Realitate vs. realism, „R” vs. R

de Raluca Bujor

 

I. În limbajul de zi cu zi, cuvântul „realitate” apare de pildă în expresii precum (i) „revino la realitate!” (sinonimă cu „întoarce-te cu picioarele pe pământ”, sau, în englez㠄to keep it real”, deși expresia este folosită și în alt sens), „fii realist!”, „realist vorbind...”, „(cutare aspect, de pildă corupția) este o realitate!”, „(cutare lucru) mi s-a părut i-real”; (ii) „în realitate (lucrurile nu stau tocmai așa)...”,  „realitatea este că (nu te mai iubesc)...” . Am simțit nevoia să despart cele două secvențe de expresii întrucât îmi par a presupune, cel puțin la prima vedere, două poziționări diferite: în primele cazuri, „realitatea” este ceva la care se impune să ne întoarcem, este situația noastră efectivă, în cele din urmă, e vorba mai degrabă de o divulgare, o confesiune a ceea ce se afl㠄în spatele” unei anume situații pe care noi o considerăm „real㔠deși ea nu este.. Pe de-o parte, „realitatea” este sinonimă cu „faptele imediate”, cu „ceea ce este obiectiv”. Pe de cealaltă parte, ea pare tocmai ceva ce ne scapă la prima vedere, ceva ce nu este deloc „obiectiv” (pentru cineva anume). Cu toate acestea, divulgarea, aducerea în față a ceea ce până atunci se ascunsese în spate rămâne una credincioasă factualului - ceea ce ni se va confesa este de ordinul întâmplărilor, „datelor”; așadar, „realitatea” este și de această dată ceva „obiectiv”, trimite la o stare a lucrurilor sau a faptelor (felul în care mă simt, felul în care am acționat etc). În nici unul dintre cazuri lucrurile nu se „clatină”, ele sunt luate drept ceva destul de compact, de sigur, la care este necesar sau a devenit inevitabil să nu ne raportăm, adică ajustăm, în cazul de față - trebuie să luăm act de ele, nu mai putem „pluti în speculații goale” sau „trăi (departe) în minciună”.

Realitatea e aici ceva la care ne întoarcem din diferitele noastre „rătăciri”. Așadar, în ambele cazuri ea nu pare a fi tematizată drept „o enigmă”, ba chiar se poate spune că nu e tematizată defel, ceea ce urmează fiind fie o somație, fie o monstrație, o „arătare” a lucrurilor „așa cum sunt”. Ea pare așadar ceva ce ni se arată de la bun început, dacă doar ne-am strădui să o privim!, ceva ce era aici sub nasurile noastre, era proximă, aproape intimă, dar noi, de orbi ce suntem am ocolit-o, am preferat să o ignorăm sau am trăit efectiv într-o neînțelegere (cum de este posibilă o atare ocolire, ignorare sau neînțelegere?).

O scurtă paranteză: ce înseamnă toate lucrurile acestea „evidente” la care trebuie să ne întoarcem numaidecât, până nu ne „rătăcim” definitiv?  Desigur, chemarea înapoi la „fapte”, la „obiectivitate” este doar în mod inadecvat reconfortantă și „simplă”. Aceasta pentru că, odată ajunși aici, se lasă tăcerea - faptele nu „vorbesc” niciodat㠄de la sine” iar, de cele mai multe ori, ceea ce considerăm noi a fi „real”, nu e decât un construct (și astfel ceva „subiectiv” cap-coadă). „Faptele” sunt interpretări, deci, riguros vorbind, ele nu sunt fapte (acest ... „fapt” a fost constat de pildă în două ramuri destul de preocupate cu „realitate așa cum este ea”: istoria și fizica – în primul caz, despre inexistența „faptului” istoric a vorbit Isaiah Berlin, iar în cel de-al doilea, despre imposibilitatea unei observații „pure”, Werner Heisenberg). Așadar, când cineva ne roag㠄binevoitor” s㠄revenim la realitate” sau se arată dispus să ne arate „care e realitatea”, expresiile acestea sunt, de cele mai multe ori, folosite „politic” (în sensul larg), privesc o anume retorică, o anume așezare a celuilalt, adică a noastră.

Totuși, iar aici închid paranteza.. uneori, această chemare este benefică. Uneori chiar se cuvine să nu stăruim prea îndelung prea „departe”. De ce? De ce ar trebui să simțim și uneori chiar simțit nevoia să păstrăm o legătură cu concretul? De ce expresiile de mai sus nu sunt totalmente strategice, manipulatoare, retorice, sau, făcând încă un pas în spate, de ce pot ele funcționa astfel de la bun început? De ce punând cuvântul „realitate” într-o frază deja am ciulit urechile celor din preajmă și pot încerca mai departe să-i port într-o anume direcție, poate că nu tocmai „sincer㔠(dacă exista așa ceva)? Dac㠄realitatea” este chiar sub nasul meu, de ce am nevoie să-mi fie arătată de un altul? Cum de poate ceva atât de proxim să nu fie de la sine înțeles de toată lumea, la fel?....

