Transnistria - 

la umbra statuilor lui Lenin

            

 de Dan Lungu

 

Mai sînt cîteva minute pînă la vamă. Atmosfera din maşină s-a tensionat brusc, toţi tac. Radioul cîntă în continuare, în ruseşte. Melodia e franţuzească. Stepan e aproape sigur că nu ne vor controla actele, căci maşina sa are număr de Transnistria, adică de Republica Moldovenească Nistreană, cum se spune oficial. Dacă ne controlează şi văd că sîntem români, e foarte posibil să ne întoarcă din drum. Au mai fost cazuri. Au întors autocare întregi care mergeau spre Mănăstirea Noul Neamţ. Asta pentru că nici în România nu sînt primite automobilele nistrene. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, cum s-ar spune. Se zăreşte Vama. Inima s-a făcut cît un vîrf de ac. Stepan conduce calm, ocoleşte obstacolele de piatră puse tocmai pentru a nu intra în linie dreaptă cu viteză. Soldaţii, cu arme în spate, controlează un autobuz tras pe dreapta. De-o parte şi de alta, din camuflaj, ies ţevile a două tanchete. Clădirea propriu zisă a Vămii e o caşcarabetă văruită crem, nu mai mare decăt un W.C. public. Stepan salută vameşii cu o înclinare a capului şi trece mai departe. Tăcerea continuă, dar inimile îşi recapătă proporţiile normale. Ba chiar încep să bată. Blocurile din Tighina cresc cu repeziciune, ca într-un film documentar. “Se vede Benderul“, zice Stepan, folosind noul nume al oraşului. Blocuri muncitoreşti, lipite unele de altele, în şiruri nesfîrşite. Un siloz pentru cereale le concurează cu succes. Cu toate acestea, e un oraş foarte verde, iar soarele de vară şi apa molcomă a Nistrului îi dau un aer duminical. Maşina încetineşte în grabă, făcîndu-ne să bîjbîim după un punct de sprijin. După curbă, un filtru militar instalat în capul podului peste Nistru. “Ce se întîmplă?“ întreabă cineva. Vocea îi trădează panica. Nimeni nu răspunde. Un militar scrutează cu atenţie fiecare maşină. Din cînd în cînd opreşte cîte una. Din fericire, nu pe a noastră. De pe pod, priveliştea largă a apei umple ochiul. În depărtare, de un nor vineţiu atîrnă frînghii de ploaie. Benderul - intră în vorbă Vitalie- chiar dacă e după vamă, e jumătate al Moldovei, jumătate al republicii-fantomă. Ordinea e asigurată şi de poliţia moldovenească şi de miliţia nistreană. “De aceea umblă şi leii moldoveneşti şi rublele“. În rest, e interzis să foloseşti leul moldovenesc sau să-l schimbi. Pentru aşa ceva poţi fi arestat. Noroc că vînzătorii mai acceptă, pe furiş, plata în lei moldoveneşti pentru că sînt mai siguri decît cupoanele lor.

        Pe dreapta, cu portiera deschisă, o maşină a Miliţiei rutiere. Pe sub portieră se prelungeşte o pereche de picioare feminine. O tînără în fustă mini, cu tricou bine mulat şi cu chipiu pe cap se ridică şi rîde spre noi. Pune mîinile în şolduri şi face o piruetă. Are părul lung, pînă mai jos de omoplaţi. După ce trecem ne face bucuroasă din mînă. “Miliţienii şi cadrele armatei au mare succes la fete, comentează Stepan, chiar dacă rîd de ei pe la spate;            le place că au chipiuri şi leafă bună“. “Aici sînt şapte femei la un bărbat, completază Vitalie, e criză mare, tinerele se dau pînă şi la călugării de la Mănăstire. Se spune că le fac avansuri neruşinate la spovedanie, iar mai zilele trecute au fost alungate vreo trei stricate care stăteau goale goluţe la soare sub zidurile sfăntului lăcaş“. “Cît a şezut aici armata a 14-a, a mai fost cum a mai fost...“ zice Stepan mucalit.

