrurile, mi-am spus ca totusi poemul ar fi putut fi foarte generos. Subiectul este probabil nou în literatura româna (desi ma gândesc la poeziile lui Alexandru Musina, care spun si ele multe în acelasi ton) dar nu este, cu siguranta, nou în literatura universala. Am în minte de exemplu un roman, care îmi este drag, Nights at the Circus, al Angelei Carter. Acolo personajul principal este înzestrat cu puteri miraculoase si reuşeşte sa scape cu usurinta din capcanele prostitutiei. Este vorba despre Fevvers, careia, în perioada pubertatii, în locul menstruatiei, îi cresc aripi. Aripile si spada pe care o primeste în dar reprezinta simboluri falice. Fevvers creste într-o casa de prostituate, dar îşi pastreaza virginitatea. Un alt exemplu, mai nefericit si asemanator Emiliei este Mignon, din acelasi roman, obligata sa se prostitueze pâna în momentul în care o salveaza Fevvers. Cu alte cuvinte, autoarea si-a asumat o atitudine nu numai feminista (prin introducerea acelor simboluri falice) dar si una etica si, mai mult, personajele rationau. Cititorul, la rândul sau, a fost provocat sa accepte sau sa acuze. Revenind la Emilia, aă vrea să remarc că poemul, lucrat puţin, ar putea, de exemplu, să ne pună faţă în faţă cu un personaj în căutarea unei identitati. Sau ar putea să ne facă aliaţi în revolta împotriva unui sistem social putred, sau a unei morale degradate. Dar poemul pare a ne face părtaşi doar lamentaţiei şi neputintei. Iar în acest context finalul pare de un tragism dureros- ca şi cum numai moartea ne mai poate salva de realitatea nemiloasă. Eu cred că realitatea românească este foarte complexă şi că problemele pe care le ridică pot să depăşească graniţele " locale " şi să atingă universalitatea. Doar ca noi trebuie sa învăţăm sa refuzam stadiul primelor impresii, stadiul constatării. Emilia ne aşează într-o stare de priveghi, pe când eu as fi vrut ca ea sa se joace cu noi, să ne plimbe printr-o serie de stări, dintre cele mai diferite, ca în final să ne lase pe noi să câştigăm sau să pierdem. Şi, cum Adina vorbea putin mai devreme despre identificarea cu un personaj, mie Emilia nu mi-a dat şansa să fiu ea, pentru că de la început m-a contrariat lipsa de apărare, acceptarea inexplicabilă şi mai ales lipsa de atitudine. Ceea ce a reuşit Emilia a fost acea senzaţie de neputinţă, pe care o trăieşti în somn, când ai vrea sa te ridici si sa fugi din fata pericolului, dar eşti greu asemeni plumbului. Cu toate astea, Emilia nu poate trece neobservată, ea ne obligă să reconsiderăm această portiune a spatiului literar românesc, prea puţin explorată ". Re : Adina Dabija : Daca ciobanul a găsit steaua şi nunta, ar fi fost corect dacă Emilia ar fi jucat la PRO TV şi-ar fi câstigat măcar un frigider " Kati spunea că Emilia nu ne poartă prin mai multe stări şi ca e deprimant şi nu oferă soluţii, eliberări. A numit cu aceasta România. Poemul este o agonie care converge spre moarte. Moartea la noi e şi ea de un fel. Să ne amintim de Mioriţa. Această Emilia este povestea mioarei, după ce ciobanul a murit. Regăsim aceeaşi acceptare şi implacabilitate. De data asta nu se mai oferă desert: nunta compensatorie, nici steaua. Într-adevăr, poemul nu e "generos", în sensul că nu împinge lucrurile mai departe, le lasă în matca lor, cu o anumită răceală. Şi e ciudat pentru că, dacă ne amintim bine, societatea româneasca e o una a miracolului. Lipseste din Emilia jocul de Bingo, întorsatura, te uiti si câstigi. Pentru că, dacă ciobanul a gasit steaua şi nunta, ar fi fost corect daca Emilia ar fi jucat la PRO TV si ar fi câstigat măcar un frigider. Emilia nu e fata careia sa-i creasca aripi, pentru ca ea a fost gresita de Dumnezeu, nu ea, ci soarta ei. E un produs ratat, aceasta sperie, nu? Sigur că sperie, asa şi