"Rolul realităţii profane e acela de conductor spre realitatea sacră"

                                      Paul Doru Mugur în dialog cu preotul profesor doctor Theodor Damian

Pr. Dr. Theodor Damian: Iată nouă întrebări, care mai de care mai interesantă şi provocatoare la gândire filosofico-teologică şi de mare impact în experienţa fiecăruia dintre noi, câtă vreme viaţa de aici şi de dincolo reprezintă două dimensiuni existenţiale ce caracterizează atât pe credincioşi, cât şi pe necredincioşi (necredincioşii fiind în extremă minoritate faţă de ceilalţi, fapt care trebuie să spună ceva în contextul acestei conversaţii). Când necredincioşii sunt educaţi, doar limbajul poate fi diferit în abordarea problemei, problema în discuţie, cele două dimensiuni existenţiale, însă rămânând aceeaşi. Câtă vreme despre fiecare întrebare se poate scrie o carte sau mai multe, nevoia de rezumare este implicită şi nu lipsită de dificultate.

PDM: Ce este pentru tine realul? Cum defineşti tu realitatea?

Pr. Dr. Theodor Damian: O definiţie a realului este disputabilă din capul locului. Îmi place că întrebarea e formulată cu grijă în aceea că e subiectivizată: „Ce este pentru tine realul?”

O primă tendinţă ar fi să spun, deşi simplist, că realul este ceea ce eu percep ca palpabil în jurul meu, ceea ce îmi cade sub simţuri. Dar intervine imediat o altă problemă, cea a cunoaşterii şi cea a credinţei. De exemplu: este conştiinţa mea parte din real? Că ea nu poate fi cunoscută pe cale empirică, prin cele cinci simţuri.

Pot spune că este ireală? Deci că e o fantezie? Toţi spunem că e reală. Dar pe ce bază? Pe baza gândirii, a deducţiei logice, e şi o doză de credinţă aici, şi de context general cultural; creştem cu ideea că avem o conştiinţă şi că dacă o „avem” e ceva real. Deci credem ce ni se spune de când suntem mici. Apoi ceea ce ni se spune sună bine şi demn, şi unic şi de fapt vrem să credem asta, ne place. Credem ceea ce vrem (şi apoi devenim ceea ce credem!), nu-i aşa?

Ce este omul? Care este esenţa omului? Este omul ceea ce se vede plus suma de manifestări, am zice, „specifice” lui? Există o „esenţă” a omului? Dacă nu, atunci avem de a face cu o concepţie mecanistă despre om. Un motor este suma pieselor fizice care-l constituie. Dar dacă omul e mai mult decât un motor, ce este acel „mai mult”? Este asta esenţa lui? Esenţa vine de la esse, a fi. Dar în ce constă „fiindul”? Este acest esse, esenţa, „fiindul”, real? Dacă nu-i real e deci iluzie, fantezie? Asta ne duce cu gândul direct la marea controversă filosofică despre relaţia dintre existenţă şi esenţă. Cine precede pe cine? Este esenţa condiţia existenţei, şi o precede sau invers? Dar este existenţa o realitate? E parte din real? Dacă da, cum ştim? Cade ea sub imperiul simţurilor? Cuvântul „real” mai are şi conotaţia de „adevărat”. Ce este adevărul? (vorba lui Pilat din Pont). Eu pot percepe lucrul din faţa mea azi într-un fel şi mâine în alt fel. Care din cele două percepţii e adevărată?

Şi totuşi: mai ştim şi asta, că dacă nu în general, cel puţin în multe cazuri, esenţa lucrurilor e metafizică, transcendentă, şi că fără esenţa lui lucrul nu stă în existenţă. Deci ce este real? Lucrul perceput fizic sau esenţa lui imperceptibilă fizic dar fără de care acesta nu ar fi?

Aici intrăm în lumea ideilor divine la Platon. Fără ideea de lucru, acel lucru nu poate exista. Lucrul se vede, ideea nu. Deci logic ar fi să zicem că reală este ideea, iar lucrul, ireal. Cam pe tema asta s-a axat şi controversa dintre Heraclit din Efes şi Parmenide Eleatul. La Heraclit, realitatea e ceea ce curge: Panta Rhei, totul curge. El era adeptul schimbării. Totul se schimbă (aici l-a „plagiat” (!) părintele chimiei, Lavoisier, când a declarat că totul se schimbă dintr-o formă în altă în părţi echivalente). Ceea ce se schimbă e fizic. La Parmenide ceea ce se schimbă e ireal, este iluzia (ca şi maya în filosofia hinduistă), câtă vreme realul este esenţa lucrurilor, şi aceasta este neschimbată, imuabilă (ca ideile lucrurilor din lumea divină a ideilor la Platon). Deci dacă metafizicul este real înseamnă că fizicul este ireal. Sau, dacă vrem, de ce nu?, acceptăm două tipuri de realitate: cea fizică şi deopotrivă cea metafizică.

