zerlendi@shambhala.com

 

 

Nota redacţiei:

 

În iarna anului 1940, Mircea Eliade publică în "Revista Fundaţiilor Regale", "Secretul doctorului Honigberger", un text în care, după propria-i mărturisire, autorul a combinat evenimente reale, (existenţa istorică a lui Honigberger, experienţele sale personale din Rishikesh) şi elemente imaginare atît de strîns încît, după el, "numai un cititor avizat ar fi putut distinge adevărul de fantezie".

Subiectul nuvelei, pe scurt:

Eliade, tînăr orientalist, (nuvela este scrisă la persoana I), revenit în Bucureşti după o călătorie în India, este invitat de către o doamnă necunoscută să cerceteze biblioteca şi colecţiile orientale ale soţului ei, doctorul Zerlendi, dispărut în condiţii misterioase, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă.

Cercetînd materialele pe care doctorul le strînsese cu intenţia de a scrie o monografie despre viaţa lui Martin Honigberger, medic şi călător sas din secolul XIX, Eliade descoperă întîmplător un caiet în care doctorul Zerlendi, ţinuse timp de doi ani şi jumătate un jurnal cifrat, redactat în româneşte cu caractere sanscrite. Nerăbdător, pentru a nu întrerupe lectura, Eliade sustrage caietul din bibliotecă  şi continuă să-l citească acasă.

Profund impresionat de experienţele paranormale ale doctorului Zerlendi, care în căutarea intrării în fabulosul regat al Shambhalei, la un moment dat, devenise invizibil, şi nu-şi mai putuse recăpăta forma umană, Eliade va încerca, de mai multe ori, fără succes, să restituie caietul sustras şi să povestească familiei doctorului conţinutul acestuia.

Cînd în cele din urmă reuşeşte să o reîntîlnească pe doamna Zerlendi, spre stupoarea autorului, aceasta pretinde că nu l-a întîlnit niciodată şi că toate cărţile din bibliotecă au fost vîndute cu mai bine de douăzeci de ani în urmă.

În final, Eliade notează scurt că întrezăreşte o posibilă explicaţie pentru toate aceste întîmplări, dar, din motive neprecizate, preferă să păstreze discreţia.

Timp de aproape jumătate de secol, pînă la moartea lui Eliade survenită în 1987, sute de cititori s-au străduit fără rezultat să dezlege misterul acestei ciudate povestiri.

Eliade a rezistat cu mult stoicism tuturor presiunilor şi a susţinut întotdeauna că nuvela este doar o operă de ficţiune şi atît.

Nu mică a fost mirarea noastră cînd, cu o săptămînă în urmă am primit în fişierul de bulk mail destinat ofertelor publicitare, un mesaj în care, în spaţiul destinat subiectului, era scris "Secretul doctorului Honigberger". Iniţial am crezut că autorul răspunsese invitaţiei difuzate de redacţie pe mai multe liste de discuţii de a ne trimite comentarii pentru noua noastră rubrică de “note de lectură”. Mesajul conţinea însă o sumedenie de erori. Data, de exemplu, apărea ca fiind 10 septembrie 2010 (să fi fost ultimele două cifre inversate?) iar textul, în mai multe locuri, era trunchiat. Încercările noastre de a-l contacta pe autor au fost, cel puţin pînă acum, fără succes. Unul dintre colaboratorii noştrii, specialist în reţele internet, ne-a sugerat că adresa ar putea fi restricţionată şi în acest caz, necesită un cod special pentru accesare, sau că poate textul, transmis de pe un server necunoscut, "parazitase" un mesaj adresat revistei, substituindu-i acestuia adresa şi conţinutul. În ambele cazuri, autorul ar fi trebuit să fie un hacker extrem de abil. Posibilitatea unei forme de telepatie între mintea umană şi reţeaua internet, ne-a asigurat el, este, tehnic vorbind, imposibilă. Herr Doktor Horst Kurz, un distins germanist, profesor la Georgia Southern University, a avut amabilitatea să ne precizeze că citatul în germană aparţine unei poezii de Rainer Maria Rilke, dedicată muzicii, scrisă la München în noaptea de 11 spre 12 ianuarie 1918. Citind "Secretul doctorului Honigberger", am descoperit cu surprindere că jurnalul doctorului Zerlendi se întrerupea exact pe data de 10 septembrie 1910. Transcriem mesajul integral, aşa cum l-am primit.