Lăsând așa-zisele „fapte” laoparte, poate că se ascunde ceva prețios în gândirea „realității” drept ceva la care se cuvine să ne întoarcem și care, simultan, se află într-o nesperată apropiere de noi. Anume faptul că tocmai ceea ce ne este apropiat ne scapă și tocmai în privința lui se cuvine să fim îndrumați, lămuriți, aduși la curent. Nu este oare curios faptul că avem a ne întoarce cu picioarele pe pământ, adică acolo unde, într-un sens, suntem deja?

Dar înainte de asta, este realitatea ca „obiectivitate” prima sau singura raportare de care dă seama limbajul nostru comun?

  

II. S-ar zice că, puși în fața întrebării „ce este realitatea?”, „ce este real?” ne blocăm, ne vine greu să dăm un răspuns, sau cel puțin conștientizăm „gravitatea” întrebării. Putem răspunde enumerând fapte, obiecte din jur (reală este această stradă, acest pantof, acel om; sau, realitatea este ceea ce se vede și putem atinge; sau realitatea este ceea ce se desfășoară la nivel subatomic)? Nu vom simți că ceva lipsește dintr-o astfel de abordare, că nu răspundem, de fapt, în cel mai bun caz, decât parțial întrebării, noi necăutând un lucru, ci un sens? Mai mult, ce anume face întrebarea posibilă? Și, în fapt, ce anume face orice întrebare posibilă (având în vedere că ne întrebăm indirect despre realitate, întrebând despre absolut orice din cele ce sunt, inclusiv despre cele „ireale” și despre toate la un loc)? (E limpede că, dacă am găsi măcar un singur lucru sau fapt sau cuvânt despre care să înțelegem ce anume îl face să fie real, dincolo de orice îndoială, orice chestionare ar înceta – am fi, în sfârșit, în acord, am vorbi aceeași limbă (fie ea și lipsită de cuvinte), iar viața ar trebui să se schimbe radical de la tensiunea veșnică pe care o presupune acum, ar avea o direcție (probabil....)).

Revenind însă, realitatea este așadar, în acest caz, ceva enigmatic, îndepărtat sau...inexistent. Această nedumerire se vede și în expresii precum:  „oare care o fi realitatea?”, „realitatea ne depășește”, „mă întreb ce anume din toate acestea e real?”, „nimic nu e real”.

Exemplele invocate nu ajută însă până la capăt, sunt insuficiente. Dar să ne ajutăm amintindu-ne că nu de puține ori gândim realitatea ca fiind ceva la care e de ajuns, spre care trebuie „săpat”, ceva ce trebuie descoperit. Ceva ce în mod normal nu este accesibil în mod „direct” și care, uneori (mereu?), ne scapă de-a binelea. Ceva pe care trebuie să punem lanterna, în orice caz. Subiect de controverse, întrebări și... numere Respiro.

În toate aceste cazuri realitatea este tematizată, se vorbește despre ea, în speranța unei lămuriri sau măcar a justificării unui abandon al întrebării (a se vedea istoria filosofiei, a științei, a psihologiei, a teoriilor sociale etc). Se încearcă o îndreptare a limbajului spre ea, la capacitate maximă, în speranța unei capturi / conceptualizări (concipere-conceptus însemna „a lua ceva în posesie și a-l reține”), sau a înțelegerii imposibilității lor (deja cultura logocentrică a fost demult denunțată). În afara căutărilor citate, cineva își mai poate găsi sensul realității fie într-o religie (respectivul sens fiindu-i revelat și deci de întreținut prin credință), fie într-o ideologie (sensul fiind acceptat acritic), fie în simpla curgere a timpului (real/adevărat este ceea ce va cerne timpul, dacă va cerne ceva). (Aproape de fiecare dată, cei chemați „înapoi la realitate” sunt tocmai cei preocupați cu găsirea sensului realității; tocmai aceștia sunt cei care, cu „capul în nori” fiind, au a se întoarce „cu picioarele pe pământ”. Cu toate acestea, atât capul, cât și piciorul se preocupă cu „realitatea”.)