Şi aceasta ne readuce la conştiinţă. Este conştiinţa, de care vorbeam mai înainte, reală? Că fizică nu e. Deci e metafizică. Şi dacă e aşa, înseamnă că e mai puţin reală? Dar această întrebare ce ascunde concluzia deschide marele domeniu al credinţei. Conştiinţa e metafizică dar reală. Ce ştim şi cât ştim noi despre conştiinţă? Este cunoştinţa noastră despre conştiinţă o cunoştinţă empirică sau intuitivă? Sau de altă natură? Este obiectivă?

Altă întrebare: pentru ca un lucru să fie real trebuie să ştim totul despre el? Despre conştiinţă nu ştim totul, dar o considerăm reală. Există un al şaselea sau un al şaptelea simţ prin care precepem realitatea? Atunci putem aplica aceeaşi logică şi la alte lucruri pe care nu le cunoaştem, ci doar le bănuim, intuim (indiferent dacă le numim sau mis-numim) cum ar fi, de pildă, sufletul, veşnicia, Dumnezeu? Dacă un anumit lucru poate fi numit real (conştiinţa, esenţa, existenţa, ideea, etc.) fără ca el să cadă sub incidenţa simţurilor noastre fizice, atunci nu pot şi altele să fie în aceeaşi situaţie? Dar Big-bang-ul? Este el real sau iluzie? Cade sub incidenţa simţurilor sau e o deducţie pe care o numim ştiinţifică, deşi prin definiţie, ştiinţa, nefiind dogmatică, nu-şi dogmatizează teoriile, deducţiile, ci, dimpotrivă, acceptă ideea posibiltăţii greşelii datorită lipsei de informaţie totală; Herman Bondi, matematician: „Cum putem cunoaşte ceva dacă nu cunoaştem totul?” Cunoaşterea părţii rupte din tot este o cunoaştere deficitară. Partea ruptă din tot funcţionează altfel decât atunci când e plasată în tot. Dar cine cunoaşte totul? Deci ce greutate dăm cunoaşterii noastre?! Este cunoaşterea noastră reală sau pseudo? Sau iluzorie? Cum ştim? Ştim? Nu ştim. Credem! Credem că e reală. Credem că a fost un big-bang. Credem că există un Dumnezeu, că există viaţa veşnică.

Dar este credinţa reală sau nu? Dacă eu cred în ştiinţă iar ştiinţa în fiecare secol îşi schimbă teoriile despre acelaşi obiect, este credinţa mea în ştiinţa schimbătoare, reală sau nu? Ori, spunem, credinţa în sine, a persoanei, este reală, dar obiectul ei poate fi ireal, câtă vreme teoriile ştiinţifice se infirmă consecvent (în unele cazuri de la secol la secol sau de la generaţie la generaţie? Dar credinţa în Dumnezeu, Dumnezeu fiind „obiect” neschimbat (spre deosebire de „obiectele” ştiinţei) al credinţei?

Şi, revenind la întrebarea iniţială: Ce e pentru mine, realul? Cred că realul cuprinde ambele domenii: fizicul şi metafizicul deopotrivă, că fizicul e făcut în vederea transfigurării sale, că are în el sămânţa, potenţialul transfigurării (şi aici putem sări la o întrebare ulterioară despre „cer nou şi pământ nou”).

O altă posibilă abordare: dacă am avut astă noapte un coşmar, este coşmarul real sau nu? Răspuns: coşmarul în sine ca stare psihică (de conştiinţă?!) este real, dar ceea ce se petrece în coşmar e iluzie. Dar dacă Parmenide are dreptate când zice că odată ce mă pot gândi la nişte lucruri ele sunt (fie şi în potenţă, nota mea) căci dacă nu ar fi, nici nu m-aş putea gândi la ele. Evident, el zice asta despre Dumnezeu pe care-L numeşte „matematicianul tuturor oamenilor”, dar, de ce nu şi la oameni? Şi nu contează că gândesc în stare de somn sau de trezire. Gândul e gând, la urma urmei.

Şi în sfârşit: Carl Gustav Jung, cu foarte interesanta şi provocatoarea lui întrebare. E clar că în vis, totul e ireal. Dar cât visăm, trăim visul ca pe cea mai concretă realitate. Sunt oameni care mor în vis pentru că au trăit aşa de intens întâmplarea de acolo. Când ne trezim din coşmar, din vis, gândim: „o, ce bine că a fost doar un vis” Şi aici întrebarea. Dar dacă viaţa aceasta aici e un vis şi o trăim „absolut real” şi „implicaţi”, ca în visul de noapte, şi doar când murim, „deschidem ochii” şi realizăm că totul aici a fost iluzie, coşmar, vis, şi realitatea de fapt, acolo ni se deschide şi oferă?!

Marea întrebare în tot acest context este de fapt aceasta: Cum ştim că ştim? Ce este cunoaşterea, care sunt criteriile ei obiective, imobile, garantate?