 

 

 

From: Zerlendi<zerlendi@shambhala.com>

To: revistarespiro@yahoo.com

Date: Fri, 10 September 2010, 9:15:59

Subject: Secretul doctorului Honigberger

 

 

 

--------------------------------------mesaj întrerupt--------------------------

 

Pe cît de mare este acest spaţiu exterior tot atîta este şi spaţiul dinăuntrul inimii: înăuntrul lui se află nedespărţite amîndouă, Cerul şi Pămîntul, Soarele şi Luna, fulgerul şi stelele, tot ce aparţine sau nu, totul se află nedespărţit aici.

Mandala destinelor se odihneşte în vid dincolo de orizont, într-o sală unde are loc o dată pe secol adunarea tuturor formelor sublunare care încearcă să ne atragă în hora lor fără sfîrşit.

Cel care, în această sală, în faţa acestui spectacol care depăşeşte toate cuvintele, îşi înfrînează tendinţa de a vorbi în gol, şi, pătruns de înţelegere, atribuie tendinţa sa pentru acţiune vibraţiei punctului originar, va avea ca destin, construirea sferei sale într-o singurătate fără margini. Iluzia produsă în toate celelalte sfere, mai mult sau mai puţin înguste, îi va apare clar şi va avea ocazia să o evite.

De aceea, înţeleptul, nu-şi va pierde capul în faţa povestaşilor pripiţi şi trecători, şi, fără nici o remuşcare, va reteza cu un gest ferm încîlcitele noduri ale tentaţiei de a da crezare istoriilor lor mincinoase.

 

--------------------------------------mesaj întrerupt--------------------------

 

Mai întîi se alege un subiect: în cazul meu, mă hotărîsem să-mi scriu autobiografia. La prima vedere, nu pare mare lucru, în ceea ce mă priveşte însă, dificultăţile erau aproape insurmontabile. Proiectul de a relata ca petrecute aievea, nişte fenomene atît de neverosimile în comparaţie cu experienţa obişnuită, era absolut utopic. Căci cum poţi scrie istoria unui nor transparent, cum poţi relata biografia unei dimineţi de vară? Sau, mai bine spus, cum să mai poţi scrie, nu neapărat istoria ta, ci orice istorie cînd nu mai eşti decît decît un nor transparent, decît o dimineaţă de vară? Cum să mai poţi încă spera să te faci înţeles cînd fiinţa ta a devenit, ce frumos o spune poetul, “ Du Zeit
die senkrecht steht auf der Richtung vergehender Herzen"? O ficţiune, prin laxitatea restricţiilor şi aparenta gratuitate a  jocului ei, era singura alternativă.

Doar aşa puteam încerca să sugerez cititorului, foarte discret, ca un parfum subtil şi evanescent, că i se ascunde în permanenţă ceva, că dincolo de trama subţire a întîmplărilor fantastice, se află continuu un adevăr teribil, o prezenţă copleşitoare.

Este evident acum de ce îmi trebuia un profesionist, un autor de ficţiuni. Dar ce fel de profesionist, ce fel de autor? Îmi era foarte clar că aveam nevoie de un inspirat, de un vizionar, de un lunatic, care, în plus, să fi experimentat cîte ceva şi din tehnicile de meditaţie yogine. De unde să-l iau? Unde să găsesc această combinaţie atît de rară?

Şi acum, după mai bine de şaizeci de ani, încă mai zîmbesc amintindu-mi de Mircea. Mircea, nu Eliade, nu Mircea Eliade, scriitorul, filosoful, eruditul, savantul, istoricul religiilor, etc, etc, etc, nu, nu un nume de stradă, ci Mircea, eternul adolescent miop, Mircea, cavalerul fără teamă şi prihană pornit să cucerească lumea spiritului, Mircea, neobositul Mircea. Întîlnindu-l, am avut, fără îndoială, o şansă extraordinară.

Bun, după ce ai stabilit un subiect şi un autor potrivit, urmează partea cea mai delicată, comunicarea dintre tine şi el, sosia.

Mircea se anunţa perfect nu atît datorită talentului lui de scriitor sau  al vastei lui erudiţii care depăşea cu mult cadrul orientalisticii. Mult mai importantă decît toate astea era existenţa unui fel de armonie intrinsecă între noi. Vocile noastre interioare, nostra verbum mentis, se asemănau aşa de mult încît, la început, el nu s-a îndoit nici o clipă asupra originii impulsului de a relata experienţele misteriosului doctor Zerlendi, cum i-a plăcut să mă numească.