 

III. În plus față de a fi apropiată, „obiectivă”, sau îndepărtată și enigmatică, realitatea mai este înțeleasă adesea și drept opusă sacrului, ca având ceva profan; ceva aproape lipsit de idealitate, ceva „dur” sau „crud” și apăsător pentru om (de obcei aceasta e chiar realitatea la care ni se cere uneori să revenim) - „este o realitate că X-liescu este un corupt”, „în realitate nu există drepturi ale omului” etc – ceea ce înseamnă că ceva îi lipsește (din perspectiva noastră): sensul, răspunsul în fața omului, docilitatea – sunt acestea diferite în fond?

Așadar, deja în expresii aproape „banale” se strecoară mereu ceva mai mult: am găsit la lucru tocmai duelul realism vs. Realitate.

 Dar, în acest punct, devine tentant un pas mai departe: oare cele trei înțelegeri ale realității (ceva proxim la care, culmea!, trebuie să mă întorc; ceva enigmatic ce trebuie căutat și capturat spre a fi înțeles, ori abandonat ca fiind de neconceptualizat; respectiv, ceva apăsător care ne vorbește despre o lipsă) au ele ceva în comun? Se află în vreo relație? Aș spune că ultima le cuprinde pe primele două: dacă nu m-ar „apăsa”, nu aș pleca din „obiectivitate” pentru a avea sens să fiu chemată înapoi, respectiv, dacă nu m-ar apăsa, nu m-aș întreba despre ea și nu aș căuta-o (chiar și pentru a-mi da seama că o caut „greșit”).

Apropiată în primele cazuri, îndepărtată în celelalte, evidentă sau enigmatică, realitatea se așează mereu în fața mea ca ceva de neocolit, ca ceva ce mi se impune din imediatul ce mă înconjoară, iar această impunere mă jenează sau, cum am spus mai sus, mă apasă. Așadar, cele două atitudini (să le zicem, r și R) pleacă dintr-un același punct, ceea ce înseamnă (și sper să nu mă hazardez), că sunt în egală măsură îndreptățite.

Unde vreau să ajung? Fiind ceva de neocolit, realitatea se prezintă drept ceva cu care nu putem să nu ne întâlnim. Asta înseamnă că o facem deja și că am făcut-o dintotdeauna, iar expresiile pe care am încercat să le culeg par a demonstra consecința acestui fapt (uneori ele au arătat că adresăm realitatea la nivelul solului și „al piciorului de pe pământ”, alteori la nivelul norilor și al capului „pierdut” pe acolo, și întotdeauna prin suferință, apăsare). Iarăși, poate părea „banal”, însă tocmai acest fapt trebuie tot timpul avut în vedere: vrem-nu vrem, ne raportăm deja la realitate, prin limbaj – aici e punctul dureros. În primul caz am văzut că se impunea o întoarcere la realitate, tocmai în sensul unei evitări a „rătăcirii” printr-un limbaj „desprins”; în cel de-al doilea caz, am văzut că enigma realității era de captat (în concept), sau de abandonat (din perspectiva criticii logocentrismului – nu am ajuns deocamdată în punctul în care să înțeleg cum pot vorbi evitând conceptele și nefiind într-un continuu act poetic). Dar abandonul este imposibil, există mereu acea lipsă, apăsare, suferință sau jenă (pentru a enumera cam toate cuvintele prin care am denumit felul în care resimțim acest ceva de neocolit – realul). Iar fiecare din celelalte două căi, luată exclusiv este exagerată. Așadar, cum altfel s㠄procedăm”? Cred că răspunsul s-a ivit deja: am văzut că ambele limbaje și deci ambele raportări survin dintr-un același punct, fiind așadar în mod egal îndreptățite. Dar ce înseamnă asta? Nimic altceva decât că trebuie practicate împreună. Atât o apropiere, cât și o îndepărtare. Ceea ce revine la a spune că dincolo de realism vs. Realitate am păși în ceva ce ar putea fi numit „apropiere la distanț㔠(acest dificil pas de dans le este deja foarte cunoscut celor îndrăgostiți, iubirea nefiind altceva decât o atingere în și din neatingere, inclusiv în limbajul dintre ei; se mai vede apoi în umor, în speță în autoironie, sau în orice efort de metaforizare).

Nimic din toate acestea nu este în vreun fel „original”, povestea este cumva știută de la Platon până la Heidegger, doar cuvintele diferă, eu neputând să-mi arog vreun „drept de autor” la finalul acestui text.

Între timp, apropo de a ne întoarce de unde nu ai plecat de fapt, un videoclip care pare a simula ambele „căi”, atât cea „obiectivă”, cât și cea „subiectivă”:  .http://www.youtube.com/watch?v=ZWrUEsVrdSU

 

                                  

 

respiro@2000-2013 All rights reserved