PDM: Care consideri că este calea cea mai directă de acces la real? Filosofia, ştiinţa, religia, arta, mistica,viaţa de zi cu zi?

Pr. Dr. Theodor Damian: O altă întrebare complexă. Întrebarea trebuie să asume răspunsul, în acest caz. Că realul este atât fizic, precum şi metafizic. Deci spre care real, din cele două? Dacă spre cel fizic, toate domeniile la un loc, toate ajută, fiecare cu instrumentele sale. Filosofia, ca gândire critică, dar şi ca ştiinţă care te învaţă cum să mori, cum spune Socrate, te ajută să discerni, ştiinţa îţi oferă mereu noile sale descoperiri, religia îţi aduce pacea sufletească şi regula morală universală a dragostei, respectului, toleranţei, arta îţi oferă frumuseţe şi creativitate, mistica, şansa contemplaţiei ce te duce înspre filozofie şi religie, dar şi spre poarta trecerii dinspre imanent spre transcendent.

Dacă însă ne gândim la realul metafizic, la fel. Toate aceste domenii te ajută să te conectezi la realitatea supremă, absolută să te legi (re-ligare‚ religie) de Dumnezeu, indiferent cum Îl concepi. Asta pentru că filosofia vine cu întrebările esenţiale despre lume şi viaţă, ştiinţa îţi dă voie să crezi în Dumnezeu prin însăşi recunoaşterea propriilor ei limite, religia, prin excelenţă, te leagă de Dumnezeu, la fel mistica, şi arta prin aceea că ea trimite spre Absolut în toate formele ei de manifestare autentică.

Iar viaţa de zi cu zi este arena unde are loc impactul tuturor acestor domenii asupra conştiinţei fiecărui subiect.

Deci toate acestea sunt cale directă de acces la real. Nu înclin să aleg pe una singură dintre ele (cu toate că tendinţa e spre religie, pentru că ea este inclusivă, le presupune şi le primeşte şi pe celelalte fără să-şi simtă primejduit locul!) pentru că într-adevăr, ele sunt manifestări, aptitudini ale spiritului uman şi toate cu impact real asupra vieţii subiectului uman în vasta lui complexitate.

PDM: În creştinism Dumnezeu este realitatea ultimă, fundaţia care susţine întregul univers. Această convingere este împărtăşită atât cu iudaismul cât şi cu islamismul. În ce măsură ne apropie rugăciunea, postul, smerenia de această realitate ultimă? Această împărăţie devine accesibilă tuturor drept credincioşilor după moarte. Este ea accesibilă prin asceză înainte de moarte? Este centrul, miezul ortodoxiei credinţa nestrămutată în această realitate ultimă invizibilă simţurilor dar extrem de vie în inima celui care se roagă?

Pr. Dr. Theodor Damian: Da, în religie în general şi în creştinism în special, Dumnezeu este realitatea ultimă. El este creatorul a toate şi susţinătorul, proniatorul a toate. Îmi place expresia tradiţională din simbolul de credinţă: „Atotţiitorul”, cel ce ţine toate întru fiinţă. Şi este interesant şi contextul în care e plasată această expresie: „Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.” Se înţelege de aici clar întâi, ideea de creaţie, ex nihilo, potrivit învăţăturii creştine, apoi ideea despre două lumi, nu doar una. Deci dacă Dumnezeu a mai făcut o lume, cea nevăzută, lucrurile se leagă mai bine când vorbim de realitatea fizică şi metafizică. Existenţa lumii nevăzute, scripturistic, dar şi în ordinea discursului logico-teologic vorbind, oferă o temelie sensului altor expresii-mărturii despre această realitate transcendentă, pe care adesea le înţelegem, simplu, ca expresie a credinţei, dar fără sensul nevoii de plasare a lor în contextul mai larg al revelaţiilor despre realitatea metafizică, expresii cum vor fi, de pildă, „facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ” (ceea ce implică existenţa unei lumi cereşti, deci nevăzute, unde există o ordine, o administraţie, o rânduială, unde se face voia lui Dumnezeu, nu ca aici pe pământ, unde ea se face şi nu se face. Altă expresie: în zilele acelea, El va trimite pe îngerii Lui şi „vor aduna pe cei aleşi ai Săi din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la celelalte margini” (Matei 24, 31). Şi de aici se înţelege clar că există o lume, sau lumi nevăzute în care probabil vom merge şi noi (la bine sau la rău, şi asta implică o altă discuţie). Evident, sunt multe alte texte ce ţin de eshatologia învăţăturii creştine de credinţă, inclusiv cele despre un cer nou şi un pământ nou, despre care e vorba într-o întrebare ulterioară.