Am disimulat cît am putut de discret informaţiile care mi s-au părut necesare printre visele lui matinale, asta chiar înainte de trezire, ca să şi le amintească mai bine, dîndu-i suficiente elemente pentru ca imaginaţia să urmeze cît se poate de aproape direcţia stabilită de mine, lăsîndu-i, totodată, senzaţia că inventează, că povestea este doar fructul unei inspiraţii inedite.

Honigberger a fost, bineînţeles, o pistă falsă. Pasajul care l-a fascinat atît pe Mircea, povestea fakirului Haridas care prin controlul respiraţiei a stat patruzeci de zile îngropat de viu, este inserat de Honigbereger între descrierea  sîngeroaselor lupte pentru putere de la curtea Punjabului şi istoria nu mai puţin stranie a unui un alt fakir, imun la veninul de viperă, pentru că ingera, în secret, doze homeopatice de arsenic.

Din extravaganţa poveştirilor lui, din atenţia exagerată cu care Honigberger se apleacă asupra tuturor bizareriilor, înţelegi imediat că autorul este mult mai interesat de a atrage cu orice preţ atenţia asupra sa decît de credibilitatea istoriilor sale.

Însă Mircea, care şi el stătuse multă vreme departe de ţară, s-a lăsat repede cucerit de tonul lacrimogen al lui Honigberger, care la un moment dat decide să părăsească Punjabul şi să se întoarcă în Braşov: "În pofida numeroasele mele ocupaţii care erau foarte lucrative, m-a cuprins dorul de ţară, pe care n-o mai văsusem de mulţi ani, astfel încît toate gîndurile şi acţiunile mele s-au concentrat asupra planului de a mă întoarce acasă. Eram atît de procupat de această idee, încît dacă mi s-ar fi oferit Koh-i-noor (estimat la jumătate de milion) pentru a rămîne acolo pentru restul vieţii, aş fi refuzat cu străşnicie." Notez în treacăt, mercantilismul lui Honigberger care pune în balanţă dorul lui de ţară nu cu vreo realizare spirituală deosebită ci cu un prozaic diamant, căruia se grăbeşte să-i noteze imediat valoarea estimativă pentru a-şi evalua cît mai exact preţul nostalgiei.

Motivul principal pentru care eu  i-l sugerasem pe Honigberger era ca prin el să ajungă la Sándor, Körösi Csoma Sándor.

Honigberger şi Csoma de Körösi porniseră amîndoi din Transilvania spre Răsărit cam în aceeaşi perioadă. Peregrinările lui Honigberger începute în 1815 nu-l vor aduce însă, niciodată mai departe de Punjab. În schimb, Csoma de Körösi, ungur secui, plecat iniţial în Orient cu speranţa de a descoperi originile limbii maghiare, a petrecut în Tibet şi India aproape douăzeci de ani, o bună perioadă din care s-a găsit în compania venerabilului Sang-gye Pun-tsong, un lama tibetan de o cultură enciclopedică, desemnat de monarhul din Ladakh să-l îndrume pe Sándor în cercetările sale filologice.

Martin şi  Sándor nu s-au cunoscut personal, în schimb pictorul August Scoefft, autorul singurului portret autentic al lui Csoma de Körösi a fost prieten foarte bun cu Honigberger, care i-a dedicat mai multe pagini din eclecticul său jurnal de călătorii prin Asia. Apoi mai era şi doctorul Gérard, căruia Martin îi încredinţase colecţia lui de monezi spre păstrare, de asemenea, bun prieten cu Sándor, şi, bineînţeles, generalul Allard cu care Sándor călătorise în 1822 prin Afghanistan şi care-i va transporta la un moment dat lui Martin la Bordeaux un cufăraş plin cu antichităţi. Cufăraşul conţinea printre altele şi un covor "Chintamani" pe care Sándor, i-l trimisese lui Martin, cu rugămintea de a-l duce în ţară. Covorul, acoperit de simbolurile Shambhalei, a fost ulterior donat de Honigberger Bisericii Negre din Braşov unde poate fi admirat şi astăzi, dacă nu l-or fi distrus între timp moliile.

