1     2    3    4    5    6    7    8    9    10   11   12   13   14   15

 

Pribeagul

 

Faptul de a scrie câteva rânduri pe marginea imaginilor mele mă face să îmi fie teamă. Teamă pentru că mă obişnuisem să pictez sau să fotografiez şi doar cel mult să arăt celorlalţi munca mea. Teamă pentru că poate cuvântul scris sau rostit este o formă de exprimare prea directă pentru mine. Cuvântul transpus in forme, paleta de griuri sau culoare este însă mai aproape de felul în care simt şi văd eu lumea din jurul meu.

 

La început apropierea de imagine a însemnat pictură şi sculptură, iar mai târziu fotografie – pictura cu lumină. M-a fascinat întotdeauna felul în care fotografia are puterea de a opri timpul, toată mişcarea aceea … într-un moment de linişte.

 

Odată cineva mi-a zis că fotograful trăieşte în etape. Daca e aşa, eu sunt în etapa peisajului urban. Totuşi nu arhitectura e cea care mă interesează ci mai ales lumea care există în umbre, o lume fără explicaţii evidente. 

 

Fotografiile prezentate aici sunt făcute majoritatea în decursul anului 2001 pe străzi şi în diverse locuri europene: România, Olanda, Portugalia şi Germania. Elementul comun e acelaşi: peisajul urban şi omul. După o perioadă în care am fost interesat doar de peisajul clasic şi fotografia în culori, apropierea de genul ‘alb-negru’ s-a intâmplat după ce am văzut fotografiile lui Ansel Adams. Am continuat fireşte cu peisajul în alb-negru. Oamenii lui Salgado m-au făcut însă să mă intorc la portretele pe care obişnuiam să le schiţez înainte în tuş sau cărbune, iar scenele de stradă ale lui Cartier-Bresson sau Ernst Haas m-au apropiat de modul mai intuitiv de a fotografia. Această “transformare” e de fapt vizibilă pe site-ul meu de fotografie.

 

Şi pentru că am început aceste rânduri referindu-mă la exprimarea prin cuvinte o să închei cu câteva versuri ale unui bun prieten plecat dintre noi spre “nicăieri şi niciodată”, versuri in care mă regasesc uneori în căutările mele.  Îi dedic aceste imagini lui, poetului Teohar Mihadaş.

 

                “Pierdut, cu gene-înlăcrimate

                Fără ţintă drumuri bate.

                Ce caută? Şi ce va fi pierdut,

                De rătăceşte în neştire, abătut …?

                ………………………………………

                Şi iar o ia, ‘ncotro nu ştii, ‘ncotro nu vezi,

                Orbitele-i par neclintite-amiezi …

                Ca o Sahară setea-într’însul plânge,

                Vii vipere, - îi şuieră soptit în sânge -,

Căinţele …

……………………………………………..

Nu vei găsi niciunde împăcare,

Singur vei fi în sfâşierea care

Se tot lărgeşte si se adâncşte

‘n genunea-în care nimeni nu sălăşluişste.”

 

(“Pribeagul” din ‘Chemări spre nicăieri şi niciodată’, Teohar Mihadaş)

 

                        Claudiu Falub, Delft, 1 Noiembrie 2001