A murit Vera.

N-a zăcut mult. Nu s-a chinuit. Cu puțin timp în urmă a căzut la pat și-ntro noapte ploioasă de iulie s-a stins că lumina-n candelă. A murit în pace cu copii, nepoții și surorile pe-aproape. Vera, una din șase surori, a trăit toată viață în același sat, pe aceeași potecă și-n aceeași casă învecinată cu sororile ei.

Întinsă într-o cutie subțire de lemn, acu Vera e țapănă și galbenă lut. Din cutie curge apa - se topește gheața pusă peste ea. Nu e cald, ci rece și noros, dar este totuși iulie iar în casa mică a Verei atmosfera plutește grea și sufocantă. Pereții încântați par a se încovoia și lasă pe cei ce vin să-și ia rămas bun.

Lividă, Vera, ori manechinul ei de ceară, șade îmbrobodit, strâns înnodat sub bărbă, înfășurat c-o pătură groasă să stăvilească duhoarea, cu picioarele legate și mâinile împreunate pe piept. Peste mâini după datina păgâna ori ortodoxă are o lumânare făcută colac, iar pe colac o monedă galbenă de 5 dinari; plata intrării în lumea cu lapte și miere a veșnică, fără dureri și rele.

Și din coșciug curge.

Pe podea două ligheane adună apa clipocind. La capul Verei o găleata cu nisip stă plină cu lumânări mari și galbene toate licărind aprinse. Este lumina s-o călăuzească pe ultimul ei drum. Opt scaune înconjoară coșciugul Verei toate ocupate de sătence venite s-o conducă la morminți. Toate asudă nădușite și triste. Și e cald.

În picioare la capul Verei una din a ei surori o apăra de muște și plânge. Ca îndemnate de un dirijor invizibil, celelalte femei pornesc a boci să-i țină isonul și să-i ușureze durerea. Două muieri se ridică pentru a da de pomană. Amândouă se apleacă peste sicriu, într-un ritual în care o lumânare aprinsă însoțește pe rând tot ce este oferit. Acu un buchet de flori, o pungă de cafea, o cutie de napolitanke, și-o sticlă de coke-cola. Una câte una se trec roată peste Vera. Alte lumânări se-aprind iar aerul se rarefiază instantaneu.

Traspirații lucesc pe obraji și frunți, haine se lipesc de mădulare. Un ventilator agită un iz vâscos în cameră alăturată, și miroase greu a crini, sudoare și mort. Femeile plâng și privesc prin ușă deschisă la depărtatul ventilator. Căldură și lacrimi.

Una din bocitoare nu cunoaște moarta, dar asta n-o împiedică a plânge durerea paradoxului viață/ moarte. Șade pe o canapea de burete și asudă bogat cu-n ochi la moartă și altu' la ușa cea depărtată și-ngustă aflată la picioarele Verei îi vede doar vârful nasului țapăn și galben ceară, adaus tristeței și fluxului de lacrimi. "Așa ne facem?!” gândul o prinde-n gheară și-o mână a se uită la cei din jur. Constată cu oroare că și pe scaunele din jurul sicriului sunt așezați morți, sătencele venite la priveghi defilează cu aceeași piele subțiată și lividă, iar sora Verei, ce bocește înaltă și uscată-n picioare, pare a fi împăiată. A murit de mult!

Ptiu!

Scufundată în canapeaua fierbinte și udă-ntre buci, necunoscuta se foiește, își trage nasu' și horcăie. În preajmă ei, topite de zăpuc și curioase, sătencele îi observă durerea contrariate, când smierite și îndurerate. Două muieri năvălesc bocind în sumbra odaie. Înveșmântate în negru de sus până jos una tânără cu părul blond strîns claie, altă bătrână și șură cu plete slobozite pe umeri. De cum dau pe ușă mustrări și văicareli curg valuri peste Vera cea nepăsătoare și rece.

A' blondă smulgându-și clăia:

- Au, au ce făcuși fă Vero? Așa ne tăinuirăm? Nu-ți spusei să m-aștepți că viu iute-napoi? Nu spuseși că m-aștepți? Ce făcuși fă? Au Vero, au!”

A bătrână trăgând din chica sură:

- Fă, da' de ce făcuși asta? Putuși să stai cu noi fă, că acu intrași la pensie și căpătași nepoți, avusei de ce să te bucuri, fă Vero, fă, ne lăsași, și-te dusasi! Lelei cuscro, au!

Pe lîngă secriu, noile venite se-nchinau pios și bocetu' luă pauză. Cu lacrimi, transpirații și bale încă curgând, cele două prind a se țuca cu muierile ce șed în jurul Verei. De câte trei ori, c-așa-i prin părțile astea; în numele tatălui, și-al fiului, și-al sfântului... apoi datu' de pomană iar începe. De data asta un sfeșnic mare de metal fumegă gros peste Vera. Fum negru de tămâie deasă încarcă aerul deja gros. Peste Vera se zbat nori de-nădușeală iar sub coșciug apa se-aude susurând.

Cei din din juru' Verei tac moi și obosiți holbându-se îndelung la singura scăpare o ușă îngustă ce iese-n obor prin care îndoliată și sobră o nepoată a Verei vine ținând o tavă plină de cești cu cafea clocotită.

Căldură, tămâie și cafea fierbinte cu caimac.

_____________________________________________________________________

 

 

 

Lisa PeCai este născută în Iași, Roamnia de unde în anul 1983 emigrează în USA. Se stabilește la New York unde se căsătorește și are doi copii.

 

În 1996 obține a Bachelor în Pre-Legall Studies la St. John's University. Lucrează în firmă juridică de medical malpractice Ivone, Devine & Jensen în Long Island și se pregătește pentru admisie în Law School. După trecerea examenului de admitere își pierde dorință de a studia ori practică dreptul și 2001 își da demisia de la firmă. Se îmbarca în misiunea de a educa copii "to make a difference.”

În 2004 obține Master în the Art of Teaching la Queens College Graduate School, NY. Predă în PS 166 Queens În 2008 obține al doilea Master în TEOFEL/ESL la St. John's University, NY. Predă în Bushwick o zonă săracă și grea din Brooklyn, unde se luptă zilnic să educe copii neprivilegiati și să salveze măcar un copil de la distrugerea adusă de abuz, alcol, droguri și neglect.

Lisa PeCai este autoarea cărții Nobody's Child care va fi publicată la New York în Decembrie 2014. În present Lisa lucrează la o culegere de povestiri adevărate intitulată Vorbim da' nu ni-i Grija adunate de pe malul sârbesc al Dunării unde își petrece verile cu familia. A Murit Vera este una din aceste povestiri trăită cu suflet iubitor de glie și reprodusă în grăi dulce oltenesc.

lisaandps@aol.com

 

 

 

respiro@2000-2014 All rights reserved