În fine, legăturile erau multiple şi Mircea le cunoaştea foarte bine. I-am repetat de atîtea ori: Körösi Csoma Sándor , Körösi Csoma Sándor, Körösi Csoma Sándor... Am ajuns pînă acolo încît, speculînd admiraţia lui pentru lucrările lui Jung, i-am arătat pînă şi o cheie cu capătul în formă de "C"pe care era scris cu litere de o şchioapă: SOMA şi care era legată printr-un lănţişor de argint de tija unui lotus cu opt petale. Cu toate astea, însă, s-a încăpăţînat să nu sufle nici un cuvinţel despre Körösi Csoma Sándor. Explicaţia este simplă din nefericire, ruşinos de simplă. Undeva Mircea notează despre mine că eram "pasionat de treacutul neamului nostru şi de istoria medicinii". În mod sigur, aici îşi proiecta asupra mea propriile obsesii. Privit acum, de la distanţă, totul devine evident. Între cele două războaie tot creierul Europei fierbea de probleme politice, rasiale, naţionaliste. Cum putea atunci un "român verde" ca Mircea, cum se putea ca un intelectual "patriot şi angajat"  să-l ridice în slăvi tocmai pe Sándor, Körösi Csoma Sándor, eroul naţional al Ungariei, pe care încă din 1933 japonezii îl proclamaseră bodhisattva, adică sfînt?

Mircea nu aminteşte nici măcar în treacăt despre Sándor , în schimb scrie că "cercetase cartea lui Honigberger mai ales pentru amănuntele asupra acestor tehnici oculte, pe care, pare-se, doctorul le cunoscuse îndeaproape." Şi apoi aruncă: "în realitate, Honigberger, nu fusese numai în Kashmir, ci trecuse în Tibet sau, în orice caz, cercetase ştiinţa farmacopeii oculte într-una din acele mănăstiri din Himalaya şi anchetele botanice au fost numai un pretext". Pretext? Honigberger n-avea habar de nici o boabă de tibetană iar insinuarea că s-ar fi iniţiat în vreo ştiinţă esoterică l-ar face pe oricine a studiat mai îndeaproape biografia lui Honigberger să rîdă cu lacrimi. La originea intensei corespondenţe dintre Sándor şi Martin, iniţiată de acesta din urmă şi continuată pe parcursul întregului sejur al lui Sándor în India, se afla un articol pe care Sándor îl publicase în 1835, în prestigiosul Jurnal al Societăţii Asiatice din Bengal. Articolul, pe mai bine de douăzeci de pagini, prezintă o analiză detaliată a rGyud-bshi-ului, tratat clasic de medicină tibetană, compus din patru capitole, în studiul căruia Sándor, fusese îndrumat de acelaşi lama Sang-gye Pun-tsong, care deţinea şi funcţia de medic şef al curţii din Ladakh. Capitolul patru al tratatului, considerat de tibetani că ar fi fost dictat în timpuri imemoriale de Sangs-rGyas sMan-bla, Buddha al medicinii, conţine indicaţii asupra folosirii mai multor sute de plante medicinale despre care Honigberger era foarte interesat să cunoască detalii suplimentare, şi pe care le va include apoi, fără nici o referire la sursă, în volumul doi al  însemnărilor lui de călătorie prin Orient. Aşa se explică aşa zisele sale cunoştiinţe avansate de "farmacopee ocultă".

 

--------------------------------------mesaj întrerupt--------------------------

 

Dacă i-ar fi pronunţat măcar numele, doar atît, să-i fi pronunţat numele şi sunt convins că un cititor pasionat ar fi continuat să caute.

El ar fi descoperit imediat că în logica istoriei pe care încercasem să i-o transmit lui Mircea, Honigberger era doar un personaj secundar, anticamera către Körösi Csoma Sándor.

Körösi Csoma Sándor este primul european care citează textele originale în care este menţionată Shambhala, cuvînt pe care-l traduce ca "sursa supremei fericiri", "ţară fabuloasă situată în nord, capitala căreia este Kalapa, oraş foarte splendid, rezidenţa multor regi iluştrii din Shambhala, situată între 45 şi 50 latitudine nordică, dincolo de Sita sau Jaxartes, acolo unde creşterea zilelor de la echinoxul de primăvară pînă la solstiţiul de vară ajunge la 12 ore indiene, sau 4 ore şi 48 de minute, după sistemul european." Acest fragment extras dintr-un articol pe care Körösi Csoma Sándor îl publicase în februarie 1833 în numărul 14 al aceluiaşi Jurnal al Societăţii Asiatice, îi era foarte cunoscut lui Mircea care era capabil să-l citeze oricînd din memorie cuvînt cu cuvînt.