Deocamdată, însă, revin scurt la ideea de realitate metafizică. Realul, realitatea implică noţiunile de autentic şi adevărat, de logică, noţiuni filosofice de mare adâncime şi de neîncetată disputabilitate. Care sunt criteriile obiective, imuabile, garantate „ştiinţifice”, ale autenticului şi ale adevărului?! Pot fi şi adevăruri ascunse? Poate un gând ascuns al meu să fie real? Poate. Faptul că e ascuns nu-i fură nici autenticitatea, nici veridicitatea. Există realităţi ascunse (dacă vrem, nedescoperite încă) în condiţia umană sau în univers, în existenţă în general? Desigur! Dar pe ce bază zicem „desigur”? Pe baza intuiţiei? Pe baza unei anumite logici? Pe baza unei cunoaşteri de tip mistic?

Până la urmă, deşi m-ar interesa răspunsul la aceste întrebări, aş putea spune că nu mă interesează, ci important este dacă răspunsul e da sau nu. Şi este da! Celebrul filosof şi antropolog René Girard o confirmă, chiar prin titlul, incitant, al uneia dintre primele sale cărţi: Les choses cachées depuis la fondation du monde.

În ce măsură ne apropie rugăciunea, postul, smerenia de Dumnezeu? Iată o altă întrebare fundamentală. Pentru a şti în ce măsură aceste practici creştine (sau religioase în general) te apropie de Dumnezeu, e nevoie să ştii cine este Dumnezeu. Evident, lucru imposibil de ştiut. Şi totuşi! Dumnezeu se revelează lumii atât cât îi trebuie ei pentru a se apropia de El, pentru a intra în comuniune cu El, pentru ceea ce în general numim mântuire. Revelaţia se face pe cale naturală (poţi cunoaşte ceva despre creator din/prin creaţia sa) şi supranaturală (prin intervenţiile miraculoase ale lui Dumnezeu în istorie) şi, aş adăuga, personală (când Dumnezeu se descoperă fiinţei umane direct sau indirect). La una din slujbele noastre ortodoxe, folosind reflecţia psalmistului din Vechiul Testament se pune exact această întrebare: „Cine este Dumnezeu, mare ca Dumnezeul nostru?” şi răspunsul este frazat astfel: „Tu eşti Dumnezeu care faci minuni”. O minune este o intervenţie divină înainte de toate, schimbă ceva în ordinea firii în favoarea omului, o intervenţie a lui Dumnezeu în istoria omului, a lumii. Un alt răspuns la întrebarea „Cine este Dumnezeu” este dat de Sf. Ioan Teologul: „Dumnezeu este iubire” (ceea ce justifică intervenţia Sa în istoria lumii, creaţia sa, a omului, creat după chipul Său). Şi un alt răspuns încă, la aceeaşi întrebare vine din sursă patristică, de la episcopul Teofil al Antiohiei, preluat apoi de Isac Sirianul, Meister Eckhart şi alţii (îl scriu în franceză cum l-am preluat de la Olivier Clément). „Dieu est une Parole a l’extremité du silence.” Se poate ceva mai frumos?! Dacă vorbim de adevăruri ascunse, dar adevăruri totuşi, iată-l pe cel mai mare. Din abisul transcendenţei Sale totale Dumnezeu ne vorbeşte! Deci îi pasă de noi, vrea ceva de la noi, ne vrea (înapoi), ne vrea cu tot dinadinsul. De aceea intervine în istorie ca să ştim că e prezent, că locul nostru e lângă El, că ne iubeşte; ne iubeşte cu iubire sacrificială, până acolo unde recurge la ideea întrupării logosului divin în istorie pentru a vorbi oamenilor în manieră omenească şi a avea asupra lor un impact mai mare decât dacă ar tuna din abisul transcendenţei sale, fapt în urma căruia am face voia Sa de frică, nu de convingere, ceea ce El nu vrea.

Deci acesta este Dumnezeul nostru; şi pentru că El ştie firea, condiţia noastră, nu doar că ne transmite chemarea, dar ne şi oferă mijloacele adecvate ce ne pot ajuta să o împlinim. Ca în Deuteronom unde Dumnezeu zice: „Iată, am pus înaintea ta viaţa şi moartea, apa şi focul, binecuvântare şi blestem, alege viaţa ca să trăieşti (cap. 30). Cu alte cuvinte Dumnezeu respectă liberul arbitru pe care ni l-a dat, darul suprem, şi totuşi când suntem la intersecţie, în dubiu, în confuzie, îndemnul vine cu claritate: Alege viaţa!

În acest context se vede că Dumnezeu este stăpânul, de El aparţinem, un stăpân generos, care îşi respectă propriile Sale principii, logic cu El însuşi: ţi-am dat libertate, ţi-o respect. Şi te iubesc. Vino! (Dar nu ne forţează).

