Demonstraţia

 

                              de Gabriel Prăjitură

 

 

 

Autor: David Auburn, născut în 1969 la Chicago. A scris piesele: “Zgîrienorul” şi

 “Demonstraţia” şi piesele scurte “A cincea planetă”, “Îmi lipseşti”, “Viaţa următoare” şi “Ce crezi despre viitor ?”. Cu excepţia ultimei, toate au fost puse în scenă de diverse companii de teatru din New York. “Ce crezi despre viitor ?” a fost publicată în revista Harper’s, şi a fost adaptată pentru ecran. A scris un scenariu de film pentru Sydney Pollack, după romanul “Triage” de Scott Anderson. În prezent lucrează la versiunea pentru cinematograf a piesei “Demonstraţia”.  

 

Text: Proof, Faber and Faber, 2001. În 2001 a primit premiul Pulitzer pentru dramaturgie, premiul Tony pentru cea mai bună piesă a anului şi alte cîteva premii mai mici.

 

Personaje:

·        Robert, trecut de cincizeci

·        Catherine, douăzeci şi cinci

·        Hal, douăzeci şi opt

·        Claire, douăzeci şi nouă

 

În tinereţe Robert a fost un strălucit matematician, profesor la University of Chicago. După douăzeci şi cinci de ani începe să sufere de tulburări mentale şi, cu toate că a avut anumite perioade de completă luciditate, nu s-a vindecat niciodată. Cu cîţiva ani înainte de moarte, într-un astfel de interludiu, a avut chiar un doctorand, Hal. În aceeaşi perioadă a început să scrie. La moartea lui au rămas peste 100 de agende pline cu note.

 

A fost întotdeauna îngrijit acasă, mai întîi de soţie, apoi, după moartea acesteia, de fiica mai mică, Catherine, care a fost nevoită să-şi întrerupă studiile. Robert mai are o fiică, Claire, care trăieşte la New York şi care îşi întreţine tatăl şi sora mai mică.

 

Claire este tipicul copil mai mare al unei familii care a avut necazuri multe şi bani puţini. A plecat repede de acasă, s-a descurcat singură, şi-a ajutat familia. Acum are un servici bun, tocmai a fost promovată, tocmai urmează să se mărite. Este de un pragmatism dezarmant. E tipul de persoană pentru care imaginaţia e ceva dacă nu indecent atunci măcar de prost gust. Catherine îi seamănă tatălui, a manifestat talent pentru matematică, dar nu a putut să studieze. A renunţat, în toţi anii în care şi-a îngrijit tatăl nu numai la studii dar şi la orice fel de viaţă personală. Are momente de nervozitate extremă şi elipse de apatie.

 

Amîndouă fetele şi-au iubit tatăl, fiecare în felul ei. Una a plecat de acasă dar i-a asigurat existenţa iar alta a rămas să-l îngrijească. Dar acum, după moartea lui, sunt amîndouă destul de zdruncinate după atîţia ani de tensiune.

 

Aici începe piesa, în seara de dinainte de înmormîntarea lui Robert. Hal, acum profesor undeva în Chicago, vrea să citească agendele profesorului, să fie sigur că nimic de valoare nu va rămîne pierdut acolo.

 

Claire ştie că sora ei îi seamănă tatălui şi se întreabă ce-i moşteneşte: geniul sau nebunia ? De fapt e aproape sigură că nebunia. De aceea vrea să o ia cu ea la New York, unde să fie văzută de un doctor. Catherine, apropiindu-se de vîrsta la care tatăl ei înnebunise, are ea însăşi  temeri şi oarecare dubii în legătură cu propria sănătate mentală.

 

Toate agendele profesorului sunt pline fie de însemnări de natură personală fie de exerciţii de stil în cheie dadaistă. În afară de una singură, pe care Catherine o ţine separat. Aceasta   conţine o demonstraţie a unui rezultat matematic de mare valoare.