 

Lenin dădea zahărul copiilor

        La intrarea in Tiraspol flutură biruitor steagul fostei RSSM, sub care se încrucişează frăţeşte secera şi ciocanul, făcute din piatră, de dimensiuni sovietice. Pe un suport imens de tablă este scris “55 de ani, 1944 - 1999“. Înaintăm pe strada Vladimir Ilici Lenin. Din douăzeci în douăzeci de metri la chioşcuri galbene, de tablă, se vinde cvas. În faţa Parlamentului, pe un piedestal supraponderal, Lenin veghează la soarta fiecăruia, cu o mînă arătînd discret spre viitorul luminos. Totul este din marmură roz. Replici de diferite mărimi şi din materiale mai mult sau mai puţin preţioase pot fi întîlnite pretutindeni: în parcuri, ronduri, în faţa căminelor culturale etc. Iubitorii reprezentărilor bidimensionale -în mozaic sau desen- nu vor fi nici ei dezamăgiţi. Lenin e ubicuu. Cu surîsul lui blînd, poate fi întîlnit pe străzi, în mintea şi memoria oamenilor.

“Da, a fost copil şi Lenin

Da, a fost şi el şcolar

Şi în geanta sa pe vremuri

A purtat  abecedar.

 

A rostit cuvîntul mamă

Şi cu drag l-a repetat

Iar din mijlocul pădurii

Mamei flori i-a adunat.“

Vitalie îşi aminteşte perfect poezia, a recitat-o de zeci de ori. Stepan îl aprobă, buzele lui se mişcă recitînd fără glas, odată cu ale lui vitalie. Li se spunea, pe vremuri, cînd aveau şi ei abecedar, că Lenin a fost un copil foarte cuminte şi ascultător. O singură dată a spart din greşeală o vază, dar s-a dus imediat şi i-a spus mamei ce boacănă a făcut. Fiindcă a recunoscut-o singur, a fost iertat. Vladimir Ilici ţinea foarte mult la mama lui, de accea îi culegea floricele. Vladimir Ilici ţinea foarte mult şi la cărţi. Cînd venea odată de la bibliotecă l-au atacat nişte gîşte. Atunci el s-a lăsat pe genunchi şi pe coate şi a ascuns cărţile sub haină ca să nu le strice gîştele. Cînd l-a văzut mama sa ce haine murdare avea, l-a certat. Apoi cînd i-a spus cum a murdărit îmbrăcămintea, mamei i-a părut tare rău că l-a certat.

“Un ceai şi o coajă de pîine

Rugă să-i aducă grăbit

La masă între cărţi adîncit

Stă Lenin cu gîndul la tine“.

Tovarăşul Lenin bea ceaiul neîndulcit, căci dădea zahărul copiilor. Da, el ţinea foarte mult la copii. Tot ce primea - un măr, un biscuite, un cartof - el trimitea copiilor. “Circula şi un banc, zice Stepan. Cică odată oamenii muncii i-au adus mai mulţi peşti. El i-a primit, a luat unul şi l-a mirosit; fiindcă nu mirosea bine, a strîmbat din nas şi a spus: daţi-l copiilor!“

        Trecem pe lîngă sediul armatei a 14-a. Pe poartă e desenat un ostaş cu ochii dîrzi, cu arma în braţe, scăldat în lumina roşie a stelei călăuzitoare. Clădirile - asemănătoare unor cămine de nefamilişti - sînt în cea mai mare parte părăsite. Geamurile prăfuite şi pe alocuri sparte par cei o mie de ochi ai unui monstru cu mintea înceţoşată. A mai rămas o mică parte a trupelor care şi-a făcut un post de televiziune. Astfel locuitorii Tiraspolului pot urmări cîntece patriotice, aniversări ale comandanţilor, interviuri cu simpli soldaţi sau reportaje despre cum petrec aceştia timpul liber. Totodată, ei mai pot urmări posturile ruseşti de televiziune, pe cel al Republicii Moldova, postul lor “naţional“, iar dintre cele occidentale doar MTv, Cartoon Network şi Discovery. Ziarele nu se citesc foarte mult fiindcă sînt cam scumpe, mai ales pentru locuitorii de la sate. Se ascultă radio-ul. În ultima vreme, povesteşte Stepan, mass-media a fost plină de ororile războiului din Kosovo şi, mai ales, de atrocităţile pe care le-au comis albanezii asupra sîrbilor. Iar o ştire a întors pe dos toţi transnistrenii: preşedintele Smirnov a declarat că a primit o scrisoare din partea lui Bill Clinton în care acesta ameninţa că următorul război îl va declanşa în  R. M. Nistreană. Poporul să se pregătească de luptă. “La voi ce s-a auzit?“ întreabă Stepan.