trebuie. Acolo am ajuns azi şi aici aş vedea eu "dimensiunea socială" (pe care o reclamă Kati) a poemului (nu sunt convinsa ca un poem are nevoie de o asemenea dimensiune, dar ma rog). Oare Dostoievski sau Cehov oferă soluţii? Ce facem cu Oblomov? Ne speriem ". Cristina Isal: " Nu aşa gândeşte o prostituată " " Ce-am gustat cu placere din Sentimente au fost vocile, personajele. O empatie reusita, mi-am zis: autorul întelege o femeie si nu orice fel de femeie, întelege o situatie mai putin transparenta pentru vârsta lui (Poemu' de dragoste pentru Gabi). Gresit spus întelege : comunica, emotioneaza, convinge, mai bine. Un plus în poezie, un ajutor dinspre mijloacele prozei si dramaturgiei si poate nu mai fugim spre proza dintr-o nemultumire, ci ca o completare naturala. Atâtea voci masculine si atâtea personaje feminine convingatoare. De unde reusita în descrierea feminitatii? Cineva preciza aici ca poemele din Sentimente spun multe despre raportul barbatilor la psihologia feminina. Emilia m-a atras, într-un prim impuls, m-a prins chiar si-n acelasi timp mi-a încoltit o senzatie de genul: "ce e gresit în imaginea din fata". Am sa-mi expun scurt parerea, fara sa argumentez acum: Emilia nu convinge întrutotul pentru ca nu e înteleasa. Reusita limbajului e blocata. Nu asa gândeste o prostituata, si numai un barbat poate scrie astfel despre ea". Re: Horia Gârbea : " Emilia nu e credibila 100% ca personaj " " Dna Cristina Isal se exprima cam stângaci, dar mesajul e clar si subscriu: Emilia nu e credibila 100% ca personaj. Ceva e fals, "imposibil": aglomerarea de orori, rezervele prea mari de candoare, lipsa oricarui cinism greu de acceptat la o tipă care trece prin atâtea etc. Foarte corect remarcat ca nu asa gândeste o prostituata! Si nu cred ca trebuie sa faci parte din breaslă ca să-i dai seama de asta. E nevoie ca Eco să fie călugar şi Victor Hugo puşcăriaş, Calinescu arhitect sau pianista etc. ca sa descrie credibil, autentic artistic, psihologia unui tip uman? E nevoie să fim noi, cititorii, toate acestea ca sa ne lasam convinşi sau sa respingem descrierile literare respective ? "      Mugur Grosu (poem pentru George)                                    1                                                                                                gerg       dacă erai oricine te-aş fi iubit   dar în curând îţi vei pierde capul e responsabilitatea noastră să riscăm cât mai mult pentru asta aşează-te pe scăunel şi Soco va fotografia peretele din spatele frunţii tale   covoraşul alb alunecă prin cele mai blânde pisici Gerg coboară primul din trup şi Marta-l călăuzeşte cu torţa de cretă blocurile alunecă unul câte unul pe streaşină se agaţă cu degetele să nu cadă ceva aici se întâmplă destul de des de aproape are ochi foarte buni care scobesc neîncetat prin tufişuri există întotdeauna o probabilitate anevoioasă   a tras un fermoar s-a strecurat înăuntru aleargă prin asfaltul pleznit cu genele injectate nu ştim dacă lasă aici trauma 78 sau o fantă pentru femeia Gabo nimeni n-are dreptul să ştie asta nici măcar eu cel mai bun înotător al mansardei sale   de-acum înainte o pradă i se va strecura în trup de câte ori va simţi ea nevoia lipsită fiind de influenţa binevoitoare a unui teren de joacă   nu mai e nimeni la volan covoraşul insistă să patruleze în faţa noastră ne-mpinge sub bot crăticioara cu alb şi noi vom sorbi din ea întreaga noapte   nu-şi va aduce nimeni aminte de asta avea margini pe trup şi-apoi cu toţii i-am pierdut capul   nu veţi afla aici despre suferinţele noastre întâmplătoare n-am putut înregistra o escamotare atât de lină dar astăzi vă vom răsfăţa din nou pe scări pe verandă cu un răsărit cât se poate de brusc şi de punctual   recomandarea nr.1: nu ieşiţi prin două contururi