Ca atare rugăciunea, smerenia, postul, alte rânduieli, între care Sf. Taine ale Bisericii, sunt mijloace oferite prin care se cristalizează în conştiinţa noastră ideea apartenenţei noastre. Rugăciunea e o practică ce te ţine treaz în ideea dependenţei de Dumnezeu. Smerenia nu este altceva decât atitudinea corectă a omului coram Deo, odată ce ai realizat dependenţa de El. Postul, împletit cu rugciunea, iertarea, fapta bună, etc. are rolul său în a pregăti, şi încă eficient psihicul uman, sufletul, pentru o mai acută conştientizare a ierarhiei valorilor, pentru o re-ierarhizare a lor, ceea ce implică o serie de renunţări la lucruri mai puţin importante în favoarea deşteptării, concentrării atenţiei noastre asupra celor cu adevărat importante, asupra lui Dumnezeu ca valoare supremă.

Dacă vorbim de împărăţia lui Dumnezeu despre care Mântuitorul Hristos face dese menţiuni, trebuie făcută o deosebire între existenţa metafizică, transcendentală, în general, şi împărăţia lui Dumnezeu, în special. Realitatea metafizică, lumea transcendentă, după învăţătura creştină (şi după o logică umană pe care o semnalează şi Hemingway într-unul din romanele sale) nu este necesarmente echivalentul Împărăţiei lui Dumnezeu. Existenţa transcendentală implică şi iadul, care nu este Împărăţia lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, preluând de la Lavoisier (de fapt de la Heraclit din Efes, posibil, filosof trac şi nu neapărat grec!), dacă totul se schimbă dintr-o formă în alta, în părţi echivalente, nici viaţa noastră nu se pierde. Ea se schimbă dintr-o formă în alta, deci trece dintr-o condiţie în alta, de aceea vorbim de transfigurare, în părţi echivalente. Această echivalenţă poate fi cu uşurinţă interpretată în sensul că răul făcut aici te duce spre rău (e un fel de echivalenţă) şi binele făcut aici te duce spre bine. Deci împărăţia lui Dumnezeu este accesibilă tuturor drept credincioşilor, după moarte, dar nu necesarmente tuturor oamenilor. Ar fi loc aici de discutat despre teoria lui Origen, numită apocatastază, potrivit căreia, la urma urmei, în eshaton, Dumnezeu fiind iubire, va acorda şansa mântuirii tuturor celor din iad, inclusiv demonilor.

Cât priveşte accesibilitatea împărăţiei lui Dumnezeu înainte de moarte, în tradiţia creştină, răspunsul este pozitiv, şi pus într-o formulă foarte frumoasă: „Avant-gustul împărăţiei” pe care-l poate avea cel ce face voia lui Dumnezeu, care experimentează „pre-gustarea” realităţilor viitoare, şi un astfel de moment este menit să se petreacă în cadrul participării inteligente, plenare şi eficiente la sfânta şi dumnezeiasca liturghie, care este o celebrare a tainei împărăţiei lui Dumnezeu câtă vreme ea începe chiar cu semnificativele cuvinte: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sf. Duh”.

Centrul ortodoxiei este într-adevăr credinţa în această realitate ultimă, însă întruchipată în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul, Cel care este calea spre ea.

Şi aici este de remarcat ceva despre logica şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi fost întruparea Logosului divin în istorie, omul ar fi trebuit să creadă într-o abstracţiune; ori asta ar fi ridicat problema ineficienţei. Dumnezeu care ne ştie pentru că ne-a creat, a eliminat această cale, în favoarea omului, rânduind Întruparea Fiului Său, Logosul, pentru ca oamenii să audă, să vadă, să se relaţioneze şi apoi, mai uşor să creadă. Aşa suntem noi oamenii. O ştim din celelalte experienţe umane. Relaţionarea, concretul, sunt lucruri esenţiale în atingerea unui ţel.

PDM: Este sacrul, sfinţenia, zona cea mai apropiată de realitatea ultimă? Un fel de punct de frontieră către această realitate diferită?

Pr. Dr. Theodor Damian: Sigur, sacrul este condiţia care uneşte cele două lumi, cea de aici cu cea de dincolo deşi sacrul este deja acest „dincolo”. Aici ar trebui invocat în mod masiv Mircea Eliade care elaborează excelent pe tema ascunderii sacrului în profan (tot vorbeam mai devreme de adevăruri ascunse). Trebuie reţinut că Dumnezeu a creat lumea văzută ca foarte bună. Deci ea are în ea dimensiunea sacrului în sensul că sămânţa sacrului este pusă în ea de la creaţie. Lumea e menită să devină sacră. Cum spun frumos Sfinţii Părinţi, lumea a fost creată în vederea Bisericii, ca să devină Biserică (sacrul per se în existenţa de aici, indică dimensiunea divină din condiţia divino-umană, theandrică, a Bisericii).