 

 

 

Nu mai există comunişti ca pe vremuri

        Afară plouă subţire. Nu înţeleg o boabă, toate inscripţiile sînt cu litere chirilice. Doar cifrele şi cîteva reclame occidentale la ţigări, răcoritoare sau gumă de mestecat îmi dau senzaţia de ceva cunoscut. La tot pasul vezi uniforme de armată sau miliţie. O singură reclamă mare: Sheriff. Un tînăr pedalează puternic întinzînd mîinile în laterală şi faţa în sus, spre ploaie. El şi ea cîntă cu voce tare într-un părculeţ sălbăticit. Maşini vechi - Pobeda, Volga - de 30-40 de ani, cît nişte dinozauri se amestecă cu luxoase maşini occidentale. Stepan povesteşte că mulţi o duc greu, dar e ceva mai bine decît în Moldova. Pensiile întîrzie doar o lună-două, nu şase luni, un an sau doi ani. Ele sînt mici, de 10 dolari, dar vin aproximativ la timp. Se spune că pensiile sînt plătite de ruşi, tocmai pentru ca bătrînii - mai ales cei de la sat - să o ducă mai bine bine decît cei de peste Nistru. Aşa se face că două sate, Kopenka şi Varniţa, aflate acum pe teritoriul Republicii Moldova ar vrea să intre în Transnistria. Aici pîinea e ieftină, 1 leu moldovenesc kilogramul. Cu preţul a două pîini poţi cumpăra o sticlă de vodcă. Cu aceiaşi bani poţi cumpăra un bilet de tramvai, dar mulţi preferă să bea o vodcă şi să meargă pe jos. Cel mai mult beau tinerii, care sînt dezamăgiţi şi dezorientaţi. Nimic din ceea ce e în jur nu seamănă cu viitorul luminos din manualele şcolare. Ei nu cred în Lenin. Nu cred, dar gîndirea lor nu se poate debarasa de el. Toate simbolurile comunismului sînt păstrate intacte de către puterea politică, dar oamenii nu mai cred în ele. Puţini sînt cei care cred că se va mai întoarce comuniştii şi le vor face dreptate. Majoritatea nici măcar la atît nu mai poate visa. Apoi, chiar dacă ar reveni comunismul, azi nu mai există comunişti ca pe vremuri, comunişti adevăraţi. Toţi sînt nişte lichele, umblă numai după interesul lor. Politica este comunistă, dar relaţiile economice sînt cele ale capitalismului sălbatic.

        Aşa aflăm că firma Sheriff este cea mai mare din Transnistria. Ea e în strînsă relaţie cu vîrfurile puterii politice. Se ocupă de import-export, Peco şi Telecom. E iniţiată de Asociaţia foştilor miliţieni pe vremea cînd fiul lui Smirnov era şeful miliţiei din Tiraspol. După aceea el a ajuns şeful vămii, facilitînd relaţiile comerciale cu exteriorul. Pentru petrol şi telefonie deţine monopolul, iar pentru  comerţ, spune Stepan, e scutită de impozite. E o fabrică de făcut bani pentru nomenclatură. Dolarul circulă mai ceva decît rubla, totul se plăteşte în dolari. “Poate că v-ar trebui nişte legi mai bune...“, îi spun. “Legi avem, dreptate nu-i! De la locurile pentru facultate şi pînă la scăparea din puşcărie, totul se plăteşte în dolari. Dacă s-ar scula Lenin din spirt ar muri pe loc a doua oară să vadă ce-a ajuns rubla“, răspunde Vitalie. Apoi mă invită să privesc cu atenţie o bancnotă de zece mii.  Pe o parte avem chipul lui Suvorov, imprimat 10 000 şi ceva haşurat.  Pe cealaltă parte avem o clădire sovietică şi imprimată cifra 1. Din cauza inflaţiei şi pentru a face economie de hîrtie doar s-a adăugat pe una dintre feţe patru zero-uri . Acelaşi tratament a suferit şi bancnota de 100, care a devenit 100 000 şi, straniu, are chipul aceluiaşi Suvorov.