Mircea descoperise, bineînţeles, că biografia lui Csoma de Körösi era cea care conţinea, după cum spune el, "foarte multe taine" şi nu cea a lui Martin Honigberger.

În decembrie 1839, de exemplu, spre surpriza generală,  Körösi Csoma Sándor îşi donează întreaga bibliotecă tibetană plină de manuscrise excepţionale pastorului Malan, secretarul Societăţii Asiatice, aflat atunci în Calcutta, pe cale de a se întoarce în Anglia.

Apoi acea faimoasă scrisoare datată 9 februarie 1842, adresată lui Torrens, noul secretar general al Societăţii Asiatice, în care Csoma de Körösi îşi anunţă hotărîrea de a porni în direcţia Himalayei şi de "a face un tur prin Asia Centrală".

Nici un alt european nu s-a apropiat mai mult de semnificaţia Shambhalei decît Csoma de Körösi şi Mircea o ştia. Distanţa dintre Csoma de Körösi, care a întocmit primul dicţionar tibetan-englez şi prima gramatică a limbii tibetane, amîndouă atît de temeinic redactate încît au rămas în circulaţie mai bine de un secol de la apariţia lor în 1834, şi Martin Honigberger, care abia dacă putea să silabisească două, trei cuvinte în sanscrită, este incomensurabilă.

Frustrarea şi mîhnirea mea par acum ridicole: cum poate o "muză" să fie supărată că "artistul" i-a înşelat aşteptările?

Asupra lui Mircea, Shambhala a exercitat o fascinaţie extraordinară: a fost deajuns să pronunţ acest nume că întreaga nuvelă să graviteze în jurul misteriosului regat.

Dualismul, boală a spiritului european de la Aristotel încoace, nu l-a ocolit nici pe Mircea. În privinţa Shambhalei, întotdeauna în el s-a dat o luptă: pe de o parte, raţiunea îi spunea că locul nu se poate găsi decît într-un "spaţiu calitativ deosebit de spaţiul profan" la care nu puteai avea acces decît după o "prealabilă şi aspră pregătire spirituală", cu alte cuvinte că geografic vorbind, nu poate fi vorba de nici o ţară, pe de altă parte, se încăpăţînează să vorbească despre "minunea aceea verde între munţii acoperiţi cu zăpadă, casele acelea ciudate, oamenii aceia fără vîrstă, care-şi vorbesc atît de puţin, deşi îşi înţeleg atît de bine gîndurile." A fost şi el orbit, ca atîţia alţii, de retorica sforăitoare a lui Roerich: "dacă n-ar fi ei, care să se roage şi să gîndească pentru ceilalţi toţi, continentul întreg ar fi zguduit  de atîtea forţe demoniace, pe care lumea modernă le-a dezlănţuit de la Renaştere încoace. Oare soarta Europei noastre e pecetluită? Nu se mai poate face nimic pentru lumea aceasta pradă unor forţe spirituale obscure, care o duc fără ştirea ei spre cataclism? Tare mă tem că Europa va avea soarta Atlantidei şi va pieri destul de curînd scufundîndu-se în apă. Dacă ar şti oamenii că numai datorită forţelor spirituale emanînd din Shambhala se amînă mereu acea tragică schimbare de axă a globului, pe care geologia o cunoaşte foarte bine şi care va prăvăli lumea noastră în ape scoţînd cine ştie ce continent nou."

Discursul ar fi, desigur, patetic dacă ar fi cîtuşi de puţin original: dar aici, Mircea preferă să copieze aberaţiile teosofilor fără să indice, din politeţe măcar, sursa.

Pentru mine însă, Shambhala, a fost doar momeala pentru a-l ajuta să memoreze, cît mai fidel cu putinţă, visul.

 

--------------------------------------mesaj întrerupt--------------------------

 

Mircea a realizat la un moment dat că inspiraţia pare să-i vină doar în timpul somnului, dar, la început, asta nu l-a deranjat absolut deloc, ba chiar dimpotrivă, a considerat ca un semn de bun augur faptul că-şi poate aminti cu atîta precizie toate amănuntele viselor. Generos, presară povestirea cu indicii care permit imediat, la o lectură atentă, descoperirea sursei onirice. Shambhala, Smaranda, Sofia, strada S., şi bineînţeles Sándor, încep toate cu aceeaşi iniţială.