Deci Dumnezeu fiind sfinţenia desăvârşită, mergerea pe calea sfinţeniei este mergerea spre Dumnezeu, spre îndumnezeire, theosis, care e ţinta supremă a creştinului. Sfinţenia este definită de Sfinţii Părinţi ca fiind „dorul după Dumnezeu”, Dorul, în sine, e activ, dinamic, te împinge spre ţinta sa. Cum zice frumos Victor Eftimiu în Cocoşul negru:

„Şi-un dor purtat în suflet o vreme-ndelungată

Oricât l-ar paşte moartea, nu moare niciodată

Se urcă, creşte, scade, se zbate, pare stins

Şi iarăşi izbucneşte şi urcă neînvins

Ca flacăra ce arde, ca apa, ca izvorul

Ce sparge stânca tare, aşa învinge dorul.”

Noroc că sacrul este prezent în lumea de aici şi că e menit să fie firul roşu (seminţele lăsate în labirint pentru a găsi întoarcerea înapoi), scara ce urcă „de la pământ la cer”.

PDM: Împărăţia lui Dumnezeu este prezentă în cea mai comună rugăciune creştină, Tatăl nostru. Această ”împărăţie“ se referă la o realitate diferită de cea cu care ne-am obişnuit, o realitate pe care o putem numi sacră. Pentru credincioşii creştini este prezent aici un dualism: realitate profană/realitate sacră. Ce se poate spune despre ”împărăţia cerurilor”? Ce anume cere exact un creştin când se roagă “vie împărăţia ta/facă-se voia ta precum în cer aşa şi pe pământ”? Se roagă pentru unificarea celor două realităţi într-una singură? Sau poate se referă la transfigurarea realităţii profane întru-una sacră? Apoi de ce această doleanţă ca voinţa lui Dumnezeu să se împlinească pe pâmânt la fel cum se împlineşte în cer? Este lucrarea lui Dumnezeu mai eficace, mai uşor de înfăptuit în cer decât pe pământ? Este cerul mai “curat” din acest motiv ?

Pr. Dr. Theodor Damian: O interesantă „definiţie” a împărăţiei cerurilor este că ea nu constă în mâncare şi băutură, ci e „pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17). Sigur, împărăţia cerurilor e altă realitate decât a noastră, cea de aici, este sacră, spre ea suntem toţi chemaţi potrivit afirmaţiei Sf. Ap. Pavel (I Timotei 2, 4) care zice că „toţi oamenii sunt chemaţi să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului” (fapt care ridică o importantă problemă despre adevăr, şi dacă suntem întru adevăr sau nu; implicaţia este că nu, deci că el trebuie descoperit, căutat, definit, de aici întrebarea lui Pilat „ce este adevărul?”, dar şi potrivit promisiunii şi chemării extraordinare pe care o face tuturor credincioşilor Mântuitorul Hristos: „Veniţi binecuvântaţii Părintelui Meu şi moşteniţi Împărăţia care v-a fost gătită vouă de la facerea lumii” (Matei cap. 25).

Sigur, creştinii, şi aş zice toţi oamenii, trăiesc într-o condiţie existenţială duală: ei sunt în acelaşi timp, cum spune Sf. Ioan Gură de Aur, frumos, cetăţeni ai timpului şi cetăţeni ai eternităţii. Există în adâncul sufletului omenesc o conştienţă despre faptul că omul este mai mult decât ceea ce moare. De aici afirmaţia superbă a lui Horaţiu: Non omnis moriar şi a lui Shakespeare: „Eşti prea frumos (s.m.) să vrei de tot (s.m.) să mori/ Şi viermii doar să-i laşi moştenitori”, precum şi afirmaţia dintr-o interesantă cântare de la slujba înmormântării din ritualul ortodox: „Chipul slavei Tale (Doamne) celei negrăite sunt, cu toate că port rănile păcatului.”

Există în adâncul sufletului omenesc un dor adânc de nemurire, de eternitate, o conştienţă inexplicabilă, inefabilă despre capacitatea omului de a fi mai mult decât pare să fie, că sensul vieţii nu e groapa, ci nemurirea, că homo capax infiniti, că trăim cu faţa spre eternitate, nu cu faţa spre groapă. Din această conştienţă (şi conştiinţă) au apărut toate aceste credinţe universale, legende, mituri despre nemurire, despre apa vieţii, tinereţea fără bătrâneţe, etc., toate ca expresie a unui sens că suntem mai mult decât părem a fi (adevărul ascuns în noi înşine).

Deci când un creştin gândeşte la împărăţia cerurilor, la acestă condiţie viitoare, posibilă, pe care o intuieşte ca reală, se gândeşte la ceea ce este explicat şi descris mai în detaliu în învăţătura scripturistică.