 

Tancuri şi pantaloni de trening

        Înainte de a merge la Larisa Ignatievna, profesoară la Universitatea din Tiraspol, trecem să vedem tancul. Înainte cu 10 ani nu exista oraş sovietic care să nu aibă drept monument unul sau mai multe tancuri. Dacă în alte localităţi ele au dispărut, la Tiraspol, numit şi oraşul comuniştilor, el încă se mai găseşte vopsit frumos, pe un piedestal. El incită imaginaţia copiilor, atrage privirea turiştilor şi, deja ca o tradiţie, e folosit ca moment solemn în celebrarea căsătoriilor. Nu există nuntă respectabilă care în itinerariul tinerilor însurăţei să nu prevadă şi o fotografie în faţa tancului. Cînd aparatul face clic, toată lumea aplaudă.

        Cînd era elev, Vitalie desena zilnic tancuri. Ca toţi colegii săi, ultimele pagini ale caietelor le umplea cu tancuri. Ele simbolozau marea forţă a Uniunii Sovietice şi îi creştea inima de mîndrie. El visa, ca orice copil de vîrsta lui, să se distingă în lupta împotriva occidentalilor, mai ales împotriva nemţilor şi americanilor. De aceea se pregătea continuu. Făcea sport, se călea cu fiecare ocazie. Toţi colegii lui făceau sport: cros, haltere, lupte, înot, orice.  Se spăla cu apă rece şi sărea de la înălţime din copaci, să se antreneze Ca să verifice dacă un prieten e pregătit pentru fapte eroice l-a împins într-o tufă înaltă de urzici bătrîne. În minte avea metoda lui: cu o cărămidă legată cu sfoară omora nemţi lovindu-i, de undeva de sus, drept în creştetul capului. Cu grenadele luate de la cei morţi va captura un tanc. Cu tancul va ajunge în Germania, unde, la o berărie, îl va prinde pe Hitler. De fiecare dată cînd făcea fotografii la tanc se gîndea la acest lucru. Aşa că şi-a amintit şi acum.

        Ploaia a stat. Ne îndreptăm spre Larisa Ignatievna. Devin atent şi îmi dau seama că întîlnesc multe persoane, de diferite vîrste, îmbrăcate cu pantalon de trening. Pe drum Stepan confirmă această ostentativă educaţie sportivă. În fosta URSS era politică de stat. Chiar dintre călugării de la Noul Neamţ mulţi au fost sportivi: boxeri, halterofili, paraşutişti, fotbalişti etc. I-a povestit un prieten care a pictat Soborul şi care a fost făcut “ghiocel“ la Moscova. “Cum adică ghiocel?“, îl întreb. “Adică a fost omorît şi ascuns în zăpadă de un ucigaş profesionist. Astfel cadavrul a fost găsit abia primăvara. Fiindcă sînt destul de multe asemenea descoperiri, lumea spune că răsar ca ghioceii“. Am ajuns.

 

 

Elevii răspund în româneşte doar la oră

        Larisa Ignatievna e o femeie trupeşă, cu părul oxigenat şi de o jovialitate molipsitoare. Deşi e “moldovancă“, pentru a răzbate mai uşor în viaţă, părinţii i-au  pus nume rusesc şi au dat-o la şcoală rusescă. Apoi s-a căsătorit cu un rus.  Ne serveşte cu ness şi ceai Lipton. Are doi copii care vorbesc mai bine rusa decît româna “Că nu i-am învăţat pe ruşi să vorbească moldoveneşte, e vina noastră“, mărturiseşte ea. “Dacă eram zece români şi un rus, apoi vorbeam ruseşte cu toţii“, îşi aminteşte Stepan. “Moldovani plouaţi“, conchide Vitalie.