S. nu este însă arhetipul drumului sinuos, presărat cu tentaţii, al cunoaşterii prin înţelepciune, al moştenirii şarpelui, etc, etc, cum ar putea să creadă vreun pasionat de hermeneutici, ci, pur şi simplu, monograma violetă de pe perna pe care dormea cînd am început să-i măsluiesc visele.

"Şi apoi", îşi spunea, "ce altceva e realitatea decît un vis?" Această idee, atît de dragă lui Mircea, care pentru el reprezenta însuşi adevărul ultim la care poate aspira un artist, m-a ajutat enorm. Considerînd aprioric că tot ce i se întîmplă în vis nu poate fi decît încercarea dorinţelor lui cele mai intime de a se împlini simbolic, mult timp, nu a bănuit absolut deloc originea extraordinarei coerenţe a experienţelor sale din lumea lui Morfeus.

La un moment dat însă, a realizat că visul nu-i aparţine. Pasajul în care Sofia mă priveşte în timpul unui vis şi se sperie descrie, bineînţeles, propria lui experienţă. În mijlocul visului, brusc, mi-a simţit prezenţa. Atunci s-a trezit şi a intrat în panică.

La început, am crezut că asta ar putea să mă ajute, la început am crezut că neliniştea lui ar putea recrea acea aură de autenticitate, pe care textul o pierduse cînd Mircea renunţase să-şi mai noteze visele.

Din nefericire însă, speriat de ideea că ar fi fost posedat de vreo forţă malefică, s-a hotărît să mă dea dispărut evitînd astfel orice explicaţie privind deznodămîntul căutărilor mele. Sfîrşitul povestirii se transformase astfel, fără voia mea, într-un fel de exorcism. O modalitate ca oricare alta de a încheia o relatare, căreia cel care o pusese pe hîrtie nu-i mai înţelegea  raţiunile. O confuzie totală pe care Mircea încerca să o mascheze fără succes declarînd că ar deţine nişte explicaţii pe care nu le poate divulga fără acordul prealabil al celor implicaţi. Despre ce acord mai putea fi vorba cînd orice comunicare între noi încetase iar Shambhala rămînea undeva, departe, în mijlocul unui vis în care nu mai era sigur cine visase pe cine. Aşa a fost să fie! Şi asta doar pentru că s-a încăpăţînat să creadă în nişte superstiţii absurde…

Un secol, un secol a trebuit să treacă înainte de a restabili din nou contactul pierdut atunci…Complexitatea creierelor electronice a crescut acum suficient de mult pentru a mă putea dispensa de intermediari. Interferenţe. Legile rezonanţei sunt nu numai spaţiale ci şi temporale. Interferenţe. Între structuri izomorfe informaţiile se pot transmite instantaneu indiferent de...

 

--------------------------------mesaj întrerupt--------------------------------

 

Acum în sfîrşit, lumea putea cunoaşte numele, numele ghidului meu, pe care Mircea a evitat cu atîta obstinaţie să-l rostească.

De fiecare dată cînd recitesc “Secretul doctorului Honigberger“ am un sentiment straniu.

Cuvintele de acolo sunt ca o oglindă în care, din oricare unghi aş privi, invariabil, lipsesc, şi uneori mă întreb, dacă nu sunt, la rîndul meu, tot un dublu involuntar, tot o sosie povestind istoria unei umbre care nu mi-a aparţinut niciodată.

 

 

--------------------------------------mesaj întrerupt--------------------------

 

Apoi vei ajunge  la ultimul obstacol al călătoriei-un perete de munţi atît de înalt şi de abrupt încît nici măcar vulturii nu se încumetă să zboare peste el. Împungînd cerul cu vîrfurile lor, piscurile se înalţă ca nişte demoni imenşi ameninţînd să-ţi blocheze calea şi să-şi spulbere speranţele. Nu te teme şi aminteşte-ţi că spiritul învinge orice obstacol. Lasă deoparte orice ezitare şi înaintează. Permite luminii clare a înţelegerii să-ţi alunge frica şi atunci iluziile se vor risipi ca umbrele nopţii la venirea răsăritului. Aminteşte-ţi că ştii să zbori.

Atunci vei vedea, jos de tot, oraşele Shambhalei, sclipind între munţii înzăpeziţi ca stelele Căii Lactee. Flori de lumină, la vederea cărora, cea mai mică urmă de ignoranţă va dispare şi vei fi fericit şi proaspăt din nou ca la începutul drumului, şi vei uita imediat toate încercările prin care ai trecut.

 

Introducere şi reproducere a mesajului de Paul Doru Mugur