Expresia „facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”, indică mai întâi că există o altă lume, o altă condiţie existenţială pe care o numim, la nivelul înţelegerii umane, cer, împărăţie a cerurilor, că acolo, cum spuneam, este o viaţă complexă şi organizată ca cea de aici, dar fără problemele cele de aici generate de păcat care înseamnă şi călcarea voii lui Dumnezeu şi implicit o eroare de gândire, o mispercepţie a realităţii. Acolo deci se face voia lui Dumnezeu în mod firesc; aici trebuie îndemnuri, semne şi semnale, pedepse etc. Şi dacă lumea celalaltă e luată ca etalon ideal existenţial, e clar că aceasta de aici e menită a fi ca şi aceea, ceea ce însemnă unire, continuitate, compatibilitate, complementaritate, sau, cum bine spuneţi, lumea de aici e chemată la transfigurare, proces în care profanul devine sacru, în care sâmburele sacrului ascuns în profan creşte, cuprinde, transformă profanul în ceea ce este chemat să devină: sacru.

De ce doleanţa ca voinţa lui Dumnezeu să se împlinească pe pământ ca şi în cer? Pentru că împlinirea voii lui Dumnezeu înseamnă a trăi confirm condiţiei tale autentice, pe care tu nu o ştii, dar Dumnezeu o ştie, de aceea nu faci „voia ta”, că nu ştii ce vrei şi ce-ţi este de folos, ce ţi se potriveşte, ci „voia Lui”, pentru că El le ştie pe toate astea.

Şi un doctor doreşte ca pacientul să facă „voia doctorului” care ştie mai bine ce trebuie făcut pentru a învinge boala, durerea, suferinţa. Mulţi pacienţi merg la doctor dar nu înseamnă că şi ascultă de „voia” lui, care este dezinteresată, bazată pe dorinţa şi conştiinţa de a face bine.

Dacă înţelegem că în cer se face voia lui Dumnezeu înseamnă că acolo se trăieşte într-o condiţie lipsită de păcat şi deci că spre aceea trebuie să tindem şi noi cei din condiţia afectată de păcat.

PDM: O realitate extrem de specială la care face referire Biblia creştină sunt “cerul nou şi pământul nou“ din Apocalipsă. Să fie acest cer nou şi pământul nou rezultatul unificării realităţii sacre cu cea profană? Care este deosebirea dintre această realitate post-apocaliptică şi împărăţia lui Dumnezeu? Este împărăţia lui Dumnezeu o zonă accesibilă doar sufletului, pe când realitatea de după apocalipsă este o realitate materială accesibilă şi trupului devenit nemuritor (“…şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut”)?

Pr. Dr. Theodor Damian: Cerul nou şi pământul nou la care face Biblia referire (Ev. Matei, Sf. Pavel, Sf. Petru, Sf. Ioan Teologul) sunt realităţi ce indică un proces de progresie a ambelor condiţii existenţiale spre o nouă treaptă de desăvârşire. Despre înnoirea cerului este mai greu de vorbit pentru că impresia noastră este că aceea este deja o stare nepăcătoasă şi că dacă vorbim de cer în sensul expresiei “facă-se voia Ta precum în cer”, asta ar însemna că până şi condiţia cerească este subiect al progresiei infinite pe calea desăvârşirii, un fel de proces pe care Sf. Grigore de Nisa îl numeşte epectază. Dacă însă “cer” se referă la ceea ce fizic este deasupra pământului, atunci, evident, referinţa este la schimbarea, înnoirea universului fizic (cer, pământ). În acest caz, înnoirea cerului şi a pământului (dincolo de consideraţiile ştiinţifice care se pot face pe marginea acestei idei, la nivelul fizicii cuantice, de exemplu) poate însemna o aducere a condiţiei fizice la nivelul condiţiei metafizice. Putem gândi acest proces în sens de unificare, sau de integrare, sau de compatibilizare (cum am numi-o ar conta mai puţin, faptul în sine e mai important, posibilitatea procesului). Transfigurarea materiei, a lumii fizice e o problemă, iar locul unde omul, şi el transfigurat, ajunge, în iad, sau în împărăţia lui Dumnezeu, e o altă problemă. Transfigurarea lumii (cer nou, pământ nou) nu aduce cu sine implicit, trecerea mea de la iad la rai sau de la direcţia spre iad la cea spre rai.

Pentru că şi iadul e metafizic. Şi pentru că universul fizic e una şi omul e altceva. Aici e diferenţa. Altfel spus: înnoirea universului e una, destinaţia omului în funcţie de felul cum îşi face destinul, cum alege să trăiască, e alt lucru. O parte a întrebării dv. necesită precizarea că împărăţia lui Dumnezeu, ca şi iadul de altfel, nu sunt „locuri“, stări, condiţii unde sufletul merge fără trup, în timp ce universul metafizic post-apocaliptic poate fi accesibil şi trupului devenit nemuritor. Învăţătura creştină ortodoxă postulează ideea că după moartea fizică va urma judecata de apoi, ultimă, când trupurile transfigurate, se vor reuni cu propriile suflete (un fel de reîncarnare, în sensul etimologic al cuvântului: sufletul merge din nou în trupul său de dinainte, trup acum transfigurat). Această reunificare (suflet plus trup transfigurat) este modul de existenţă în post-apocaliptic, în metafizic, în transcendent, în viaţa veşnică, în Împărăţia lui Dumnezeu sau în iad; nu există ideea că într-un „loc“ din existenţa metafizică se merge doar cu sufletul şi în altul şi cu trupul. La judecata de apoi se face reunirea suflet – trup transfigurat şi oriunde se merge se merge în această formă.