        Prin natura funcţiei , ea merge destul de des în inspecţie prin sate. Ţăranii regretă comunismul, mulţi cred că ceea ce e bun acum e rămas de pe vremuri. Chiar şi ea pe atunci o ducea mai bine: nu-şi punea problema mîncării. Ba îi rămîneau şi bani pentru un parfum franţuzesc. Există şcoli unde copii au fost făcuţi din nou pionieri. Cel mai greu se descurcă cu cravatele, nu prea se mai găsesc. În Transnistria, faţă de Moldova, colhozurile au fost păstrate. Dar nu mai au nici pe departe aceeaşi eficienţă. E adevărat că înainte se fura mai mult de la colhoz, dar acum nici de furat nu mai este ce. O cunoştinţă de-a Larisei Ignatievna, care munceşte la colhoz, n-a primit decît de Anul Nou 25 kg de făină şi 5 kg de peşte congelat la Paşte. Dar chiar şi pentru atît a spus “Spasiba lui Dumnezeu!“, în alte sate nu s-a primit nimic. În schimb, se bea foarte mult. Din construcţiile neterminate de dinainte de ‘90 au fost furate caloriferele şi transformate în instalaţii de distilaţie. Alcoolul le face viaţa mai frumoasă, după cum e şi vorba proverbului rusesc: nu există femeie urîtă, vodca-i puţină.  Aşa e şi cu viaţa. Majoritatea ţăranilor trăieşte din “creşterea legumelor şi fructelor“, iar orăşenii mai ales din speculă, cumpărînd de aici şi vînzînd dincolo. Unii mai pescuiesc pe Nistru cu grenade rămase din război. Nu întotdeauna acest fel de pascuit are succes, fiindcă peştele iese la suprafaţă abia peste 1 km şi jumătate de la locul exploziei, iar oamenii din sate cum aud o bubuitură, ies cu barca pe Nistru. Dacă nu eşti destul de rapid, nu te alegi cu nimic. “Pe vremea războiului, cu o balercă de vin cumpărai un Kalaşnikov“, intervine Stepan.

        Rog profesoara să-mi povestească despre inspecţiile sale. În primul rînd, spune ea, e o criză grozavă de învăţători. În timpul comunismului transnistrenii trăiau foarte bine din comerţul de fructe la Odessa şi Moscova, de aceea nu-şi dădeau copii la şcoli. Moldova, mai săracă, aprecia altfel leafa de la stat, aşa că acum au destui învăţători şi profesori. În Transnistria predau multe tinere fără cine ştie ce şcoală sau învăţătoare de peste 70 de ani care nici nu pot să pronunţe “auxiliar“, căci pînă acum se spunea “verb ajutător“. Vorba uneia dintre ele: şi gramatica e mai grea acum. Copii care vor să înveţe carte merg la şcolile ruseşti din Moldova, mai ales cînd sînt aproape.

        În şcolile româneşti din “republica fantomă“ se învaţă în continuare cu litere chirilice. Cînd era vorba să se introducă grafia latină şi la ei, ruşii s-au indignat: “ce să spun, după ce că-s aşa de proşti, moldovenilor le mai trebuie să înveţe şi latina!“ Credeau că vor să introducă limba latină. Acum în unele orare e introdusă limba română. Elevii răspund româneşte doar la oră, în pauză, între ei, vorbesc ruseşte. Altă problemă mare e lipsa manualelor. La multe şcoli se învaţă de pe aceleaşi manuale comuniste, altele au cărţi din Moldova sau România. Numai că aici e o încurcătură, acestea sînt cu grafie latină, lucru interzis oficial. De aceea învăţătorii “traduc“ printre rînduri, de mînă, “latiniţa“ în “chiriliţă“ pentru a rămîne în cadrul legii. Pînă şi franceza la unele şcoli se face cu alfabet chirilic.

        De altfel, e o criză generală de manuale. Ea însăşi a fost solicitată să facă un manual de istorie, deşi nu e specialitatea ei. Gîndindu-se la bani, a acceptat. Însă cînd i s-a spus că trebuie să înceapă cu: “acum trei sute de ani pe aceste locuri cît vezi cu ochii erau numai şi numai gheţari“, a renunţat.

        S-a făcut tîrziu. “Alo, Dana? Am ajuns cu bine la Tiraspol, totul e în regulă. Ai grijă de Ilinca, eu mă întorc cît de repede pot. Aici am găsit mulţi oameni drăguţi, mă simt minunat. Dacă vrei, ţi-l dau şi pe Ilaşcu la telefon.“, le relatez o convorbire imaginară cu soţia mea.

        Stepan, Vitalie şi Larisa Ignatievna privesc în pămînt, nici în glumă nu vor să discute pe acest subiect.

Încurcat, sorbesc din ceai. E Lipton veritabil.