 

O paranteză. Se discută în text despre extraordinara eleganţă a unor demonstraţii ca şi despre demonstraţiile chinuite, muncite din greu, fără a se face însă o comparaţie. Sunt pur şi simplu două remarci disparate la momente diferite ale piesei. Unii matematicieni descoperă demonstraţii de o extraordinară frumuseţe. Alţii dau demonstraţii deosebit de aride. Ceea ce contează este însă rezultatul, nu calea. Impresia artistică rămîne doar impresie artistică. Ea nu afectează cu nimic valoarea în sine a rezultatului. Multe dintre demonstraţiile elegante vin de obicei la ani de zile după ce rezultatele au fost descoperite. Ele sunt mai ales urmare a unei munci de polizare. E drept ca există şi demonstraţii iniţiale de o deosebită eleganţă, dar acestea sunt totuşi rare, ceva mai rare decît geniul. La început cineva găseşte un drum printr-o cameră întunecată şi reuşeşte să deschidă nu lumina, cum s-a spus, pentru că într-o demonstraţie e rareori suficientă lumină, ci o uşă către o altă cameră. După care aceeaşi persoană sau o alta face acelaşi lucru în camera următoare. Nu ştii cum, nu ştii de ce, dar ai găsit o cale de la o uşă la alta. În cele din urmă cineva deschide o uşă care dă spre lumină, iar lumina aceasta răzbate şi către prima cameră. Atunci poţi să vezi drumuri mai scurte şi mai spectaculoase. 

 

Revin la poveste. Catherine, după o noapte petrecută cu Hal, îi dă agestuia agenda în cauză şi spune că demonstraţia îi aparţine. Claire şi Hal nu o cred. Pentru Claire, care nu înţelege mai nimic din ceea ce se întîmplă, asta e încă o dovadă că sora ei înnebuneşte. Hal ia agenda pentru a o supune analizei cîtorva matematicieni. După cîteva zile revine cu o concluzie personală. 

 

Aceasta este piesa, în fapt o dramă de familie şi o tristă poveste de dragoste. Nu are replici sclipitoare. Nu are umor. Pe ce se bazează farmecul ei ? Nu este vorba aici despre spectacolul din New York, care a primit şi el două premii Tony (cea mai bună regie şi cea mai bună actriţă) ci despre textul în sine. Construcţia este moderat clasică, fără nimic spectaculos. Nu conţine bizarerii sexuale, dacă poate cineva să creadă că astăzi s-ar mai putea scrie astfel de teatru. Povestea este spusă simplu dar de către cineva care ştie foarte bine cum să spună o poveste. Scrisă de către bunicul autorului, ar fi părut, acum 60-70 de ani, de modă veche.

 

Cred că forţa acestui text stă în primul rînd în construcţia personajelor, incredibil de vii şi de puternice şi apoi în simplitatea şi adîncimea problemelor puse. Şi, după caracterizarea lui John Heilpern de la New York Observer, “modestie inteligentă”.

 

Cîtă matematică este în text ? Exact atîta cîtă să creeze o atmosferă, un fundal. Se vorbeşte despre numere prime, despre Sophie Germain, sunt amintite curbele eliptice şi formele modulare. Este reprodusă anecdota despre dialogul dintre Hardy şi Ramanujan despre numărul 1729. (Hardy îl vizitează pe Ramanujan la spital şi neştiind cum să înceapă dialogul zice: “Am venit cu un taxi care avea numărul 1729, un număr şters, fără calităţi.” “Dar nu e deloc lipsit de calităţi”, răspunde Ramanujan, “este cel mai mic număr care poate fi scris ca sumă de două cuburi în două moduri diferite.” Într-adevăr, 1729 = 10³ + 9³ = 12³ + 1³). Nu este ocolită niciuna dintre prejudecăţile curente despre matematică şi matematicieni (persoane asociale, matematica nu e pentru femei, matematica se face pîna la 30 de ani, geniul matematic se plasează undeva în apropierea nebuniei – sunt doar cîteva). Dar trece cu bine prin toate. 

 

În limba engleză “proof” înseamnă atît demonstraţie cît şi dovadă. Autorul se foloseşte subtil de această ambiguitate: în text este vorba despre o demonstraţie dar şi despre dovada paternităţii acesteia. După cum mărturisea într-un interviu, a ales matematica drept subiect deoarece i s-a părut sungurul cadru potrivit pentru ideile pe care vroia sa le combine în piesă. Ceea ce dovedeşte David Auburn în primul rînd este însă că se poate scrie despre matematică cu farmec şi cu foarte mare succes. QED.