Sergiu Someşan, Carte de magie (100 p., coperta IV: postfaţă de Mona Mamulea, Editura Arania, 2001, preţ: 40 000 lei)

        În Să n-o săruţi pe Isabel (Editura Arania, 2000), maliţios etichetată S.F., Sergiu Someşan ne comunica lucruri atât de teribile despre specia pe care – ne place sau nu – o constituim, încât ar fi fost de preferat ca mai întâi să ne cloroformizeze. Asta ca să ne putem recunoaşte, fără nici o grimasă pe fizionomia tâmpă, în postura de extratereştri sângeroşi, disputându-şi cu neruşinare administrarea planetei şi a universului. Nimic mai mult decât o alegorie după însuşirea căreia trebuia să recapitulăm sotto voce, împreună cu Hume, că "întreg pământul, crede-mă Philo, este blestemat şi pângărit". Dar o alegorie atât de sonoră în contextul volumului, încât cele câteva non-"sefeuri" de-acolo s-au văzut nevoite să ia un pe loc repaus în aşteptarea unor vecini mai tereştri, adică mai etnosimilari. Persecutat şi disponibilizat, fantasticul de tip magic se-ntoarce acum pe fereastră, prilej cu care dispare şi protocolul S.F. de pe copertă. Insurecţia îşi ia drept titlu "Carte de magie", după numele celui dintâi insurgent (aceştia fiind 12 cu totul). Cele douăsprezece povestiri (îmi închipui că numărul nu e gratuit, duzina fiind un soi de VIP pe la chaldeeni şi nu numai) au un oarecare "aer de familie", cum ar fi observat bătrânul Wittgenstein dintr-o singură ochire. Ironic şi distanţat, în propoziţii coerente, aproape schematice, abrogând sistematic tânguiala psihologist-apocaliptică ce mai exercită încă o atracţie fatală asupra unor distinşi contemporani, autorul valorifică povestea. Nu am suspinat niciodată în faţa unui story hollywoodian. Dimpotrivă, am promovat de câte ori am avut prilejul o înţepată distincţie între "calitatea perenă" a discursului metafizic şi "victoria imediată" a epicului de tip Hollywood. Ca şi cum judecata de gust a viitorimii ar fi bătută-n sfintele cuie ale valorilor moderniste, iar nu o necanonică şi imprevizibilă ordalie.

        Carte de magie nu e nici pretext hollywoodian pentru popcorn, nici discurs grav şi extenuant despre viaţa/moartea/omul/Dumnezeu. Poate tocmai disponibilitatea autorului pentru acel "dincolo de", conjugată cu firescul lui hic et nunc, este ceea ce-i salvează proza de cele două jenante extreme. Dar ceea ce manipulează inconştientul cititorului este întrebuinţarea modelelor arhetipale. Premeditat sau nu, Sergiu Someşan umblă la arhetipuri. Identificabil este, în acest sens, şi arhetipul jungian al Spiritului din "Tăietorul de lemne" (în "Adio Efida", întâlnirea e cu Anima şi Animus ), şi acela al Paradisului pierdut din "Vis" şi "Arena", spectaculosul arhetip al Dragonului (balaurului, şarpelui etc.) din "Ritual de trecere" sau cel al Strămoşului totemic (echivalat şi cu Deus absconditus) din "Ultima zi".        "Vânzătorul de poduri" – în spatele tonului reconfortant şi antiezoteric – reiterează mitemul substanţial al Podului, ca simbol al legăturii dintre două lumi cu semne contrare şi valorizate diferit (de pilda "lumea de aici" şi "lumea de dincolo"). Având o identitate precară (nici "aici", nici "dincolo"), podul este cunoscut ca fiind refugiul predilect al entităţilor demonice, al năstruşnicelor personaje htoniene. Pe harta autohtonă, cele mai "problematice" poduri au luat numele de "Podu Dracului". Iată de ce podul trebuie păzit. Romanii îi asigurau, drept paznici, figuri zoomorfe (de preferinţă grifoni sau lei). La Sergiu Someşan, păzitorul pragului este un tip blazat şi dezabuzat, gata oricând să-şi schimbe "proprietatea" pe-o sticlă de vodcă. Ceea ce se şi întâmplă. Nesupravegheat de noul "proprietar", care îl cumpără dintr-o neînţelegere, podul se năruie sub masiva circulaţie a frontierei (o întărire a semantismului Trecerii). Aceeaşi deconstrucţie ludică, postmodernă, o întâlnesc şi în "Ritual de trecere", unde îndepărtarea monstrului nu este operaţiunea zeului solar sau a eroului civilizator, ci a unui personaj monoton par excellence, dar care, compromiţând ritualul negru, reinstaurează ordinea, în conformitate cu modelul originar. Ritul de trecere care, iniţial, părea a fi unul liminar (de prag) devine, prin mariajul protagoniştilor, unul postliminar (de agregare).

        În mediile intelectuale, şi nu numai, reverberează stânjenitor o anume întrebare retorică (uşor recognoscibilă, întrucât aduce a văicăreală) despre dacă nu cumva postmodernismul, care "atentează" la rezervorul mitico-ritualic atât de drag nouă, îl va lichida pe acesta din urmă cu totul, lăsându-ne singuri pe lângă spaimele noastre existenţialiste sau de care fel or fi. Penibilă îngrijorare şi, în acelaşi timp, confuzie de niveluri. Conţinuturile imaginarului nu pot fi anulate de o modă. Ci doar reciclate pentru alte forme, mai apropiate de ceea ce se vrea a fi omul contemporan. Postmodernismul manipulează imaginarul, îl valorizează altfel decât modernismul, dar nu îl desfiinţează.

Mona MAMULEA