PDM: “Acum vedem ca într-o reflecţie din oglindă, însă atunci vom vedea faţă în faţă. Acum cunosc în parte, însă atunci voi cunoaşte aşa cum am fost şi eu cunoscut” (Epistola apostolului Pavel către Corinteni, 1, 13:12). La ce se referă exact această vedere “faţă în faţă“? Este această “oglindire” expresia modului de a percepe realitatea profană care este un fel de proiecţie, pe când vederea “faţă în faţă“ se referă la un alt mod de conectare la realitatea sacră? Ne va permite această nouă modalitate de conectare o cunoaştere mai largă a realităţii?

Pr. Dr. Theodor Damian: Vederea în oglindă şi vederea faţă către faţă de care vorbeşte Sf. Ap. Pavel se referă la perceperea adevărului, ca într-o reflecţie, din oglindă acum, adică indirect, şi faţă către faţă, deci direct, atunci.

Atunci vom fi în comuniune directă cu Dumnezeu (cei care vom fi) şi implicit cunoaşterea de către noi a realităţii va fi superioară celei de acum.

PDM: Ceea ce diferenţiază creştinismul de celelalte două religii monoteiste este prezenţa lui Iisus Hristos. Reprezintă pentru creştini Iisus Hristos o cale de acces privilegiată la această realitate ultimă care este Dumnezeu? Sunt cuvintele, sacrificiul şi însăşi prezenţa istorică a lui Iisus Hristos printre oameni un dar divin care ne permite conecţia cea mai rapidă la realitatea ultimă?

Pr. Dr. Theodor Damian: Da, persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos este ceea ce distinge creştinismul de celelalte religii, şi da, Fiul lui Dumnezeu întrupat în istorie reprezintă calea de acces privilegiată a omului spre realitatea ultimă, Dumnezeu, de aceea a şi spus simplu şi clar: “Eu sunt calea adevărul şi viaţa” (Ioan 14, 6), şi da, persoana Mântuitorului Hristos este darul suprem făcut de Dumnezeu din iubire, oamenilor, cum citim în Evanghelia Sf. Ioan: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe unul născut Fiul Său L-a dat ca tot cel ce crede în El să nu moară ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3, 16).

PDM: Care este rolul realităţii profane din moment ce săgeata timpului este îndreptată către o realitate sacră? De ce crezi că a fost necesar acest detur pentru evoluţia spirituală a omului? Care este rolul suferinţei?

Pr. Dr. Theodor Damian: Deci cred că rolul realităţii profane este acela de conductor spre realitatea sacră, aşa cum am comentat, în alt context, mai înainte. Realitatea profană reprezintă condiţia căzută (decăzută) a omului după păcatul primordial. Dumnezeu însă, în urma păcatului omului, nu i-a tăiat omului în mod complet legăturile cu El însuşi, ci a pus în însăşi condiţia căzută, profană seminţele acestei legături (re-ligo, re-ligare, religie). Psalmistul din Vechiul Testament se referă frumos la felul în care chiar universul fizic în care trăieşte omul căzut, Îl mărturiseşte pe Dumnezeu şi-i deşteaptă omului ideea de Dumnezeu.

“Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalm 19, 1). Deci chiar realitatea fizică prezentă are un rol precis în evoluţia omului spre Dumnezeu. Cred că acest detur, cum frumos îl numeşti, a fost, este necesar pentru ca omul să aibă şansa, timpul, să conştientizeze cine este, cine este chemat a fi, ce a avut şi ce a pierdut. Ca omul care abuzează de ceva, caz în care abuzul aduce suferinţă, dar şi suferinţa, iluminare. Iată şi rolul suferinţei.

_____________________________________________________________________________

Pr. Dr. Theodor Damian  Profesor de Filosofie şi Etică la Facultatea de Ştiinţe sociale, Metropolitan College of New York; Preşedintele al Institutului Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă şi al Cenaclului literar “M. Eminescu” din New York, Paroh al Bisericii Ortodoxe Române “Sf. Ap. Petru şi Pavel”; Director al revistei de cultură şi spiritualitate română Lumină Lină. Gracious Light, New York, director al revistelor Symposium şi Romanian Medievalia, New York; Preşedinte al Filialei americane a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România; scriitor, membru al Uniunii

Scriitorilor din România; ziarist, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România; membru în peste 20 de colegii de redacţie de reviste literare şi academice din România şi SUA, precum şi în numeroase asociaţii naţionale (România, USA) şi internaţionale. A publicat peste 20 de volume în domeniile teologie şi etica, critică literară şi poezie.